Orice pentru putere: povestea adevărată a dictatorului chinez Jiang Zemin: Capitolul 14 (2)

Capitolul 14
Capitolul 14 (Luis Novaes / Epoch Times)

2. Sovieticii au intenţionat la un moment dat să returneze pământurile ocupate

Atât Rusia ţaristă cât şi Uniunea Sovietică după Revoluţia din Octombrie în 1917 au plănuit în mod deliberat să invadeze şi să ocupe teritoriul Chinei, singura excepţie fiind momentul în care comuniştii sovietici au preluat pentru prima dată puterea. Vulnerabil la riscul de a fi nimicit de către puterile din Vest, nou-născutul regim condus de Lenin a curtat Beijing-ul ca să-l ajute şi reziste în faţa duşmanilor săi, oferind în schimb returnarea pământului pe care îl ocupase în China.

Într-o declaraţie către China emisă în 1919, Lenin sublinia, că “toate terenurile luate, prin agresiune din Manciuria şi din alte locuri de către guvernele fostului Imperiu Rus vor fi retrocedate”. Pe 27 septembrie 1920, guvernul sovietic declara din nou că, “toate tratatele încheiate cu China de către guvernele ruse succesive din trecut vor fi invalidate; toate terenurile luate de la China şi toate concesiile Rusiei din interiorul Chinei vor fi abandonate; şi tot ceea ce a fost confiscat în mod brutal de la China de către guvernul ţarist şi clasa capitalistă rusă va fi înapoiat Chinei definitiv şi în mod necondiţionat.” [2]

Dar Lenin a murit înainte de a-şi fi putut îndeplini promisiunile. După ce a venit la putere, Stalin a negat în primul rând că ar fi existat acea declaraţie făcută Chinei, iar apoi a încercat să-i reducă la tăcere pe martori prin crimă; Levin Karahen a fost astfel ucis sub acuzaţia de trădare. Karahen, în calitate de viceministru al comisiei poporului pentru afaceri externe, era cel care semnase declaraţia.

Dar indiferent de faptul că Stalin a recunoscut sau nu declaraţia, ambele naţiuni au trebuit să adere la ea, deoarece era un document legal semnat oficial. Dar în mod incredibil, după ce a venit la putere, Jiang a schimbat declaraţia şi a cedat în mod tacit Rusiei acele pământuri, când de fapt ele trebuiau returnate Chinei.

3. Semnarea unui tratat înainte de negociere

Din momentul în care China a introdus reformele şi la sfârşitul anilor 1970 a început deschiderea, provincia Jilin a urmărit să obţină acces la mare prin Râul Tumen. Accesul ar fi avut efecte de anvergură asupra dezvoltării economice în provincie şi ar fi jucat un rol critic în progresul economiei sale.

Aşadar, pentru a grăbi obţinerea accesului la mare, guvernul provinciei Jilin a investit puternic timp de câţiva ani în îmbunătăţirea infrastructurii provinciei (acoperind municipalităţi, drumuri, şi căi ferate în oraşul Huichun şi în zonele învecinate) şi a desfăşurat mai multe negocieri cu Rusia. Datorită faptului că “Tratatul de Cedare a regiunii Tumenjiang” a fost un tratat inechitabil, după mai mult de 3 ani de eforturi din partea Jilin regiunea costală de frontieră a Rusiei şi-a anunţat intenţia de a coopera cu China pentru a construi un port. Dar, tocmai când negocierile liniştite urmau să intre în faza critică a luării unor decizii, Jiang Zemin a semnat în privat acordul său trădător cu Rusia – “Protocolul asupra Secţiunii Estice a Graniţei dintre China şi Rusia.” Mişcarea a lăsat negociatorii chinezi înmărmuriţi. Ţinând cont de faptul că punctul de intrare al Râului Tumen în mare era practic sigilat, planul strategic pe baza căruia populaţia din Jilin şi-a construit atât de multe speranţe s-a transformat într-o hârtie bună de aruncat la coş.

Un reprezentant chinez care a participat la câteva negocieri sino-ruse asupra punctului de intrare al Râului Tumen în mare a declarat înfuriat, “De-a lungul negocierilor noi ne-am luptat din greu pe baza unui raţionament şi prin citarea de documente oficiale. Pe neaşteptate, la întâlnirea decisivă [care a avut loc în paralel cu negocierea şi semnarea protocolului lui Jiang de către China şi Rusia], reprezentantul rus, care a fost clar şi moderat la început, a devenit inflexibil după primirea unui telefon. Apoi el a refuzat să coopereze cu noi. Negocierile, care au fost până în acel punct favorabile, s-au împormolit dintr-odată.”

Mai târziu, reprezentantul chinez a aflat că Rusia şi China au semnat tratatul asupra teritoriului şi că guvernul chinez nici măcar nu şi-a făcut timp pentru a-şi anunţa oamenii. Însă Rusia şi-a informat reprezentantul imediat, iar acesta şi-a rigidizat prompt poziţia. S-a declarat că ruşii prezenţi la negocieri au fost surprinşi, văzându-l pe Jiang atât de dornic să semneze Protocolul.

Strategia de “deschidere a frontierei şi de a obţinere a accesului la mare” pentru care provincia Jilin lucrase timp de 5 ani – investind o mare cantitate de resurse umane, materiale şi financiare – a fost în zadar.

Cel de-al Zecelea Plan cincinal pentru Dezvoltarea Economică şi Socială a Provinciei Jilin, un raport foarte lung formulat de guvernul din Jilin după semnarea Protocolului, nu a îndrăznit să menţioneze nici măcar un singur cuvânt despre fostele aspiraţii ale provinciei.

4. Jiang a jefuit fiecare cetăţean chinez de un mu de teren

Conform Articolului 7 al Legii chineze din 1990 asupra Procedurii în cazul Încheierii Tratatelor, şase tipuri de tratate nu pot fi semnate direct de către preşedinte; ele trebuie să fie aprobate de Comitetul Permanent al Congresului Poporului. Printre acestea, primul tip se referă la “tratatele politice asupra cooperării paşnice şi a păcii” iar cel de-al doilea la “tratatele asupra demarcării teritoriului şi a graniţei.”

Bunul simţ este suficient pentru a înţelege următoarele. În primul rând, trebuie luat în considerare faptul, că Jiang Zemin a ajuns în fruntea conducerii politice a Chinei nu prin alegerea poporului ci fiind desemnat de câţiva oameni ai puterii. El a fost ales de către membrii vârstnici conservatori ai PCC. Prin urmare, cu greu se poate spune că Jiang a avut dreptul de a semna tratate în numele poporului chinez. Teritoriul Chinei aparţine tuturor cetăţenilor naţiunii, nu numai lui Jiang. În probleme atât de importante, precum decizii asupra „apartenenţei” pământului chinez, nici măcar examinarea şi aprobarea Comitetului Permanent al Congresului Poporului nu ar trebui să fie suficiente. Astfel de probleme ar trebui aduse în atenţia naţiunii, iar când este necesar, ar trebui organizat un referendum.

Dar poporul chinez a fost ţinut în întuneric în legătură cu recentul tratat asupra graniţei sino-ruse, semnat de Jiang. Până în ziua de azi, foarte puţini oameni ştiu ce a avut loc.

Accentul exagerat pus pe dezvoltarea economică de către guvernul comunist chinez a cauzat mediului înconjurător probleme cronice. Terenul arabil din China a scăzut de la 2 mu pe persoană în anii 1980 la 1,4 mu pe persoană în prezent şi continuă să se micşoreze. Majoritatea celor 1 milion de km pătraţi de teren cedaţi de Jiang erau teren fertil. Un binecunoscut cântec din China descrie pământul bogat din cele 3 provincii nord-estice chineze în acest fel: „Oraşul meu natal este situat în regiunea nord-estică a Râului Songhua, unde, pe lângă păduri şi minele de cărbune, pot fi văzute câmpuri vaste de soia şi sorg...” Terenul cedat de Jiang era chiar mai bogat. Aşa cum unii oameni au descris în culori vii, „Petrolul iese la iveală printr-o simplă apăsare” din pământul de acolo. Pe baza unei formule în care un km pătrat este egal cu 1.500 mu, s-ar putea spune că Jiang i-a furat pe fiecare dintre cei 1,3 miliarde de cetăţeni chinezi de câte 1 mu de teren fertil, arabil.

5. Riscurile la adresa securităţii chineze cauzate de Jiang

Lin Zexu, un mare patriot şi erou al istoriei chineze moderne care a fost exilat de Împăratul Daoguang în regiunea Xinjiang, a descoperit ambiţia Rusiei ţariste de a invada China. Cu câteva luni înainte să moară, Lin a declarat naţiunii: „Ultima ameninţare pentru China este Rusia! Sunt bătrân şi trebuie să fiţi conştienţi de acest lucru.” Din păcate – datorită trădării lui Jiang – generaţia noastră a văzut cum temerile lui Lin s-au adeverit.

Soldaţii se retrag, zone întinse rămân fără apărare

Jiang, în capacitatea sa de Preşedinte al Comisiei Centrale Militare (CCM), a ordonat retragerea trupelor chineze de graniţă astfel încât o fâşie de 500 de km de la graniţă spre interior a rămas fără apărare. Zonele din Rusia, Kazakstan, Tajikistan şi Kîrgîzstan care au fost lăsate neapărate se întindeau doar pe 100 km de la graniţă spre interior (excepţie făcând câteva zone de-a lungul frontierelor costale ale Rusiei). Dincolo de zona demilitarizată de 100 km, cele 4 naţiuni au trimis, conform unor date, un total de 130.000 de trupe (dintre care 120.000 ruse), 3.900 de tancuri (90% ruseşti), 5.800 de vehicule armate (90% ruseşti), 4.500 de piese de artilerie, 290 de avioane de vânătoare şi 434 de elicoptere. Dar China a desfăşurat doar trupe, iar acestea la 500 km de graniţă.

Secretul de mai sus a fost dezvăluit în 2002 de către Viktor Litovkin, comentator militar, pentru o agenţie rusă de ştiri. El a scris un articol care a dezvăluit faptul că Rusia este un câştigător major al acordului încheiat, contrar lucrurilor afirmate de unii ruşi. Interpretarea lui Litovkin a fost într-adevăr corectă, deoarece dacă ar fi să izbucnească un război, ruşii şi alţii şi-ar putea lansa atacurile de la doar 100 km de graniţă, în timp ce China ar putea răspunde de la o distanţă de 500 km.

Articolul lui Litovkin a mai dezvăluit, “Pentru a întări încrederea mutuală în zona militară, Beijingul a luat o serie de măsuri fără precedent şi a preluat unele obligaţii în mod unilateral. A fost de acord, ca în zonele de-a lungul graniţelor cu acele ţări, nici un soldat, cu excepţia personalului de la graniţă, să nu fie trimis în zona de 500 km de la graniţele respective”.

Articolul, scris de ca şi cum ar tachina un oponent vulnerabil, afirmă „ ’Inegalitatea’ în ceea ce priveşte lăţimea zonelor demilitarizate - 100 km ai Rusiei faţă de 500 de km ai Chinei - are un singur motiv, anume că Rusia nu îşi poate retrage trupele la 500 km din cauza costurilor prea ridicate [...], China exprimându-şi înţelegerea în această privinţă. ”

Zonele fără apărare pentru Rusia sunt formate din păduri sălbatice, iar o retragere militară nu ar costa mult, în timp ce zonele de apărare pentru China conţin multe instalaţii militare scumpe. Distrugerea acelor instalaţii ar costa scump China. De ce nu a acceptat Jiang un acord egal? S-a declarat că o retragere rusească ar fi costisitoare. Ei bine, cum rămâne cu retragerea Chinei? China nu este nici ea atât de bogată. Şi chiar dacă ar fi fost, semnarea unui acord scandalos şi disproporţionat de această natură ar fi lipsit de sens.

Articolul lui Litovkin a dezvăluit pentru cititorii săi ruşi ideea de bază, anume: “Reducerea forţelor [ruse] de la frontierele cu China - în special când costurile sunt comparate cu banii cheltuiţi pe retragerile militare din estul Europei şi din cele trei state baltice – nu ne costă practic nimic”.

Cu alte cuvinte, Rusia şi republicile federale ale fostei Uniuni Sovietice sunt înarmate complet cu peste 100.000 de soldaţi desfăţuraţi la graniţă, în timp ce Jiang a lăsat China fără apărare. Despre ce mai vorbim în termeni de apărare naţională?

Soldaţii chinezi desfăţuraţi la graniţă, plini de indignare la aflarea ştirilor despre tratat, au refuzat să urmeze ordinul de retragere. Atunci Jiang a redistribuit trupele de apărare din nordul Chinei, care ştiau adevărul, către provincia sudică Fujian, dorind să mulţumească Rusia prin efectuarea unei retrageri rapide. Atunci, ce a stat în spatele acţiunilor pripite ale lui Jiang? Cartea lui Kuhn răspunde indirect la această întrebare.

În partea a 2-a a cărţii lui Kuhn, acoperind perioada 1989-1996, intitulată ironic “Conducerea”, Kuhn explică faptul că Jiang s-a aflat într-o poziţie politică dificilă la acea vreme. În Capitolul 14 el scrie, “Jiang şi-a consolidat avântul printr-o serie de mişcări strategice.” [3] “El a organizat o adunare secretă a ofiţerilor din Statul Major şi a comandanţilor regionali pentru a planifica strategii de apărare; agenda ascunsă era de fapt asigurarea loialităţii armatei după valul imens de schimbări făcut în rândul personalului” [4]

Pasajele din capitolul de mai sus demasca frica lui Jiang. Acesta, temător că Deng îi va lua puterea în orice moment, a încercat să înfiinţeze baza sa în sânul armatei prin oferirea de ranguri militare ofiţerilor şi prin mituirea armatei. Mai mult, Jiang a sperat că va primi ajutor din partea Rusiei şi a altor vecini pentru consolidarea puterii sale. Acestea sunt motivele majore pentru care un Jiang înfometat de putere a semnat în secret un acord nedrept care a lăsat China pe o fâţie de 500 km în interiorul graniţelor sale fără apărare.

Geopolitica

Din motive geografice, Rusia a dorit întotdeauna pământul chinez şi a căutat oportunităţi pentru a anexa părţi din teritoriul chinez şi a strâns de asemenea informaţii asupra Chinei în numele „cooperării şi schimbului”. În cel de-al 22-lea an al conducerii Împăratului Guangxu din Dinastia Qing (1896), Rusia ţaristă, în numele apărării comune împotriva hegemoniei japoneze în Asia, a câştigat dreptul de a construi calea ferată Zhongdong; a obţinut acest lucru forţând guvernul Qing să semneze Acordul Secret Sino-Rus, cunoscut şi sub numele de „Tratatul Alianţei pentru Apărare”. Calea ferată se întindea din Siberia, traversa provinciile Heilongjiang şi Jilin şi ajungea până la Vladivostok. Scopul acestei mişcări era acela de a „cuceri politic cu ajutorul căii ferate” şi de a aduce influenţa rusă în părţile nord-estice ale Chinei prin includerea regiunii mongolo-manciuriene – din care făceau parte provinciile Heilongjiang şi Jilin – în sfera sa de interes. Scopul final era anexarea celor trei provincii nord-estice chineze. Schema a eşuat datorită Războiului Ruso-Japonez din 1904.

La începutul lui 1945, când cel de-al Doilea Război Mondial se apropia de sfârşit, fosta Uniune Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie au ţinut un summit la Yalta. La acel summit, SUA şi Marea Britanie au cerut sovieticilor să trimită trupe în nord-estul Chinei pentru a grăbi predarea japonezilor. Stalin a folosit oportunitatea pentru a forţa guvernul KMT să recunoască independenţa Mongoliei. Generalul KMT Chiang Ching-kuo, care se afla la Moscova pentru negocieri, l-a întrebat pe Stalin: „De ce insistaţi ca Mongolia să devină independentă? Mongolia, deşi întinsă pe o suprafaţă mare, este populată ici şi colo şi are un sistem inadecvat de drumuri. Pe lângă asta, nu are prea multe pentru a oferi la export.” Stalin a răspuns: „Pentru a fi sincer cu tine, am dorit Mongolia pentru valoarea sa militară şi strategică.” Arătând spre hartă, Stalin a adăugat, „Rusia ar fi terminată dacă o forţă militară ar ataca Uniunea Sovietică dinspre Mongolia şi ar bloca calea ferată spre Siberia.”

Un articol publicat de Cotidianul Poporului în 31 iulie 2001 a reamintit următoarea poveste. În iulie 1958, ambasadorul sovietic în China, Eugene, a prezentat în faţa lui Mao Zedong, Liu Shaoqi, Zhou Enlai şi a altor lideri chinezi o propunere sovietică de formare a unei flote comune sino-sovietice împotriva Statelor Unite pe motiv că arealul operaţiunilor pentru flota sovietică era limitat de circumstanţele sale geografice şi China se întampla să deţină o linie de coastă lungă. Mao imediat şi-a exprimat neliniştea faţă de propunere, care aducea atingeri suveranităţii chineze. Mao s-a supărat chiar mai mult, când şi-a amintit de o altă ofertă sovietică făcută cu o zi înainte, pentru construirea unui post de radio pe unde lungi sub o administrare mixtă sino-sovietică. Prin urmare, Mao i-a cerut lui Hruşciov să vină personal la Beijing pentru a discuta problema. În aceeaşi zi, 31 iulie 1958, Hruşciov, primul Secretar al Partidului Comunist Sovietic, a sosit în China şi l-a întâlnit pe Mao pentru o discuţie. În timpul discuţiei, Mao i-a cerut lui Hruşciov de mai mult ori să explice la ce se referă el prin „flota comună”. Incapabil de a da un răspuns deschis, Hruşciov s-a învârtit în jurul cozii şi în cele din urmă a recunoscut că este de neconceput să ai o flotă sub controlul a doua state.

Un articol publicat de agenţia rusă de ştiri pe 18 decembrie 2002 a dezvăluit alte informaţii: „În mod interesant, chiar şi atunci când Igor Rodionov, fostul ministru rus al apărării, a numit China un ‘potenţial rival al Rusiei în secolul 21’ în timpul vizitei sale la Beijing în 1997, climatul de încredere reciprocă dintre Rusia şi China nu a fost afectat în vreun fel. Beijingul a considerat cuvintele generalului ca pe o simplă măsură, prin care acesta exercita presiuni asupra propriului guvern pentru a se aloca fonduri suplimentare în vederea dezvoltării forţelor armate.”

În mod evident, Rusia nu a considerat niciodată China drept prieten. Din contră, a văzut în mod constant în China un „potenţial rival al Rusiei în secolul 21.” Totuşi, Jiang Zemin nu a exercitat niciun fel de precauţiuni la întâlnirile sale cu Rusia şi a încheiat cu aceasta acorduri asupra dezarmării graniţei. Dezarmarea, prin care s-a ordonat trupelor chineze de graniţă să se retragă de la o graniţă care deja fusese redusă, a lăsat 500 de km din teritoriul Chinei fără o apărare. Astfel, Jiang a ajutat Rusia să-şi creeze zone-tampon, compromiţând apărarea Chinei. Mişcarea a pavat drumul spre un potenţial dezastru ce ar putea fi organizat de armata rusă, scenariu descris în cartea Geopolitica de Bază, a profesorului Dujin.

6. Un acord cu consecinţe catastrofale

Este greu să estimăm în prezent cât rău ar putea provoca acest acord Chinei, dar este posibil ca aceste daune să depăşească efectele imediate ale pierderii obrazului, suveranităţii şi integrităţii teritoriale. Acordul s-ar putea dovedi a fi fatal pentru China, aşa cum a speculat un scriitor într-un articol din 28 decembrie 2000: „dintre dezastrele, calamităţile sau pericolele care apar o dată la un secol în China, acesta [acordul] este cel mai rău.” [5]

Acest lucru nu este deloc o exagerare.

Deşi China, cu o suprafaţă de 9.060.000 de km pătraţi, este cea de-a treia naţiune ca mărime din lume, terenul său arabil pe cap de locuitor este de doar 1,4 mu, ceea ce reprezintă o treime din cifra medie la nivel mondial, sau a noua parte comparativ cu Statele Unite. China, cu platouri în vest, deşert în nord-vest, pajişti şi deşert în nord, şi mări în sud-est, nu este binecuvântată cu condiţii naturale favorabile. Doar 3 milioane de km pătraţi din pământul său sunt potriviţi pentru locuit, reprezentând 29% din suprafaţa sa totală. Într-un moment în care chinezii patrioţi sunt prinşi de ideea că „secolul 21 este secolul Chinei”, guvernul chinez trebuie să ia în considerare în politicile sale chestiunea sustenabilităţii şi a distribuţiei populaţiei în noul secol, deoarece populaţia sa este pe cale să atingă pragul maxim pe care îl pot susţine resursele sale naturale.

În timpul întâlnirilor din 1999 axate pe dezvoltarea economică, guvernul chinez a lansat o strategie de dezvoltare a regiunilor vestice ale Chinei. La suprafaţă, guvernul a dorit să promoveze creşterea economică în vest, să îmbunătăţească starea de izolare şi înapoiere din acea zonă şi să abordeze prăpastia tot mai mare existentă între regiunile estice şi vestice ale Chinei, prin concentrarea pe 3 programe cheie: îmbunatăţirea mediului, construirea infrastructurii şi dezvoltarea industriilor locale speciale. Totuşi, experţii au înţeles această politică în mod diferit.

Tiparele demografice au rămas în esenţă neschimbate, de când Hu Huanyong a reuşit să traseze la începutul anilor 1930 o linie aproape dreaptă care se întinde din Anhui (provincia nord-estică Heilongjiang) spre Tengchong (provincia sud-vestică Yunnan) – o linie care separă zonele estice cu populaţie densă de cele vestice cu populaţie mai redusă. Zona situată la nord-vest de Linia Hu Huanyong, aşa cum a ajuns să fie numită, cuprinde 64% din totalul suprafeţei naţiunii, deşi deţine doar 5,6% din populaţia ţării. Suprafaţa din sud-estul liniei constituie 36% din pământul ţării, iar populaţia de acolo se ridică la dramaticul procent de 94,4%. Societatea chineză este în mod clar inclinată către sud-est. Timp de aproape o jumătate de secol, centrul populaţiei s-a mutat uşor într-o fâşie îngustă de costă din sud-est – zonă ce se întinde pe aproximativ 1 milion de km pătraţi. Stimulate de un amestec de factori precum creşterea populaţiei, exploatarea excesivă şi degradarea mediului, populaţia şi dezvoltarea Chinei au continuat să migreze către sud-estul mai dotat din punct de vedere al naturii. Ţinând cont că regiunile sud-estice sunt acum dezvoltate complet, dacă ar dori să continue extinderea în acea direcţie, oamenii nu ar avea unde să meargă mai departe - decât în Oceanul Pacific.

Va scoate „dezvoltarea regiunii vestice” China din situaţia sa dificilă? La puţin timp după ce Consiliul Chinez de Stat a prezentat această strategie, un grup de cercetare de la Universitatea Poporului a publicat un studiu numit „Distribuirea Populaţiei şi Dezvoltarea Durabilă în China”. Studiul susţine că, „Din moment ce regiunea vestică, în mare parte platouri şi pustiu, are un procentaj redus de teren cultivabil şi este situată la mare distanţă de mare [...] abilitatea sa de a susţine populaţia este cu mult mai scăzută decât cea a regiunilor centrală şi estică. [...] Provocările legate de mediu, precum eroziunea solului şi deşertificarea, sunt mult mai grave decât în regiunile central-estice. [...] Cât despre sustenabilitatea populaţiei, şi presiunea acesteia asupra mediului regiunea vestică poate avea probleme mult mai serioase de aglomerare. Astfel, concentraţia populaţiei în vest ar trebui, în loc să crească, să scadă faţă de cea a estului. Prin urmare, oamenii din regiunea vestică trebuie să se mute, dar numai vastul Ocean Pacific este disponibil pentru ei în est. Atunci, unde s-ar putea ei restabili?”

Singurul răspuns este nord-estul Chinei. Dacă Beijing-ul ar putea cu adevărat să îşi recupereze teritoriul cedat prin negocieri paşnice şi în conformitate cu legea internaţională, secolul 21 ar putea oferi mari promisiuni Chinei. Terenul de peste un milion de km pătraţi pierdut sub Acordurile de la Aigun şi Beijing ar reprezenta mărimea totală a celor 3 provincii, care în prezent formează nord-estul Chinei – o suprafaţă deloc mică. Mai mult, aceste terenuri – localizate în sudul Munţilor Xing’an, la nord de Râul Heilongjiang şi la est de Râul Ussuri – sunt împădurite şi fertile, ele fiind lăsate moştenire din antichitate. Ele reprezintă ultima speranţă pentru creşterea Chinei.

În absenţa unui pământ potrivit – cea mai fundamentală condiţie pentru supravieţuire – soarta populaţiei chineze de peste 1 miliard de locuitori devine o cauză foarte reală şi majoră pentru îngrijorare. Totuşi, Jiang Zemin a cedat Rusiei, fără niciun fel de scrupule, regiuni vaste de pământ fertil – pământ critic pentru economia Chinei, dacă nu chiar pentru viitorul său. O astfel de trădare consfinţită printr-un tratat este greu de găsit în trecutul Chinei.

7. Teritorii pe care Jiang le-a cedat altor ţări

Cu privire la aranjamentele Chinei legat de disputele teritoriale cu Vietnam, India şi alte ţări din fosta Uniune Sovietică, media oficială de la Bejing nu a îndrăznit niciodată să raporteze conţinuturile acestor tratate. Convorbirile privitoare la interesele teritoriale ale Chinei n-au fost dezvăluite publicului.

Tratatele pe care Jiang le-a semnat cu Tajikistan, Kyrgyzstan şi Kazahstan - Acordul China-Tajikistan-Kyrgyzstan şi Acordul China-Kyrgyzstan-Kazahstan asupra Demarcaţiilor de Frontieră - a cedat practic toate teritoriile disputate. De exemplu, tratatul semnat de Jiang cu Rakhmovov, preşedintele Tajikistanului, a cedat 27.000 km pătraţi de teritoriu disputat lângă regiunea Pamir şi a reţinut doar o mie de km pătraţi. Acest lucru a devenit cunoscut în lume, numai după ce o agenţie de ştiri din Tajik s-a mândrit cu el.

În timpul vizitei în Filipine, Jiang s-a oferit să renunţe la pretenţiile de suveranitate asupra Insulelor Spratly şi a acceptat o dezvoltare comună a insulelor.

La sfârşitul lui noiembrie 1996, Jiang a vizitat India şi a semnat „Acordul de constituire a măsurilor de încredere în domeniul militar în zona de control, în teritoriile de frontieră sino-indiene”, care stabilea un cadru pentru demarcaţiile de frontieră bazat pe linia de control actuală. Acesta însemnând că Beijing-ul recunoştea acum Linia McMahon şi că renunţa la 90.000 km pătraţi de pământ fertil la sud de Himalaya.

Pe 30 decembrie 1999, Jiang a aprobat „Tratatul de Frontieră Sino-vietnamez”, care ceda Vietnamului Laoshan din provincia Yunnan şi Fakashan din provincia Guangxi- teritoriu pe care sute de soldaţi chinezi l-au apărat cu viaţa în timpul Războiului de Frontieră sino-vietnamez din 1979. Acum, trupurile soldaţilor morţi din Libobo vor fi îngropate în Vietnam.

Chestiunea Insulelor Senkaku merită mai multe discuţii detaliate.

Proprietatea asupra Insulelor Senkaku este o chestiune complicată. În lumina istoriei, insulele Senkaku aparţin în mod natural Chinei. Dar atât Taiwan cât şi China continentală reclamă suveranitatea asupra lor. O serie de evenimente majore s-au desfăşurat în jurul insulelor Senkaku. Unul este Tratatul de la Shimonoseki (1895), semnat de guvernarea Qing după înfrângerea din Războiul sino-japonez, 1894-1895, în care au fost cedate definitiv Japoniei Taiwanul şi insulele adiacente, inclusiv Senkaku. Japonia a citat mereu acest Tratat, ca bază legală a pretenţiilor sale asupra insulelor. Alt eveniment s-a petrecut în 1945, când Tratatul de la Shimonoseki (1895) a fost abrogat după înfrângerea Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial şi astfel Japonia şi-a pierdut „legitimitatea” cu privire la ocuparea insulelor Senkaku. Totuşi, în loc să returneze insulele Senkaku Chinei, odată cu Taiwanul şi Insulele Pescadores, Japonia a plasat insulele Senkaku sub administraţia districtului Okinawa, semănând astfel seminţele disputelor de suveranitate sino-japoneze de astăzi.

Deşi e o grupare de insuliţe nelocuite, cu o suprafaţă totală cu puţin peste 6 km pătraţi, Insulele Senkaku includ 740.000 km pătraţi de „Zone Exclusiv Economice” potrivit Legii Mărilor a Naţiunilor Unite. Sub această arie, ONU a descoperit în timpul explorărilor din 1967 zăcăminte de petrol în cantitate de 80 miliarde barili, evaluate la 4 trilioane USD - sau de patru ori PIB-ul Chinei - dacă ar fi calculate la preţul de 50 dolari/baril.

Cu o miză atât de mare, sau cel puţin dacă ar fi luat interesele naţionale în serios, Jiang ar fi trebuit să facă eforturi pentru a aduce insula înapoi în graniţele Chinei. China ar putea în mod legitim şi de drept să-şi recupereze suveranitatea asupra Insulelor Senkaku, pe seama „ocupării” ei recunoscute de istorie sau pe baza acordurilor internaţionale, precum Declaraţia de la Cairo, Proclamaţia de la Potsdam sau Declaraţia Comună dintre China şi Japonia. Jiang nu a făcut nici măcar o încercare, şi - afişând o atitudine de genul „e mai bine să o dai unui vecin prietenos decât unui duşman din casă” – şi-a bătut joc de eforturile Taiwanului de a-şi recăpăta drepturile asupra insulelor şi chiar le-a blocat.

Jiang nu putea fugi în totalitate de chestiunea insulelor Senkaku, deoarece, ca şi parte a Taiwanului, atât insulele cât şi Taiwanul împart o soartă comună. Mai mult, autorităţile taiwaneze au luat o poziţie mult mai puternică decât PCC în legătură cu această chestiune. Ministrul adjunct al Apărării din Taiwan, Chen Zhaomin, a declarat în 2003 ca insulele Senkaku „sunt teritoriu taiwanez” şi că armata taiwaneză va apăra integritatea teritorială, chiar dacă asta implică război.

Astfel, Jiang a menţionat Insulele Senkaku atunci când a revendicat suveranitatea asupra Taiwanului, deşi a făcut asta cu o mare diferenţă de ton între cele două. Jiang nu a renunţat niciodată la ideea folosirii forţei împotriva Taiwanului. Dar când Japonia a trimis poliţia şi elicopterele spre Insulele Senkaku pentru a-i încercui pe chinezi - o mişcare care echivala cu efectuarea de arestări pe teritoriu chinez - Jiang a anunţat public prin purtătorul sau de cuvânt că „privitor la diferenţele dintre China şi Japonia asupra acestei chestiuni, noi am fost totdeauna în favoarea reglementărilor prin negocieri paşnice.”

În 2003, activiştii care apărau Insulele Senkaku au cerut aprobarea unui protest a 50 de persoane, în faţa ambasadei Japoniei la Bejing, dorind să marcheze istoric data de 18 septembrie. Poliţia, la ordinele lui Jiang, a respins cererea pe motivul „deranjării ordinii sociale”.

Astfel, Jiang a renunţat la toate teritoriile disputate sub forma tratatelor egale şi niciodată nu a căutat, în prealabil, aprobarea Congresului Poporului. Nici nu a cerut opinia publicului în cadrul unui referendum. În mod ironic, în timp ce Jiang trâmbiţa „patriotismul” şi „naţionalismul” şi avertiza împotriva presupuselor „forţe anti-China”, cea mai mare forţă de acest gen era chiar Jiang însuşi.

va urma...

(Copyright © 2005 The Epoch Times)

[1] Notaţi că de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, hotarele Rusiei sunt diferite de cele ale Rusiei ţariste, fostele părţi nord-vestice ale Chinei aflându-se acum în Kazakstan şi Kîrgîzstan, mai degrabă decât în Rusia prezentă.

[2] Pentru textul integral, vedeţi Declaraţia către Guvernul Chinez din partea Guvernului Republicilor Socialiste Sovietice ale Federaţiei Ruse.

[3] Robert Lawrence Kuhn, Bărbatul care a schimbat China: Viaţa şi moştenirea lui Jiang Zemin (New York: Crown, 2004), 231.

[4] Idem., 231.

[5] Din articolul, “Noul Tratat asupra graniţei sino-ruse - Un acord fără finalizare.”

[6] Ar trebui notat pentru o mai mare claritate faptul că insula Hexiazi este de fapt compusă din mai multe insuliţe. În limba rusă insula este cunoscută sub numele de Insula Mărită Ussurisky.

Înapoi la Cuprins

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii