Orice pentru putere: povestea adevărată a dictatorului chinez Jiang Zemin: Capitolul 14 (1)

Capitolul 14
Capitolul 14 (Luis Novaes / Epoch Times)

Degeneratul care şi-a trădat propria ţară (sfârşitul lui 1999): Rusia ocupă pământ chinez

Vladivostok, Chabarovsk, Nerchinsk, Sakhalin Obl, dincolo de Munţii Xing’an, Insula Sakhalin, cele şaizeci şi patru de sate la est de râul Heilongjiang - aceste nume nu vor putea fi şterse niciodată din memoria poporului chinez. Vastele ţinuturi cu pământuri fertile din părţile de nord-est ale Chinei, moştenite de la strămoşii acestei naţii, sunt acum o sursă de durere şi umilinţă pentru aproape fiecare locuitor al Chinei.

9 şi 10 decembrie 1999 sunt două zile ale ruşinii pe care chinezii nu le vor uita uşor. În aceste două zile, Jiang Zemin, preşedintele Chinei, şi Boris Yeltsin, preşedintele Rusiei, au semnat la Beijing Protocolul Secţiunilor de Est şi de Vest ale Graniţei China-Rusia, între guvernul Republicii Populare Chineze şi guvernul Federaţiei Ruse. Ţinuturile cuprinse în Protocol, care ar fi putut fi returnate Chinei, în aceeaşi manieră ca Hong Kong şi Macao, au fost cedate Rusiei, de către Jiang. Mişcarea, făcută fără ştirea poporului chinez, pentru propriile scopuri ale lui Jiang, a epuizat perspectivele unei modificări ulterioare.

După cum e bine ştiut, de aproape un secol disputele de frontieră sino-ruse au fost constante, ele soldându-se cu războiul din 1960. Dacă tratatul ar fi adus o rezolvare paşnică a vechilor dispute, atunci el ar fi fost un eveniment epocal, ceva care l-ar fi pus pe Jiang - oricum un megaloman care, de această dată pretindea că doreşte să formeze un parteneriat strategic - în lumina reflectoarelor mass-mediei.

Relatările din mass-media asupra tratatului apar în Cotidianul Poporului (în ediţia din 11 decembrie, 1999) doar sub forma unei scurte ştiri din nici câteva zeci de cuvinte. Cartea lui Robert Kuhn nici măcar nu menţionează evenimentul. Ceea ce este, bineînţeles, ciudat, pentru un eveniment care ar fi trebuit să aibă o importanţă majoră pentru ţară. Nu există nici un cuvânt în cartea lui Kuhn despre întâlnirea de la Beijing dintre Jiang şi Yeltsin. Ne putem atunci întreba: de ce ar dori Jiang ca biograful său şi presa de stat să evite un eveniment atât de important ca acesta, rescriind chiar istoria?

Răspunsul e dat de faptul că tratatul trădător semnat de Jiang maschează câteva lucruri alarmante, din spatele scenei, care au avut loc. Protocolul pe care Jiang l-a semnat ceda mai mult de 1 milion de kilometri pătraţi de pământ preţios - o zonă egală în mărime cu trei provincii chineze din nord-est sau zeci de Taiwan-uri. Jiang a mai fost de acord să-i dea Rusiei gura râului Tumen, care taie nord-estul Chinei de la Marea Japoniei.

Câteva bucăţi de pământ din nordul Chinei au fost pierdute în tratat, printre care regiunea Waixing, zonă de peste 600.000 km pătraţi din sudul munţilor Xing’an şi sudul râului Heilongjiang; regiunea Wudong, o zonă de mai bine de 400.000 km pătraţi la sud de râul Ussuri; regiunea Tuva, de 170.000 km pătraţi; şi insula Sakhalin de 76.000 km pătraţi.

Noul protocol infirmă Tratatul de la Nerchinsk, un tratat de frontieră echitabil semnat de China şi Rusia după ce soldaţii chinezi au câştigat un război sângeros în anii de domnie ai Împăratului Kangxi (1661-1722). În plus, semnatura lui Jiang avea efectul recunoaşterii tuturor tratatelor inechitabile încheiate între China şi Rusia, inclusiv Tratatul de la Aigun (1858), Tratatul de la Beijing (1860) şi altele; fostele guverne chineze – inclusiv guvernul naţionalist (KMT) şi fostele administraţii comuniste - refuzaseră recunoaşterea acestora. Noul protocol a mers mai departe, dând definitiv Rusiei controversatele ţinuturi pe care Rusia le ocupase prin forţă. Aceste teritorii includeau Regiunea Tuva, o zonă de aproape 170.000 km pătraţi (egală cu Provincia Guizhou), care a fost făcută teritoriu chinez prin votul Adunării Generale ONU din 1953; cele şaizeci şi patru sate la est de râul Heilongjiang, o zonă de aproape 3.600 km pătraţi (de trei ori mărimea Hong Kong-ului), pe care chiar şi Tratatul inechitabil de la Aigun (1858) l-a stabilit ca teritoriu chinez; şi insula Sakhalin, o zonă de 76.400 km pătraţi (de două ori mărimea Taiwan-ului), care era sub jurisdicţia Chinei în timpul dinastiei Jin şi care a fost încorporată oficial în China prin Tratatul de la Nerchinsk.

Guvernele chineze din trecut au luptat din greu unul după altul pentru a rezista invaziei Rusiei, iar de la înfiinţarea Republicii China nici un fost guvern nu a recunoscut tratatele cele inechitabile. Mai mult, conducătorii comunişti chinezi au declarat clar şi au insistat că „toate fostele guverne ale Chinei nu au recunoscut graniţele impuse de forţele imperialiste şi nici Republica Populară Chineză nu le vor recunoaşte”.

Baza legală pentru o asemenea declaraţie este Convenţia de la Viena asupra Legii Tratatelor, al cărei Articol 52, stipulează că orice tratat „încheiat sub ameninţarea sau folosirea forţei” este nul. O serie de tratate care prevedeau cedare de teritorii şi plata unor reparaţii, semnate de China cu Rusia ţaristă şi cu fosta Uniune Sovietică - tratate precum cele de la Aigun, Beijing şi Tratatul sino-rus asupra Graniţei de Nord-Vest - au fost astfel de exemple tipice de tratate inechitabile, fiecare semnat sub ameninţarea cu forţa, şi prin urmare invalide. Un alt acord ilegal a fost Tratatul de la Shimonoseki (1895), semnat după ce guvernarea Qing a pierdut războiul sino-japonez, dintre 1894-1895 şi a cedat Taiwanul şi Insulele Pescadores definitiv Japoniei. De vreme ce Tratatul de la Shimonoseki (1895) a fost un tratat inechitabil, guvernul Republicii China şi-a recăpătat suveranitatea asupra Taiwanului după ce Japonia a fost înfrântă în cel de-al doilea Război Mondial.

Dacă tratatul de la Shimonoseki (1895) serveşte drept precedent, atunci guvernul Chinei avusese motive puternice să ceară returnarea teritoriilor cedate Rusiei ţariste şi fostei Uniuni Sovietice. Guvernul Lenin al fostei Uniuni Sovietice a recunoscut singur, în mod oficial, că aceste teritorii au aparţinut Chinei şi că intenţiona să le returneze, afirmând baza legală pentru ca Beijing-ul să-şi revendice ulterior teritoriile.

Cât despre teritoriile chineze precum Regiunea Tuva, cele şaizeci şi patru de sate la est de râul Heilongjiang şi Insula Sakhalin, pentru care cele două părţi nu semnaseră tratate, inechitabile sau de alt gen, China avea motive încă şi mai solide să le recupereze. Dar în loc să încerce să le ia înapoi, Jiang - în mod incredibil - a ales să le dea. Din acest motiv, chinezii care cunosc aceste lucruri îl numesc pe Jiang „cel mai mare trădător din istoria chineză modernă”.

Pentru a face lucrurile încă şi mai rele, acordurile trădătoare semnate de Jiang au pus capăt, practic, potenţialului de creştere ulterioară al Chinei ca naţiune. Ţinuturi vaste şi fertile lăsate moştenire de generaţiile trecute, bogate în păduri, minerale şi petrol constituiau un potenţial important de creştere şi dezvoltare al Chinei. Din cei 9.600.000 de km pătraţi, deşerturile şi zonele aride constituie aproape 30%, în timp ce ţinuturile serios erodate ajung la aproape 38%. Prin urmare, mai puţin de o treime din întregul teritoriu este locuibil. Populaţia Chinei s-a mutat de pe valea Fluviului Galben spre Râul Yangtze, în sud şi în zonele de coastă din sud-estul Chinei, fără altă posibilitate de a se muta mai departe, decât în ocean. În timp ce populaţia Chinei continuă să crească, pământul arabil continuă să se diminueze, iar ecologia ţării continuă să se deterioreze. Pământul Chinei se apropie rapid de limita de sustenabilitate. Teritoriile bogate şi extinse pe care Jiang le-a dat gratis, ar fi fost, în multe sensuri, speranţa pentru dezvoltarea ulterioară a Chinei. Jiang nu a făcut altceva decât să îngreuneze drumul spre viitor al Chinei

Puţini ar înţelege de ce Jiang ar semna un tratat care înseamnă trădare în cel mai înalt grad. Răspunsul poate fi găsit în Capitolul doi al acestei cărţi. Dacă identitatea lui Jiang ca agent special recrutat de KGB pentru Extremul Orient ar fi fost scoasă la lumină, atât el cât şi PCC ar fi căzut de la putere peste noapte. De fapt exact acesta e motivul pentru care PCC nu a căutat să-l tragă pe Jiang la răspundere pentru gafă, chiar şi după ce i-a descoperit legăturile ascunse.

Problemele teritoriale sino-ruse, implicând un amestec de antipatie cu rădăcini în trecut şi sentimente naţionaliste, au fost întotdeauna acute. Nu este un fapt minor că Jiang este vinovat de trădare; de aceea există acest întreg capitol care să ofere o consemnare detaliată a deciziei ciudate a lui Jiang. Chestiunea este aşadar discutată din perspectiva fundalului istoric, a legii internaţionale, a impactului cesiunii asupra Chinei şi a altor motive. Posibilele soluţii la problemă sunt de asemenea luate în considerare. Ceea ce rămâne clar este că Jiang, din interese personale, a oferit pe gratis Rusiei teritorii ce puteau fi recuperate. Un pământ pe care fosta Uniune Sovietică intenţionase să-l returneze şi care este de o importantă strategică vitală pentru China, în termeni de dezvoltare. Ceea ce a adus fapta lui Jiang Chinei merge dincolo de dezonoare, spre chestiuni de bunăstare a ţării.

1. Suveranitate teritorială

Rusia, o ţară care, din punct de vedere istoric, nu a împărţit graniţa cu China, şi-a început agresiunea şi expansiunea în timpul epocii ţariste. Agresorii ruşi care invadaseră părţile de nord-est ale Chinei şi ocupaseră Yaksa şi zonele înconjurătoare de pe valea râului Heilongjiang, au comis crime, incendii, violuri, tâlhărie şi aproape orice ticăloşie imaginabilă. În 1685, împăratul chinez Kangxi a trimis trupe pentru a recupera teritoriile pierdute, cucerind Yaksa de două ori şi forţând armata Rusiei să se predea. Pe 7 septembrie 1689, ţarul Rusiei şi guvernul dinastiei Qing au semnat Tratatul Sino-Rus de la Nerchinsk după negocierile de la Nerchinsk. Potrivit tratatului, China şi Rusia erau separate de râul Gorbitsa - o întindere care ţine de la râul Gorbitsa, de-a lungul zonei munţilor Xing’an la mare până la râul Erguna - cu Rusia la nord şi China la sud. Tratatul era încheiat de China şi Rusia pe baza egalităţii şi putea fi folosit ca şi cadru legal în negocierile de frontieră sino-ruseşti. Cu toate acestea, tratatul a fost complet anulat, de mâinile lui Jiang Zemin.

Guvernele Qing, după 1840, erau corupte şi slăbite, astfel că Rusia ţaristă s-a folosit de ocazie pentru a pătrunde în China. O examinare a tuturor tratatelor inechitabile semnate de China cu puterile vestice, după Războiul Opiumului (1840-1842), scoate la iveală faptul că, în vreme ce prevederi de cedare de teritoriilor şi plăti reparatorii nu erau deloc rare, nici o altă ţară nu a anexat atât de mult pământ chinez ca Rusia. Mai rău, teritoriile chineze ocupate de alte ţări au fost redate Chinei după Cel de-al Doilea Război Mondial, dar fosta Uniune Sovietică a fost singura excepţie: nu doar că nu a returnat nici o palmă de pământ, dar chiar a continuat să anexeze şi să „muşte” din teritoriul Chinei.

În cursul invaziilor sale, Rusia ţaristă a semnat 17 tratate inechitabile cu China, dintre care trei au luat cel mai mult pământ din China- un total de peste 1 milion de km pătraţi. Acestea au fost Tratatul de la Aigun (1858), Tratatul de la Bejing (1860) şi Tratatul Sino-Rus asupra Frontierei de Nord-Vest.

Tratatul de la Aigun (1858)

Al doilea Război al Opiumului a izbucnit în octombrie 1856 (al şaselea an al perioadei Xianfeng). În mai 1858, alianţa britanico-franceză a luat Dagu, ameninţând Tianjin şi şocând Bejingul. Armata de cazaci a Rusiei, condusă de Muravyov, guvernatorul Siberiei de est, a folosit ocazia de a avansa spre periferia Aigunului. Sub pretextul că ajută China împotriva atacurilor britanice, Muravyov, escortat de două bărci de puşcaşi, a intrat în oraşul Aigun pentru a negocia cu Yishan, generalul Dinastiei Qing care avea cartierul general la Heilongjiang. El a cerut invalidarea Tratatului Sino-Rus de la Nerchinsk şi dreptul de a ocupa zona de nord a râului Heilongjiang şi zona de la est de râul Ussuri. Generalul Yishan a cedat sub ameninţarea forţei din partea Rusiei ţariste, şi a fost forţat să semneze Tratatul de la Aigun cu Muravyov, pe 28 mai, 1858.

Cele trei articole din Tratatul de la Aigun, prevedeau ca peste 600.000 de km pătraţi de teritoriu chinez la nord de râul Heilongjiang şi teritoriul de la sudul Munţilor Xing`an, să fie cedaţi Rusiei, în timp ce China avea dreptul să menţină rezidenţa şi jurisdicţia într-o zonă mică la sud-est de cursul superior al râului Zeya lângă Aigun. Teritoriul chinez la est de râul Ussuri urma sa fie administrat de China şi Rusia împreună, şi doar vaselor chineze şi ruseşti le era permis să navigheze pe râurile Heilongjiang şi Ussuri - ape de origine chineză.

Ar trebui notat că guvernarea Qing nu şi-a dat aprobarea pentru Tratatul de la Aigun şi apoi i-a pedepsit pe generalul Yishan împreună cu ceilalţi.

Tratatul de la Bejing (1860)

În Octombrie 1860 (al zecelea an al perioadei Xianfeng), alianţa britanico-franceză a invadat şi ocupat suburbiile de vest ale Bejingului. Împăratul Xianfeng a fugit cu împărăteasa, concubinele, rudele şi înalt oficialii la palatul din Rehe. Prinţul Yi Xin, fratele împăratului a rămas să negocieze pacea. Nerăbdător să obţină pacea, Yi Xin a cerut ministrului rus din China, Igonadiev, să fie mediator. Igonadiev a profitat de situaţie, făcând presiuni asupra guvernării Qing pentru a-i accepta pretenţiile teritoriale. Pe 14 noiembrie, Yi Xin semnează Tratatul Sino-rus de la Beijing sub constrângere. În plus faţă de recunoaşterea Tratatului de la Aigun, Tratatul de la Bejing a transformat guvernarea comună a teritoriilor chineze la est de râul Ussuri în proprietate rusească şi stipula ca linia de frontieră sino-rusă de la vest să fie retrasă. În acest fel, China a pierdut aproape 1 milion de km pătraţi din teritoriul de nord-est. Cu cei aproape 400.000 de km pătraţi de zonă de coastă de la râul Heilongjiang până la râul Tumen deţinut acum de Rusia, China şi-a pierdut în plus accesul la Marea Japoniei.

Tratatul Sino-Rus asupra Frontierei de Nord-vest

Rusia ţaristă a început să râvnească după părţile vestice ale Chinei încă de la începutul secolului 19. În timpul domniei împăratului Daoguang (1782-1850), Rusia ţaristă a ocupat regiunea celor şapte râuri la sud-est de Lacul Balkhash, incluzând râul Kelatale şi râul Yili. În cel de-al patrulea an al perioadei împăratului Xianfeng (1854), ruşii au luat Alma-ata prin forţă şi au ocupat zona cursului inferior al râului Yili. În septembrie 1864 (cel de-al treilea an al perioadei Tongzhi), guvernul Qing, confruntându-se cu armata rusă la graniţă şi cu o rebeliune musulmană internă în regiunea Xinjiang, a început negocierile cu Rusia la Tacheng. Sub ameninţarea cu forţa şi şantaj politic din partea Rusiei, guvernul Qing a fost forţat să semneze Tratatul sino-rus asupra Frontierei de Nord-vest, pe 7 octombrie. Prin Tratatul sino-rus de la Beijing şi Tratatul sino-rus asupra Frontierei de Nord-vest, Rusia a pus mâna pe trei mari lacuri din vestul Chinei- Lacul Balkhash, Lacul, Zhaisang şi Lacul Issy Kui- cât şi pe zonele învecinate măsurând un total 440.000 de km pătraţi.

Alte tratate inechitabile

Rusia ţaristă a forţat guvernul Qing să semneze Tratatul Sino-Rus de la Yili, în cel de-al zecelea an al domniei împăratului Tongzhi (1861-1875), iar mai târziu între cel de-al optulea şi al unsprezecelea an al domniei împăratului Guangxu (1887-1908) a constrâns din nou guvernul Qing să încheie cinci protocoale de supraveghere a frontierei, în vederea retrasării graniţelor de vest sino-ruse. Prin Tratatul Sino-rus de la Yili, Rusia ţaristă a anexat ţinuturile chineze de la nord-est de Tacheng şi de la vest de Yili şi Kashiger, însumând un total de peste 70.000 de km pătraţi.

Teritorii luate prin forţă

În plus faţă de teritoriile chineze luate în urma tratatelor încheiate sub ameninţarea cu forţa cu guvernările slabe şi corupte ale dinastiei Qing, Rusia ţaristă s-a folosit de forţă pentru a anexa teritorii, care în tratate erau desemnate ca aparţinând Chinei.

Pe 24 iulie 1900, Rusia ţaristă, sub pretextul izbucnirii Mişcării anti-imperialiste Yihetuan, a asediat şaizeci şi patru de sate la est de râul Heilongjiang - teritoriu chinez, conform Tratatului de la Aigun - cu 170.000 de soldaţi. Toţi cei 160.000 de chinezi au fost ucişi, iar femeile au fost violate înainte de a fi ucise. Majoritatea victimelor au fost arse şi doar aproape jumătate din populaţie a reuşit să scape. Soldaţii ruşi i-au urmărit şi ucis pe cei care au încercat să fugă spre malul râului Heilongjiang; ei au fost în final împuşcaţi sau înecaţi, sângele lor înroşind apele. Cele şaizeci şi patru de sate de la est de râul Heilongjiang au fost, de atunci, ocupate de Rusia ţaristă.

Vinovatul principal al masacrului din cele şaizeci şi patru de sate a fost ţarul Nicolae al II-lea. La funeraliile lui Nicolae al II-lea, ţinute de Boris Yeltsin, Jiang Zemin, în loc să depună o plângere şi un protest aşa cum ar fi fost de aşteptat, a încercat să intre în graţiile lui Yeltsin. Jiang chiar a mers atât de departe, încât l-a întâmpinat pe Yeltsin cu o îmbrăţişare largă şi intimă, spre încurcătura liderului rus. Imaginea lui Jiang, prinsă într-un film de către un jurnalist occidental, nu putea fi mai abjectă. Mai mult, Jiang a mers el însuşi în Rusia pentru a participa la o ceremonie în memoria cazacilor care omorâseră nenumăraţi cetăţeni chinezi. Şi tot el a fost cel care a cedat personal cele 64 de sate de la est de râul Heilongjiang, prin Protocol Rusiei.

Insula Sakhalin, cea mai mare insulă a Chinei, se află la est de râul Heilongjiang. Se mărgineşte cu Marea Okhotsk la est şi nord, are vedere spre continent prin Strâmtoarea Tatarsky, la vest şi se uneşte cu Japonia prin Strâmtoarea Perouse, la sud. Insula, cu o întindere de 76.400 de km pătraţi - de două ori mai mare decât Taiwanul - a fost sub jurisdicţie chineză din timpul Dinastiei Jin. Tratatul Sino-rus de la Nerchinsk, în 1689, a reafirmat apartenenţa insulei la China. În 1789, forţele expediţionare ruseşti au invadat insula şi i-au alungat locuitorii nativi - poporul Hezhe (de naţionalitate Xianbei) preluând controlul absolut asupra zăcămintelor de cărbune şi petrol ale insulei.

Regiunea Tuva, o fâşie îngustă la nord-vest de Mongolia, având ca vecini Creasta Sayan la nord şi Muntele Tangnu la sud, are o întindere totală de 170.000 de km pătraţi - exact mărimea provinciei Guizhou din sud-est. Rusia i-a subminat independenţa încă din 1920, iar în 1944 a adus insula în interiorul graniţelor sale. Guvernele chineze - începând cu cele din timpul Dinastiei Qing până la guvernul KMT şi guvernul comunist sub Mao Zedong - nu au recunoscut nici unul independenţa Regiunii Tuva, a cărei populaţie a fost predominat chineză. În 1953, Adunarea Generală ONU a decis prin vot că Regiunea Tuva era teritoriu chinez.

Poziţii ale diferitelor regimuri PCC

Teritoriul este o chestiune extrem de sensibilă în China, aşa că nici un conducător din istoria modernă a Chinei nu a îndrăznit să acţioneze atât de necugetat şi să recunoască oficial tratatele inechitabile semnate în trecut.

Potrivit Convenţiei de la Viena asupra Legii Tratatelor, tratatele semnate sub ameninţare cu forţa nu sunt valabile. Fostele guverne chineze nu au recunoscut niciodată tratatele inechitabile discutate anterior. În 1972, Mao Zedong a informat oficial Uniunea Sovietică, prin Ambasada de la Bejing, asupra deciziei Chinei, anume că Bejingul respinge categoric nouă din cele şaptesprezece tratate inechitabile pe care Rusia ţaristă le-a impus Chinei. După ce China continentală şi-a recâştigat locul în Naţiunile Unite, Mao a declarat la ONU că nu acceptă cele nouă tratate nedrepte. „Uniunea Sovietică - atât imperiul ţarist cât şi Uniunea Sovietică - au luat prea mult din pământul nostru” i-a spus Mao lui Nixon la întâlnirea din 1972. „Aceste teritorii ocupate sunt prea multe pentru a putea fi numărate. Unele guverne chineze, precum cele ale KMT şi Dinastiei Qing, au făcut în această privinţă mai multe declaraţii decât mine. Ceea ce revendic eu acum, sunt cel puţin acele părţi pretinse sub legea internaţională şi acelea care aparţin în mod clar Chinei, în baza faptelor istorice, ” a spus Mao.

În octombrie 1978, un purtător de cuvânt pentru Bejing, a semnalat că între 1960 şi 1969, Rusia Sovietică a luat 185 mile pătrate din teritoriul chinez; alte 1080 mile pătrate au fost luate din Yili, regiunea Xinjiang, între anii 1972-1977. El a adăugat, că în plus faţă de zonele disputate, Rusia a ocupat prin forţă 3.475 mile pătrate de pământ chinezesc. Pe 29 septembrie 1979, China a făcut cunoscut faptul că zonele disputate cu Rusia în 20 de districte ale regiunii Xinjiang variau ca mărime între 11.600 şi 29.696 mile pătrate. Pe 8 ianuarie 1982, Li Xiannian a declarat că Rusia deţine toate zonele disputate de-a lungul frontierei sino-ruseşti, care se ridică la 90.000 km pătraţi.

O scurtă trecere în revistă a istoriei scoate la iveală că între perioadele Rusiei ţariste şi a URSS, Rusia şi-a făcut o practică regulată din a captura teritoriu chinez, atât prin complot cât şi prin forţă. Nici guvernul KMT nici cel comunist de sub Mao nu au îndrăznit vreodată să recunoască tratatele asociate cu aceste pierderi sau legitimitatea ocupaţiei ruseşti.

va urma...

(Copyright © 2005 The Epoch Times)

Înapoi la Cuprins

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii