Orice pentru putere: povestea adevărată a dictatorului chinez Jiang Zemin: Capitolul 14 (3)

8. Jiang se oferă să cedeze teritoriul Chinei

Când, în jurul anului 1999, Jiang a semnat ruşinosul tratat de cedare a atâtor teritorii, el era conducătorul principal al Partidului Comunist Chinez, al guvernului şi al armatei. El putea decide singur semnarea tratatului. Chiar presupunând că semnarea tratatului a fost sugerată de politicieni sau autorizată de Congresul Poporului, Jiang ar fi putut refuza semnarea lui. Următoarele două exemple ilustrează acest punct.

Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, liderul KMT, Chiang Kai-shek, i-a trimis pe Chiang Ching-kuo şi Song Ziwen la Moscova pentru negocieri cu Stalin. Chiang a sperat că Uniunea Sovietică va putea fi convinsă să trimită trupe pentru a lupta cu soldaţii japonezi invadatori. Când părea că nu mai există nici o alternativă, Chiang a trimis o telegramă, instruindu-l pe Song să semneze un acord cu sovieticii. După citirea telegramei, Song, nemulţumit, a demisionat imediat din funcţia sa de ministru de Externe. Înţelegerea, pe care Song a fost invitat să o semneze, pretindea numai un referendum în Mongolia - nu cesionarea sa - şi totuşi Song simţea că semnarea unui asemenea document l-ar transforma într-un infractor dispreţuit de ţara sa. (Dar istoria îşi urmează cursul, şi, în cele din urmă, un personaj numit Wang Shijie, succesorul lui Song, avea să semneze acel acord.)

O poveste asemănătoare s-a petrecut cu Yang Ru, ministrul dinastiei Qing în Rusia. Pe 15 august 1900, Alianţa celor Opt Puteri a cucerit Beijingul. Pe 19 august, ruşii, care jinduiau de mult nord-estul Chinei, credeau că „este absolut necesar să includem în teritoriul nostru părţile din dreapta a râurilor Erguna şi Amur şi o porţiune din Manciuria de pe partea stânga a râului Ussuri”. Pe 11 septembrie, 150.000 soldaţi ruşi au trecut graniţa sino-rusă, au înecat mii de locuitori chinezi de la graniţă în Râul Heilongjiang, punând stăpânire rapid pe întreaga parte de nord-est a Chinei. Oraşul Shenyang a căzut pe 1 octombrie, iar Zeng Qi, generalul de la Shengjing, a fost forţat să semneze Carta Provizorie asupra Teritoriului. Acordul cerea ca trupele dislocate la Shenyang să fie demobilizate, Yingkou să fie plasat temporar sub administraţia rusă, iar bateriile şi arsenalele să fie demolate, alături de alte cerinţe.

Pe 4 ianuarie, 1901, curtea regală a Dinastiei Qing, l-a numit pe Yang Ru plenipotenţiar şi i-a ordonat să vorbească cu „ruşii la St. Petersburg asupra returnării celor trei provincii chineze din nord-est”. În timpul convorbirilor, Yang a luptat din greu pentru suveranitatea statală. Pe 25 martie, ruşii l-au ţinut pe Yang sub arest în clădirea Ministerului Rus de Externe şi foloseau un băţ cu un morcov cu care se apropiau de el. Ei l-au ameninţat că dacă China nu acceptă termenii impuşi de Rusia, vor declara Manciuria provincie rusă. În acelaşi timp l-au ademenit pe Yang cu o promisiune: imediat ce Yang semnează înţelegerea în termenii propuşi de ei, Rusia îi va da imediat pământ şi casă în St. Petersburg - un loc unde se va bucura pentru tot restul vieţii. Yang a respins ofertele ruşilor cu indignare. Frustraţi, ruşii l-au aruncat pe Yang din clădire, lăsându-l într-o baltă de sânge. Pe 28 martie, chinezii înfuriaţi au ţinut mitinguri masive împotriva Rusiei, iar curtea regală primea numeroase petiţii de peste tot din ţară care se opuneau oricărei schimbări de suveranitate pentru cele trei provincii nord-estice. În aceste condiţii, temându-se că alte puteri ar putea să profite de ocazie şi să ameninţe interesele legitime ale Rusiei în China, Rusia a declarat cu greu, că „va abandona temporar tratatul”. Yang Ru s-a dovedit a fi unul dintre puţinii oficiali dintr-o perioadă destul de compromisă a istoriei dinastiei Qing, care s-a jertfit din loialitate.

Spre deosebire de vremurile din trecut, când China semna tratate inechitabile, perioada în care Jiang a semnat acele acorduri nu a fost marcată de războaie cu Rusia, Tajikistan, India, sau vreo altă putere. Jiang a semnat tratatele în absenţa oricărei forme de presiune. Mai mult, China, şi nu părţile străine, era cea îndreptăţită istoric. Revendicarea unei părţi inerente a teritoriului Chinei ar fi trebuit să fie o datorie pentru Jiang, cu atât mai mult cu cât riscurile erau practic inexistente. Prin urmare, dată fiind poziţia sa de lider al Partidului Comunist, al guvernului şi al armatei, se poate spune cu certitudine că Jiang a cedat teritoriul Chinei din proprie iniţiativă.

Cum a răspuns Jiang valului de acuzaţii de trădare cu care s-a confruntat din partea chinezilor de peste ocean? A găsit el ţapi ispăşitori? Nu. Mai degrabă, aşa cum s-a menţionat anterior, Jiang a ascuns complet evenimentele legate de tratatele teritoriale. Ele lipsesc complet din biografia sa. Nimic nu vorbeşte mai grăitor despre conştiinţa vinovată a lui Jiang.

9. Acoperind un trecut trădător prin trădare

Procesul prin care a trecut Jiang în semnarea tratatelor trădătoare rămâne deschis întrebărilor. Studiul frontierelor la est a început în 1991, când Partidul Comunist Sovietic numai ce căzuse şi economia Rusiei aluneca în recesiune. China, pe de altă parte, începuse să prindă avânt din punct de vedere al creşterii economice, ca urmare a Turneului din Sud al lui Deng Xiaoping, iar relaţiile cu ţările vestice începeau să se dezgheţe după câţiva ani de la Masacrul din Tiananmen. În contextul climatului internaţional de atunci, în care Rusia avea nevoie de ajutor din partea Chinei, aceasta nu avea nici nevoie şi nici motive să recunoască toate tratatele abuzive ale trecutului. Şi totuşi, Jiang exact asta a făcut.

Multora le vine greu să înţeleagă de ce Jiang s-a comportat aşa. În capitolul doi s-a discutat cum, în timpul unui raid în nord-estul Chinei, în 1945, armata roşie sovietică a pus mâna pe toate dosarele personale ale agenţilor speciali sub Kenji Doihara, un general din armata japoneză invadatoare, care superviza spionajul. Acolo se aflau desigur documentele şi fotografiile cadrelor tinere care fuseseră instruite, printre care se număra şi Jiang. Mai târziu, când Jiang a studiat în Uniunea Sovietică, NVKD-ul a descoperit în dosare trecutul său de trădător şi l-a recrutat ca spion sovietic în Biroul pentru Orientul Extrem.

În mai 1991, Jiang a mers în vizită în fosta Uniune Sovietică în calitatea sa de Secretar General al PCC. În timpul turului la fabrica de maşini din Ligachev, KGB-ul a aranjat ca Jiang să o întâlnească pe frumoasa fostă spioană sovietică, Klava, de care Jiang odinioară fusese foarte atras. De fapt, prin această întâlnire lui Jiang i s-a amintit foarte clar, că dacă s-ar afla de identitatea sa ca spion KGB, el ar cădea imediat de la putere şi ar fi condamnat la moarte. Pe deplin conştient de serioasele consecinţe, Jiang era gata să parafeze orice înţelegere cu ruşii, indiferent de miză.

Odată semnat Protocolul de cedare de teritorii, de către Jiang, PCC s-a temut la rându-i de scurgeri de informaţii cu privire la detaliile tratatului. Adevărul ar fi putut însemna ruinarea regimului PCC. Acesta este motivul pentru care PCC nu l-ar investiga (şi nici nu a făcut-o) pe Jiang după ce acesta a acoperit adevărul. Jiang ştia că dacă ar face vreo greşeală, acea greşeală ar fi atât de serioasă, încât chiar dacă PCC ar încerca să o redreseze ulterior, aceasta ar însemna sfârşitul PCC. Numai în acest fel nu ar fi el tras la răspundere.

În 2005, Cheng Xiang, un jurnalist din Hong Kong, care a lucrat cândva ca redactor-şef adjunct la Cotidianul Wenhui (şi care mai târziu a demisionat de acolo după masacrul din Tiananmen din 1989) a fost reţinut în China. Potrivit mediei internaţionale, Cheng a fost arestat pentru că scrisese câteva articole sub pseudonimul de Zhong Guoren, într-o rubrică a publicaţiei Mingpao News. Articolele dezvăluiau detalii despre acordul de frontieră sino-rus şi numeau trădarea, care a luat naştere prin semnarea acestuia, "cea mai grotescă farsă a secolului 21". Presa din Hong Kong a confirmat că Zhong era într-adevăr pseudonimul lui Cheng Xiang, folosit în rubrica din Mingpao News. Zhong a enumerat într-unul din articolele sale trei motive pentru care guvernul chinez nu ar îndrăzni să informeze publicul sau să explice tratatul semnat cu Rusia. În primul rând, spunea el, PCC a tratat chestiunea frontierelor mai rău decât a făcut-o guvernul KMT - o autoritate pe care PCC a dat-o jos şi a ridiculizat-o drept „trădătoare”. În al doilea rând, Jiang a tratat problema mai rău decât orice alt fost lider PCC. În al treilea rând, tratatul, care ceda oficial mari părţi din teritoriul chinez, nu a fost niciodată adus în atenţia publică, în nici un stadiu al negocierilor, nici măcar final, la semnarea acestuia.

Iritat de cei care căutau să dezvăluie tranzacţiile lui Jiang, PCC a pus pe lista neagră cuvintele „frontiera sino-rusă”, ca expresie interzisă pe forumurile multor site-uri oficiale. De fapt, autorităţile au închis Forumul Mapfan de pe web-site-ul Hărţile Chinei (China Maps) motivul fiind acela că oamenii vorbeau despre cele 64 de sate de la est de Râul Heilongjiang şi de alte teritorii cedate de Jiang.

10. Aducându-l pe Jiang în faţa justiţiei - o speranţă pentru revendicarea teritoriilor

Cu cele spuse mai sus, mai rămâne posibilă doar o speranţă pentru recuperarea teritoriilor cedate de Jiang Zemin. Şi acesta este - conform Convenţiei de la Viena asupra Legii Tratatelor pe care Naţiunile Unite a adoptat-o în mai 1969 - aducerea lui Jiang în justiţie într-un proces public.

Articolele 49, 50, 51 şi 52 ale Convenţiei de la Viena asupra Legii Tratatelor stipulează că tratatele încheiate prin ”fraudă”, ”mituire” şi ”ameninţare cu forţa” sunt nule.

Jiang a negociat teritoriile Chinei astfel încât Rusia să nu-i dezvăluie identitatea de spion KGB, iar el să poată rămâne la putere ca Secretar General al Partidului Comunist. În aceste condiţii, orice tratate aprobate sau semnate de Jiang sunt nule, în baza Convenţiei de la Viena asupra Legii Tratatelor. Dacă Jiang ar fi dat în judecată de naţiunea chineză pentru tratatele asupra teritoriilor, atunci aceste tratate semnate de el nu ar mai avea nici o valoare.

Prin urmare, este în interesul Chinei să se investigheze motivele pentru care Jiang a semnat tratatele şi întregul proces din spatele acestora; să se aducă la cunoştinţă publicului trădarea pe care a comis-o; şi să fie făcut răspunzător în faţa legii. În afară de aceasta, şansele prin care China îşi poate recupera teritoriile de nord sunt mici.

11. Publicitatea asupra Insulei Heixiazi pentru a acoperi trădarea

Faptul că, pe 9 decembrie 1999, Jiang a semnat în taină Protocolul, a rămas un secret chiar şi pentru Ministrul chinez al Apărării, Chi Haotian. Chi a întrebat mai târziu de el, numai după ce a auzit zvonuri despre un tratat încheiat cu Rusia. Singurul răspuns pe care l-a primit a fost un articol superficial fabricat stat în Cotidianul Poporului din 12 decembrie 1999.

În octombrie 2002, exact înaintea călătoriei lui Jiang în Statele Unite, Federaţia Independentă a Studenţilor şi Elevilor Chinezi din SUA (IFCSS) a ţinut o conferinţă de presă la Clubul Naţional de Presă din Washington, D.C., cerând ca Jiang să vorbească public despre tratat şi afirmând că poporul chinez era îndreptăţit să afle ce teritorii aparţineau Chinei. Ziarele şi website-urile din întreaga lume au raportat evenimentul şi apelul făcut.

Câteva zile mai târziu, pe 14 şi 15 octombrie, 2002, PCC a răspuns în cel mai ciudat mod. Prima pagină a secţiunii de ştiri foto a Cotidianului Poporului - purtător de cuvânt al lui Jiang şi al Partidului – secţiune a ziarului care trebuia să cuprindă ştiri internaţionale şi naţionale importante, a derulat în mod neaşteptat două zile la rând cca. doisprezece fotografii cu titluri precum ”Frontiere întinse cu graniţe misterioase”, Imagini ale graniţelor sino-ruso-mongole şi Drumul lung printre graniţele sino-ruso-mongole şi noile evoluţii la diferitele puncte de intrare”. Fotografiile nu aveau nici text şi nici articole explicative care să le însoţească. Probabil că puţine erau lucrurile la care ziarul îndrăznea să se refere.

Mulţi critici l-au condamnat pe Jiang pentru că i-a ţinut pe chinezi în întuneric în privinţa negocierilor referitoare la graniţa sino-rusă (erau implicate interese naţionale în definitiv), blocându-le orice iniţiativă de a întreba sau vorbi despre asta.

Lucrurile s-au schimbat deodată după 17 octombrie, 2004, când PCC a început să raporteze public chestiuni legate de graniţa sino-rusă. Media din Beijing relata că Ministrul de Externe chinez, Li Zhaoxing, şi omologul său rus, Lavrov, semnaseră la Beijing, un Acord Suplimentar asupra secţiunii de est al frontierei dintre Republica Populară Chineză şi Federaţia Rusă, care, împreună cu Acordul semnat înainte asupra secţiunii de est a frontierei şi Acordul asupra secţiunii de vest a frontierei dintre RP Chineză şi Federaţia Rusă, „au rezolvat complet chestiunea” - după cum s-a exprimat media - pe o lungime de mai bine de 4.300 km a frontierei sino-ruse.

Rapoartele erau confuze. Acum, acordul suplimentar era făcut public şi totuşi nu exista nici un cuvânt în legătură cu acordurile anterioare care erau suplimentate. Mai contrariantă rămâne întrebarea: cât de departe în timp se află cele două acorduri „anterior semnate” asupra secţiunilor de est şi de vest a frontierei dintre China şi Uniunea Sovietică? Şi, de vreme ce, până la această dată, nu a fost dezvăluit public nici un detaliu privitor la cele patru acorduri, cât de complet au fost „rezolvate” chestiunile de frontieră? Desigur, cheia misterului se află la Jiang.

PCC veghează cu prudenţă asupra oricăror menţiuni referitoare la acordul anterior asupra graniţei de est, deşi el cuprinde 98% din frontiera de est sino-rusă şi prin care Jiang a cedat 1 milion de km pătraţi Rusiei. În 2005, PCC a început să facă mare vâlvă în legătură cu acordul suplimentar, care cuprindea doar 2% din frontieră. A încercat chiar să pretindă că noul acord recupera „jumătate din Insula Heixiazi”. Publicitatea aceasta era doar o întorsătură amăgitoare din partea PCC.

Pe 31 mai 2005, Shenh Shiliang, un individ de la Centrul de Cercetare asupra Dezvoltării de la Consiliul de Stat, a fost invitat de compania de ştiri condusă de stat, Xinhua, să discute on line. Sheng a venit cu o idee, spunând că „Este cu adevărat un eveniment definitoriu, faptul că am recuperat mai mult de 100 km pătraţi din fostul nostru pământ pierdut. În trecut, China pierdea mereu teritorii şi niciodată nu a reclamat nici măcar o bucăţică prin mijloace legale. Acum este pentru prima dată”.

Dar ce fel de logică este asta? Este ca şi cum cineva te-a jefuit de 10.000 de dolari, iar tu ai avea tot dreptul să-ţi recuperezi toată suma. Dar într-o zi, tâlharul îţi returnează un dolar, iar tu spui „Grozav! Nici nu-mi mai pasă de cei 9.999 de dolari. Returnarea acestui singur dolar are o mare semnificaţie istorică!” E greu de imaginat o explicaţie mai anemică decât aceasta.

Faptul că Insula Hexiazi a fost ocupată de Armata Rusă condusă de Stalin în 1929, ca şi consecinţă a Incidentului de la Zhongdonglu, atesta, în mod ironic, faptul că PCC a dorit dintotdeauna să se supună Rusiei şi să vândă naţiunea chineză.

Pe 27 mai 1929, principalul consulat al Rusiei, la Harbin, i-a strâns pe cei mai importanţi oficiali ai Partidului din estul îndepărtat şi a ţinut Conferinţa Internaţională Comunistă, pentru a discuta chestiuni legate de invadarea Chinei. Adunarea a fost descoperită de guvernul chinez, care a arestat peste 39 de membri ai partidelor comuniste rus şi chinez, a confiscat zeci de mii de documente care detaliau cum să distrugă ordinea în societatea chineză şi cum să împartă China.

În iulie 1929, guvernele locale din nord-est, acţionând conform Guvernului Republicii Chineze (ROC) condus de KMT, au început să preia în mod gradat suveranitatea asupra teritoriului din cadrul graniţei chineze. Potrivit unui anunţ făcut public de guvernul sovietic, publicat în 1919 şi 1920, „toate tratatele încheiate cu China de către guvernele ruse succesive din trecut vor fi invalidate; toate teritoriile luate Chinei şi toate concesionările făcute de Rusia în China vor fi abandonate şi tot ce a fost luat cu sălbăticie Chinei de către guvernul ţarist şi clasa capitalistă rusă va fi returnat Chinei permanent şi necondiţionat.” Guvernul local şi-a anunţat intenţia de a prelua conducerea asupra căii ferate Zhongdong, care era între graniţele Chinei. În august 1929, guvernul rus nu doar că nu şi-a onorat declaraţia anterioară, dar a mai anunţat şi ruperea relaţiilor diplomatice cu China. Au mobilizat o armată de zece mii de soldaţi în vederea unei invazii pe scară largă. Guvernul Republicii Chineze s-a pregătit să se apere, ordonând lui Zhang Xueliang să apere frontiera Chinei şi să trimită soldaţi atât spre est cât şi spre vest pentru oprirea invaziei şi rezistenţă. Acesta este ceea ce istoricii numesc „Incidentul de la Zhongdonglu”.

Între timp, pe 26 septembrie 1929, Stalin a trimis instrucţiuni pentru PCC: „Doar cei care se înarmează pentru a apăra Rusia fără nici o rezervă, care apără Rusia cu loialitate şi hotărâre sunt adevăraţii revoluţionari şi internaţionalişti”. Pe 26 octombrie 1929, Internaţionala Comunistă trimitea frecvent telegrame în termeni precişi: „pentru a proteja Rusia, începeţi revolte armate peste tot prin ţară”.

În noiembrie 1929, Li Lishan anunţa la a „Doua Conferinţă” comunistă chineză, după cum era numită, că apelul „Guvernului Central de a ’Proteja Rusia cu arma’ înseamnă revolte armate prin toată ţara”. La acel moment, secretarul partidului comunist chinez, Liu Shaoqi, declara în provincia Manzhou: „ ’Incidentul Zhongdonglu’ este invazia armată imperialistă a Rusiei”. Pe 8 decembrie 1929, PCC publica Anunţul nr. 60, care afirma: „Pentru a proteja Rusia Comunistă, strategia practică este de a începe revolte armate peste tot prin ţară”.

Astfel, comuniştii chinezi au început revoltele armate peste tot prin provinciile importante din sudul Chinei, blocând armata guvernamentală KMT şi făcând dificilă înaintarea trupelor ROC spre nord pentru a opri invazia rusă. Comuniştii chinezi au cooperat astfel activ cu armata rusă în nord. Insula Hexiazi a fost astfel pierdută şi ocupată de Rusia.

În tot timpul cât Rusia invada China şi ocupa Insula Hexiazi, PCC nu a fost decât sluga prea-plecată a Rusiei. Totul a fost făcut doar pentru interesele PCC cu preţul sacrificării intereselor naţiunii chineze. Iar acum PCC face din recuperarea unei părţi din Insula Hexiazi o "realizare uriaşă".

Mai rău decât atât, potrivit unui reporter al Cotidianului Nanfang, care a vizitat insula, partea de vest a insulei - partea desemnată teritoriului chinez - este complet subdezvoltată, cu iarbă mare şi tufişuri pe un sol mlăştinos. Liga Tineretului Comunist din Rusia (Pravda) spunea că pământul returnat Chinei nu avea decât iarba uscată şi peşte proaspăt. Rusia plănuise să împartă Insula în patru zone: o zonă ecologică, una agricolă, una sportivă şi de agrement şi una rezidenţială. Partea returnată Chinei era cea ecologică - adică o zonă slab populată. Remarcile lui Li Chuanxun, directorul Institutului de Studii Ruseşti de la Universitatea din Heilongjiang, caracterizau contrafacerile PCC asupra incidentului: „Ei bine”, spunea Li, „dezvoltarea Insulei Heixiazi are încă nevoie de timp şi studii de fezabilitate suficiente”.

Şi ce a obţinut Rusia din această afacere? Mai mult decât meritau, se pare. „Aceste insuliţe nu aparţin de fapt Rusiei”, a spus istoricul Alexander Vishnevskiy. Pulikovski - plenipotenţiarul preşedintelui rus pentru zonele federale din estul îndepărtat a declarat, că pe baza acordului bilateral, toate facilităţile pe care locuitorii din Chabarovsk le-au construit şi folosit pe insulă, rămân pe teritoriul rusesc.

Conform unui raport din mass media rusă, Insula Heixiazi, ce se întinde pe mai mult de 300 de km pătraţi, este bogată în resurse naturale, iar 70% din terenul său ar putea fi folosit pentru agricultură, creşterea animalelor sau păşunat. S-a spus că pe insulă se află animale cu blană şi păsări acvatice. Peştele din râul Heilongjiang, din afluenţii săi şi cel din lacurile şi izvoarele de pe insulă, este cu mult mai mult decât cel din întreaga regiune a râului Volga. Pământul, care are aproximativ 15.000 de grădini de legume şi fructe şi găzduieşte zeci de mii de turişti în fiecare an, produce peste 4.000 de tone de cartofi anual şi creşte 1.500 de vite pe timpul verii ce oferă o producţie anuală de lapte de 1.700 de tone. Conform raportului, insula dispune de 10 ferme, staţiuni turistice pentru industriile urbane şi de 2 sate amplasate pe insulă. Bineînţeles, toate aceste lucruri sunt adevărate, dar numai pentru o jumătate de insulă: cea pe care Rusia a obţinut-o în urma acordului.

Ruşii înşişi au recunoscut faptul că insula Heixiazi ar trebui returnată Chinei. Dar ceea ce a obţinut China sub Jiang a fost doar un teren pustiu; partea preţioasă a fost cedată pentru totdeauna Rusiei. Din nou, PCC pozează în erou, când de fapt totul nu a fost decât absurditate şi trădare.

*****

La fel ca Qin Gui, binecunoscut trădător în Dinastia Sudică Song a Chinei, Jiang Zemin şi-a vândut propria naţiune pentru gloria personală. A sacrificat interesele naţionale ale Chinei pentru a se proteja pe el însuşi, temându-se că se va afla că este spion rus şi puterea sa politică va fi în pericol. Jiang a aplicat cea mai deplorabilă strategie posibilă pentru a-şi atinge scopurile. Aspectul esenţial a fost critic în negocierile dintre PCC şi Rusia. Jiang a acţionat în baza unor motive ascunse în spatele perdelei de ceaţă a liniei lui Deng Xiaoping şi în secret a încercat să îşi croiască drumul, blocând ştirile şi îngropând adevărul cât timp fost necesar. Chiar şi oficiali de înalt nivel ai PCC au fost ţinuţi astfel în întuneric. Dar vorbele au circulat rapid. Când oamenii din cercurile de vârf ale puterii din China, în special generali precum Chi Haotian, au aflat o parte din adevăr, Jiang a ştiut că va avea probleme. Tactica sa, în mod previzibil, a fost aceea de a lega propria sa vină de supravieţuirea PCC şi astfel a împiedicat pe oricine să vorbească deschis. Confruntat cu acte de trădare care ar fi putut declanşa proteste naţionale, PCC era temător. Dar rămânerea la putere era principala grijă a Partidului. Astfel, în iunie 2005, când China a obţinut un mic compromis din partea Rusiei asupra insulei Heixiazi (cedând partea cea mare – în mod notabil partea dorită – a insulei către Rusia), maşina propagandistă a Chinei a acţionat la ordinele lui Jiang pentru a exagera triviala realizare. Insula, care reprezintă doar 1/10.000 din terenul pe care Jiang l-a pierdut în favoarea Rusiei, a fost transformată de mass media PCC-ului într-o monumentală realizare istorică. PCC a ridicat în slăvi „realizarea” cu publicitate la fiecare nivel, ascunzând ceea ce era în realitate un act de înaltă trădare. Jiang şi PCC – 2 păsări foarte asemănătoare – au găsit un teren comun în toată această chestiune, ambii colaborând în cadrul unor afaceri ascunse.

[1] De la prăbuşirea Uniunii Sovietice, hotarele Rusiei sunt diferite de cele ale Rusiei ţariste, fostele părţi nord-vestice ale Chinei aflându-se acum în Kazakstan şi Kîrgîzstan, mai degrabă decât în Rusia prezentă.

[2] Pentru textul integral, vedeţi ”Declaraţia către Guvernul Chinez din partea Guvernului Republicilor Socialiste Sovietice ale Federaţiei Ruse. ”

[3] Robert Lawrence Kuhn, Bărbatul care a schimbat China: Viaţa şi moştenirea lui Jiang Zemin (New York: Crown, 2004), 231.

[4] Idem., 231.

[5] Din articolul, “Noul Tratat asupra graniţei sino-ruse - Un acord cu consecinţe catastrofale.”

[6] Ar trebui notat pentru o mai mare claritate faptul că insula Hexiazi este de fapt compusă din mai multe insuliţe. În limba rusă insula este cunoscută sub numele de Insula Mărită Ussurisky.

Înapoi la Cuprins