Orice pentru putere: povestea adevărată a dictatorului chinez Jiang Zemin: Capitolul 12 (3)

Capitolul 12
Capitolul 12 (Luis Novaes / Epoch Times)

7. Gelozia lui Jiang Zemin

Gelozia lui Jiang Zemin faţă de fondatorul Falun Gong, dl. Li Hongzhi, data de ceva timp. Încă din 1993, Jiang a început să audă adesea de Li.

Exista o anumită persoană apropiată lui Jiang care era foarte entuziasmată de Falun Gong şi ştia câteva lucruri despre practică. De fiecare dată când se întorcea de la activităţile Falun Gong la care luase parte, îi spunea lui Jiang lucruri de genul: “cutare era destul de bolnav, însă s-a însănătoşit pe deplin după ce a început să practice” sau “cutare a trebuit să fie cărat [datorită bolii] în auditoriu [unde dl. Li Hongzhi ţinea un discurs], dar a putut să plece fără a fi ajutat.” Ocazional persoana îi spunea lucruri de genul că Maestrul Li a dezvăluit faptul că cineva fusese un oficial de nivel înalt în viaţa sa anterioară. Jiang a devenit chiar mai nerăbdător după ce a auzit aceste lucruri deoarece dorea să ştie cine fusese el în ultima sa viaţă. Într-o zi în timp ce Jiang se odihnea în pat, cu ochii închişi, l-a auzit pe acel prieten intrând. Jiang a sărit din pat şi a întrebat nerăbdător: “A vorbit Maestrul Li despre mine? A spus cine am fost eu în viaţa mea anterioară?” I-a răspuns cu regret că Maestrul Li nu a spus niciodată vreo vorbă despre Jiang Zemin. Amestecul de dezamăgire şi mânie care a apărut pe faţa lui Jiang a lăsat o impresie adâncă asupra celor prezenţi.

În anul 1994, Wang Yeping, soţia lui Jiang Zemin, practica Falun Gong. Într-o seară când îşi făcea exerciţiile, a simţit că cineva îi imita mişcările. Şi-a deschis ochii ca să descopere că lângă ea nu era nimeni altul decât Jiang, imitând pe ascuns mişcările. Mâinile lui s-au încrucişat în faţa abdomenului, la fel ca mâinile ei. Jiang a fost jenat, dar şi furios când a văzut că Wang l-a prins. Acela a fost momentul în care Jiang a ordonat ca soţia sa să se oprească din practica Falun Gong. El a spus: “Chiar şi soţia mea crede în Li Hongzhi. Cine va mai crede în mine, Secretarul General al Partidului Comunist Chinez!”

La acea vreme lui Jiang plăcea foarte mult să imite gesturile şi mişcările Maestrului Li. Cea mai tipică poziţie pe care o folosea era încrucişarea mâinilor în faţa abdomenului. Jiang obişnuia să îşi lase mâinile să atârne pe lângă corp atunci când vorbea în public, dar mai apoi, după ce a văzut că Maestrul Li îşi ţinea de obicei mâinile împreunate în faţa abdomenului, a făcut şi el la fel.

În anul 1995, Jiang a început să îşi promoveze teoria aşa-numitelor “Trei Reprezentări”. Indiferent cât de greu muncea Comitetul Central al PCC pentru a o populariza, ţara nu făcea altceva decât să mimeze sinceritate ca răspuns şi puţini, sau chiar nimeni, nu a studiat-o cu adevărat. Din contră, Jiang putea găsi cartea călăuzitoare a Falun Gong, Zhuan Falun, peste tot. Şi ştia că, spre frustrarea sa, numărul practicanţilor Falun Gong creştea într-un ritm uimitor. Cuvintele nu puteau descrie respectul şi recunoştinţa pe care le aveau faţă de dl. Li Hongzhi, cei care beneficiaseră fizic şi spiritual de pe urma practicii Falun Gong. Asta era prea mult pentru ego-ul lui Jiang, însă ceea ce îl irita chiar mai mult, era faptul că din timp în timp cineva plin de admiraţie faţă de Li îi vorbea despre caracterul nobil şi conduita exemplară a lui Li.

În timp ce Jiang inspecta un dig în timpul inundaţiei din 1998, a dat de un grup de cetăţeni care trudeau ca parte a efortului de salvare. Jiang s-a simţit mândru văzându-i şi le-a spus subordonaţilor săi: “Aceşti oameni trebuie să fie membri de Partid”. El a felicitat grupul, numai că a aflat că erau practicanţi Falun Gong. Jiang s-a aprins de gelozie. A întors spatele grupului şi a plecat, cu faţa posacă.

Dacă aceste incidente n-au făcut decât să îl necăjească pe Jiang, evenimentele din 25 aprilie l-au îngrozit de-a dreptul.

Jiang a fost parte a masacrului din Piaţa Tiananmen, precum şi cel mai mare beneficiar de pe urma acestuia. Când în primăvara lui 1999 se apropia cea de-a zecea aniversare a Masacrului, se crede că Jiang era îngrijorat că se vor repeta demonstraţiile în masă ce avuseseră loc cu zece ani înainte. Masacrul nu numai că i-a dat lui Jiang puterea, ca “nucleu” a “dinastiei roşii,”[1] dar şi o lecţie profundă: că trebuie să suprime o mişcare în timp ce aceasta se află în stadiile embrionare, ca să nu fie necesară suprimarea ei într-un stadiu mai avansat, ceea ce s-ar face cu un preţ mai ridicat.

Astfel că Jiang, în această zi din aprilie 1999, a sunat prompt garnizoana din Beijing şi a întrebat dacă armata care staţiona în Beijing ar putea să mărşăluiască imediat spre Zhongnanhai şi să disperseze prin forţă practicanţii Falun Gong care se aflau în preajmă; aceasta urma să se întâmple dacă ei nu ar fi părăsit locul până la miezul nopţii. Cel care a răspuns la telefon a declarat imediat: “Regiunea Militară Beijing este pregătită oricând să urmeze ordinele Preşedintelui Jiang.” Jiang a fost super mulţumit. Auzind asta, s-a simţit puţin mai departe de marginea prăpastiei. Ulterior, Jiang a promovat persoana respectivă cu mai multe ranguri.

În după-amiaza adunării, Jiang l-a sunat pe You Xigui, directorul Biroului Central de Pază, şi i-a cerut să decreteze legea marţială cât de curând posibil. Jiang i-a spus că dorea să meargă personal să “inspecteze” locul incidentului.

Apoi Jiang a mers să “inspecteze” locul evenimentului din spatele gemurilor fumurii ale unei limuzine cu geamuri antiglonţ. Afară, în faţa demonstranţilor Falun Gong fusese organizat în mod expres un cordon pentru inspecţia lui Jiang. În ochii lui Jiang, faptul că atât de mulţi oameni practicau Falun Gong, însemna o competiţie cu Partidul pentru mase; faptul că studenţii Falun Gong recurseseră la demonstraţii paşnice şi rezonabile era, în mintea lui Jiang, pentru că aveau o organizare ermetică; şi faptul că grupul Falun Gong venise la Zhongnanhai a fost luată ca o provocare deschisă la adresa lui Jiang. Ceea ce l-a iritat în mod deosebit, a fost faptul că a văzut cel puţin câteva zeci de militari care purtau însemnele militare şi care păreau să urmeze Falun Gong în loc să îl urmeze pe el, preşedintele Comisiei Militare a PCC.

Legat de asta mai era şi faptul, că mass-media internaţională raporta într-o lumină pozitivă despre ambele părţi implicate în eveniment, ceea ce fără îndoială că atribuia întregul merit lui Zhu Rongji. Aceasta nu a făcut decât să pună paie pe focul geloziei lui Jiang.

În octombrie 1994, PCC a anunţat formal în cea de-a Patra Întâlnire Plenară că s-a finalizat transferul de putere de la “cea de-a doua generaţie” a grupului de conducere al PCC la cea de-a treia. Ulterior întâlnirii, Jiang - asistat de Zeng Qinghong – a dus câteva bătălii politice de succes. Prima a implicat înlăturarea primarului Beijingului, Chen Xitong, după care Jiang şi-a consolidat puterea în sfera militară. În scurt timp, odată cu decesul lui Chen Yun şi Deng Xiaoping şi reîntoarcerea Hong Kong-ului la China, Jiang ajunsese să aibă o influenţă şi mai mare în Comitetul Central.

În acelaşi timp, lui Jiang îi lipsea cutezanţa lui Mao Zedong, care deseori pretindea a fi regele lumii. Nu avea nici greutatea lui Deng Xiaoping, care era decisiv. Fiecare problemă importantă cu care se confrunta Jiang, trebuia să fie discutată şi aprobată de Biroul Politic sau de Comitetul Permanent al acestuia. Jiang ajunsese să vadă că Falun Gong era un grup pacifist care întorcea celălalt obraz, şi astfel el gândea că Falun Gong este un rival neameninţător. Astfel că ajunsese să creadă, că suprimând grupul ar putea să forţeze toate personalităţile din Partid să adopte o poziţie. Putea în final să vadă cine era cu adevărat de partea sa. Ceea ce Jiang avea în minte, era cazul clasic al lui Zhao Gao care a “numit un cerb - cal.”[2]

Deşi nu existau dovezi convingătoare de care Jiang să se folosească pentru a da dispoziţii, cu toate acestea, el a uzitat de tot ceea ce a putut pentru a portretiza Falun Gong ca pe un grup politic “periculos” care era susţinut de “forţele ostile străine.” Aceasta a conferit o semnificaţie mult mai mare la ceea ce era în realitate o vendetă personală împotriva Falun Gong, transformând-o într-o problemă de supravieţuire a Partidului. Astfel că, dacă decizia lui Jiang de a suprima grupul ar fi fost văzută ca un act de “salvare a Partidului într-un moment critic,” cu siguranţă că el s-ar fi bucurat de un loc important în istoria Partidului şi planul ar fi întâmpinat mai puţină opoziţie. Jiang credea că va putea elimina rapid Falun Gong în maxim trei luni, gândind că experienţele de suprimare pe care Partidul le dobândise din mişcările politice din trecut erau mai mult decât suficiente pentru a distruge voinţa oricui. Planurile măreţe ale lui Jiang contau pe o suprimare de succes, lipsită de riscuri, din care el va acumula o masă de capital politic de invidiat în interiorul Partidului.

8. Încăpăţânarea

Inspirându-se din Mao - care a lansat Revoluţia Culturală în 1966 cu o scrisoare intitulată “Bombardaţi comanda centrală” – Jiang a scris o scrisoare către Biroul Politic în sera zilei de 25 aprilie fără să se consulte cu cineva. Pretindea în scrisoarea sa că este cuprins de îngrijorare, arătând că: “Nu poate oare teoria marxistă a Partidului nostru Comunist şi materialismul şi ateismul în care credem, să învingă acele baliverne pe care le propagă Falun Gong?”

Pentru a obţine sprijin pentru decizia sa printre membrii Comitetului Permanent, Jiang a pus o întrebare în scrisoarea sa: “Este oare [Falun Gong] de fapt în legătură cu forţele din străinătate şi cu cele vestice? Este mişcarea oare manipulată şi dirijată de o ‘mână ascunsă’ care lucrează în spatele scenei? Acesta este un semnal nou şi trebuie să îi acordăm mare atenţie. Perioada sensibilă se apropie cu repeziciune. Trebuie să luăm măsuri eficiente imediat pentru a preveni în mod strict ca evenimente similare să aibă loc”. Apoi Jiang a adăugat: “Nu putem subestima apelul unor organizaţii religioase precum Falun Gong. Departamentele relevante trebuie să amplifice cercetările şi să formuleze măsuri de precauţie. Din moment ce Falun Gong îşi are sediul central în afara Chinei, nu ar trebui să excludem posibilitatea că acest eveniment a fost orchestrat de către forţele de peste hotare.”

Scrisoarea a fost apoi tipărită şi distribuită ca notă din partea Biroului General al Comitetului Central a PCC. În particular se sublinia că: “Vă rugăm ţineţi cont de faptul că această notă este distribuită de către Biroul General al Comitetului Central pentru a fi studiată şi implementată; nu are menirea de a solicita opinii sau de a fi supusă discuţiei şi cercetării”.

În ziua următoare evenimentelor din 25 aprilie, Luo Gan, Jia Qinglin, împreună cu alţi membri ai Comitetului Permanent al Biroului Politic au ţinut o întâlnire pentru a discuta cum ar trebui tratată problema. Jiang avea pe faţă o expresie înfiorătoare când a intrat în încăperea în care avea loc întâlnirea. A scos un maldăr de materiale, le-a trântit pe masă şi a urlat: “Cine a spus că nu pot fi găsite niciun fel de indicii despre adunarea practicanţilor Falun Gong la Zhongnanhai? A existat o notă pe internet care le spunea practicanţilor Falun Gong să se adune la Zhongnanhai. Peste douăzeci de mii dintre cei care locuiesc în diferite locuri, au intrat în Beijing ‘divizându-se în mai multe părţi’ şi au înconjurat Zhongnanhai într-o singură zi – un eveniment bine organizat. Şi totuşi departamentele de securitate publică n-au ştiut nimic despre asta înainte. O astfel de abandonare a îndatoririlor de servici nu mai poate fi permisă din nou!” Jiang s-a întors şi s-a uitat la Luo Gan. A spus cu o voce severă, care se potrivea cu privirea lui: “Departamentul nostru de securitate şi guvernul municipal din Beijing sunt atât de compacte. Puterea noastră era în pericol şi totuşi ei nu au simţit nimic. Tovarăşi, aceasta este pur şi simplu oribil. Dacă nu ne învăţăm lecţia, cum putem garanta că acest lucru nu se va întâmpla din nou şi din nou?”

Din acel moment, Jiang a început să pretindă că nu auzise niciodată înainte de Falun Gong. Făcea remarci de genul: “Când am auzit cuvintele ‘Falun Gong,’ în afară de a găsi că termenul este puţin demodat, nu ştiam ce fel de organizaţie era, cum a apărut sau cine era liderul său.”

Dintre cei şapte membri ai Comitetului Permanent al Biroului Politic, toţi în afară de Jiang, şi-au exprimat deschis obiecţia faţă de ideea suprimării. Zhu Rongji a spus: “Cea mai mare parte a aderenţilor Falun Gong sunt persoane de vârstă mijlocie sau în vârstă, şi femei de aceeaşi vârstă. Cea mai mare aspiraţie nu este alta decât de a deveni sănătoşi. Un practicant spunea: ‘Acum, compania noastră nu ne decontează cheltuielile medicale. Falun Gong poate face o persoană mai puternică şi mai sănătoasă - ce este rău în asta? Şi atât de mulţi muncitori sunt concediaţi acum. Falun Gong poate îmbunătăţi caracterul moral al oamenilor. Astfel de oameni nu cauzează probleme niciodată şi îi întrec pe cetăţenii model. De ce nu ar susţine guvernul o activitate care este atât de bună?’ Astfel că nu cred că este raţional să spui că aceşti oameni au motive politice. Mai mult, nu ar trebui să rezolvăm probleme ideologice folosind metodele unei campanii politice [stil Mao]. Este în defavoarea marelui nostru ţel de dezvoltare economică şi profund dăunător imaginii ţării noastre de ţară deschisă. Dacă sunt unele mere stricate printre Falun Gong, atunci sigur, ar trebui să ne ocupăm de ele. Dar haideţi să lăsăm în pace populaţia obişnuită care practică.”

Jiang s-a ridicat imediat, îndreptând degetul către nasul lui Zhu şi a ţipat: “Ridicol! Ridicol! Ridicol! Asta va aduce sfârşitul Partidului şi al ţării! Sunt atât de îndurerat că tovarăşilor noştri le lipseşte conştiinţa politică. Dacă nu rezolvăm problema Falun Gong imediat, vom face o greşeală de proporţii istorice!”

“Deci ce ne sugerează Secretarul General să facem” întrebă Luo Gan cu prudenţă.

“Exterminaţi-l! Exterminaţi-l! Exterminaţi-l decisiv!” Jiang a bătut din palme, ţipând: “Prioritatea în momentul de faţă este de a identifica aderenţii Falun Gong, modul de distribuire şi responsabilii. Fiecare organizaţie sau instituţie, fiecare companie şi fiecare comitet rezidenţial trebuie toate investigate. Tovarăşi, Falun Gong se află în competiţie cu noi pentru mase. Trebuie să înţelegem această chestiune ca fiind una politică – ca una care implică chiar existenţa Partidului şi a naţiunii. Trebuie să investigăm în profunzime şi să arătăm toleranţă zero!”

De-a lungul şedinţei Biroului Politic, Jiang sărea în sus şi în jos, ţipând şi devenind albastru la faţă. Văzându-l pe Jiang atât de isteric, alţi membri ai Comitetului Permanent au fost reduşi la tăcere.

De fapt Jiang avea un alt motiv pentru suprimarea Falun Gong pe care nu l-a rostit. Acesta era că Qiao Shi susţinea Falun Gong.

Qiao Shi s-a retras după Cel de-al XV-lea Congres Naţional al PCC în 1997. El a fost cel care a dezvăluit lumii secretul că Deng Xiaoping l-a numit pe Hu Jintao, ca nucleu al grupului de conducere a celei de-a “patra generaţii”. Asta însemnând că Deng dictase că Jiang trebuie să se retragă după al XVI-lea Congres Naţional şi că putea să îi transmită poziţia sa doar lui Hu Jintao. Indiferent cât de mult ar fi vrut Jiang Zemin să-şi reînnoiască mandatul sau să-şi aleagă propriul succesor, n-o putea face. Din acest motiv, Jiang era împotriva oricărui lucru susţinut de Qiao. De exemplu, Yang Shangkun şi fratele său, Yang Baibing, au promovat o sută de militari de rang mijlociu şi înalt. Unii dintre ei nu făceau parte din fracţiunea lui Yang Shangkun şi fuseseră promovaţi doar pentru abilităţile lor remarcabile în muncă. Într-un mod îngust la minte, Jiang s-a asigurat ca fiecare persoană din acest grup să fie ulterior retrogradată. De exemplu, He Qizong a devenit şef adjunct al Statului Major, la vârsta de patruzeci şi doi de ani. Dar numai pentru ca că Yang i-a arătat mare stimă, Jiang l-a trimis pe He în Regiunea Militară Nanjing ca simplu comandant adjunct, iar rangul lui a fost coborât. El nu a mai fost promovat niciodată.

Aceeaşi gândire îngustă era în spatele dorinţei lui Jiang de a suprima Falun Gong şi de a distruge complet grupul. Avea de-a face cu susţinerea lui Qiao [faţă de grup].

Qiao nu numai că a concluzionat în 1998 că “Falun Gong are multe beneficii şi nu face niciun rău statului sau oamenilor,” dar în legătură cu această chestiune a menţionat zicala chineză conform căreia “cine câştigă susţinerea oamenilor cucereşte lumea; cine pierde susţinerea oamenilor pierde lumea”. Aceasta n-a făcut decât să-l supere şi mai mult pe Jiang. El a punctat apoi într-un comentariu, al cărui principal punct a fost: “Conţinutul raportului [lui Qiao] este vag. Eu nu-l înţeleg.” A transmis raportul lui Luo Gan. Luo Gan a înţeles intenţia lui Jiang, şi astfel, a căutat în mod constant, cu scuza că Falun Gong avea “susţinere politică externă”, să creeze probleme grupului şi să îi atribuie vini închipuite.

Li Ruihuan s-a opus puternic suprimării Falun Gong şi şi-a exprimat obiecţia faţă de măsură în multe ocazii diferite. Din păcate el nu avea nicio susţinere din partea vreunei organizaţii şi ocupa o poziţie lipsită de putere, de Preşedinte al Conferinţei Politice Consultative, aşa că vorbele sale nu purtau nicio greutate. Nişte sloganuri bine-cunoscute care circulau în China enumerau primele patru exemple de trândăvie: soţia magnatului [3], banii liderului [4], muncitorii concediaţi şi Li Ruihuan.

9. Folosirea informaţiilor false ca motiv pentru suprimare

Jiang Zemin şi Zeng Qinghong cunoşteau rolul politic imens pe care sistemul de informaţii îl poate juca atât în acapararea, cât şi în consolidarea puterii şi atacarea celor care au viziuni diferite. Din acest motiv ei au depus mult efort pentru a controla strâns Ministerul Securităţii de Stat.

După ce Jiang a dobândit poziţia de Secretar General al PCC, pentru a controla Ministerul, el a înfiinţat o “echipă de studiu a politicilor centrale” care direcţiona Ministerul în strângerea de informaţii. În 1997, Zeng a devenit membru supleant al Biroului Politic şi ministru al Departamentului Organizaţional şi apoi a aranjat ca cineva din fracţiunea sa să devină ministru al Securităţii de Stat. Jiang şi Zeng au reuşit astfel să câştige un control mai strâns asupra Ministerului şi să poată să-l folosească în serviciul direct al propriei lor agende politice.

Invidia pe care Jiang a simţit-o faţă de popularitatea mişcării Falun Gong i-a şters în cele din urmă orice urmă de raţiune şi el a devenit obsedat de suprimarea grupului. Ceilalţi şase membri ai Comitetului Permanent nu erau de acord cu Jiang, simţind că aversiunea lui Jiang era nejustificată. Cu ajutorul lui Zeng, Jiang Zemin a venit cu o modalitate eficientă de a-i forţa pe ceilalţi membri ai comitetului să fie de partea sa. Cei doi vor folosi Ministerul Securităţii de Stat pentru fabricarea de presupuse “dovezi” care ar putea justifica un program de suprimare. Curând agenţii speciali ai Ministerului aflaţi în Statele Unite au transmis informaţiile false pe care Zeng şi Jiang le căutau. Ei susţineau că fondatorul Falun Gong era sprijinit de Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) şi că instituţia a furnizat Falun Gong zeci de milioane de dolari. Aceste “informaţii semnificative despre inamic”, aşa cum au fost ele numite, au fost transmise autorităţilor de vârf ale Chinei, prin intermediul Ministerului Securităţii de Stat. Ceilalţi membri ai Biroului Politic nu au putut stabili veridicitatea raportului.

Întorcându-ne înapoi în 1992, chiar înainte ca al XIV-lea Congres Naţional al PCC să aibă loc, Jiang şi Zeng au conspirat, instruind oameni care să răspândească zvonuri în întreg Beijingul, potrivit cărora Yang Shangkun şi Yang Baibing plănuiau să “acapareze puterea politică” şi să “reabiliteze mişcarea studenţească din Tiananmen”. Zvonurile au jucat un rol cheie în inducerea în eroare a lui Deng Xiaoping, care ulterior i-a destituit pe fraţii Yang din Comisia Militară Centrală; tocmai acea mişcare i-a permis lui Jiang să îşi consolideze poziţia în cadrul armatei. Povestea cu CIA era acelaşi tip de şiretlic folosit de Jiang şi Zeng.

De-a lungul anilor PCC s-a păzit întotdeauna şi i-a fost frică şi a urât ceea ce credea a fi “forţe ostile.” În acest caz Jiang, acţionând în baza “dovezilor convingătoare” din străinătate, a susţinut că Falun Gong ar “aduce sfârşitul Partidului şi al ţării” şi că trebuie suprimat cu orice preţ. Ca urmare a intrigilor lui Jiang, problema a fost umflată, devenind una care chipurile privea direct securitatea Partidului şi naţiunii. PCC nu se teme de nimic mai mult decât de sfârşitul său. Şi nimeni n-a vrut ca în mâinile sale să stea responsabilitatea sfârşitului naţiunii. Cum ar putea membrii Comitetului Permanent să îndrăznească acum să se opună suprimării cerute de Jiang? Astfel, Jiang a reuşit să “unească” opiniile grupului şi să pună în mişcare maşinăria opresivă, violentă a PCC, având ca ţintă Falun Gong. Cu zvonul cu care au început prin intermediul Ministerului Securităţii de Stat, cum că Falun Gong este susţinut de către CIA, Jiang şi Zeng au reuşit să inducă în eroare nu numai oamenii din China, dar de asemenea şi mulţi străini. De exemplu, francezii nu au privit niciodată cu ochi buni poziţia SUA de lider în lumea occidentală şi au fost deseori în competiţie cu SUA. Astfel că Franţa a fost cea care a crezut iniţial orbeşte dezinformarea PCC. Abia mai târziu, după o lungă investigaţie efectuată de propriul său serviciu de informaţii, Franţa a ajuns să realizeze că zvonul legat de CIA era fals şi că puteau să lase garda jos în privinţa Falun Gong. Astăzi este bine-cunoscut faptul că Falun Gong este independent de orice sprijin politic.

10. O “ţestoasă ascunzându-se în carapacea sa”[5]

Pe data de 8 mai 1999, în timpul războiului dintre NATO şi Iugoslavia, Ambasada Chinei (din Belgrad) a fost lovită de trei proiectile, rezultatul fiind trei reporteri morţi. Statele Unite au explicat acest bombardament ca fiind o greşeală. China a refuzat să creadă această explicaţie.

După bombardament, armata Chinei i-a cerut lui Jiang Zemin să îmbrace imediat uniforma militară şi să dea o declaraţie publică la televiziune în calitate de Preşedinte al Comisiei Militare Centrale. Alţii au sugerat ca Jiang să poarte un costum şi să susţină o declaraţie de protest ca şi preşedinte al naţiunii şi să îl convoace imediat pe ambasadorul SUA în China. Astfel că oficialii de vârf ai ţării au fost repede prinşi într-un conflict.

Aceste chestiuni îl ameţeau pe timidul Jiang. Nu avea nicio idee despre ceea ce trebuie să spună sau în ce măsură ar trebui să protesteze. După discutarea chestiunii cu Zeng Qinghong, a decis să se spele pe mâini de spinoasa problemă şi să i-o paseze lui Hu Jintao. Hu era pe atunci vicepreşedinte. În mod normal el n-ar fi fost niciodată în centrul atenţiei, în afara de cazul în care starea de sănătate a preşedintelui ar fi fost critică. Problema ar fi trebuit să fie rezolvată de către Jiang, preşedintele, sau de către Zhu Rongji, premierul Consiliului de Stat. Jiang şi Zeng au pus la cale o schemă destul de urâtă, dar prin care puteau fi împuşcaţi totuşi doi iepuri dintr-o dată. Dacă Zhu nu ar fi ieşit în faţă, masele supărate ale Chinei ar fi asociat în mod firesc bombardarea cu “diplomaţia împăciuitoare” a lui Zhu Rongji şi şi-ar fi descărcat mânia pe el; acesta ar fi devenit ţap ispăşitor. Dar, pe de altă parte, Jiang a insistat ca Hu Jintao să acţioneze ca persoană principală. Dacă atitudinea lui Hu faţă de SUA ar fi fost una blândă, reputaţia sa ar fi suferit dramatic în mintea unui public furios. Dar ar fi adoptat o linie dură peste măsură, cu siguranţă ar fi exacerbat relaţiile sino-americane deja tensionate. O greşeală în oricare dintre direcţii ar fi putut constitui un motiv suficient pentru a-l împiedica pe Hu să devină succesorul lui Jiang ca Secretar General la cel de-al XVI-lea Congres Naţional.

În următoarele două zile Jiang nu a putut fi văzut nicăieri. Răspunsul lui Jiang la această chestiune – sau mai bine zis lipsa răspunsului - a trezit o mare indignare în China, pentru că el era preşedintele naţiunii şi preşedintele Comisiei Militare Centrale. Doar în a doua seară cineva - Hu Jintao - a mers la televiziunea naţională şi dat o declaraţie. Nici în a treia zi Jiang încă nu se arătase. Sloganuri precum “Jiang Zemin - o broască ţestoasă ascunsă în carapacea sa”, “Liderii noştri trebuie să fi murit cu toţii” puteau fi auzite la Universitatea Populară a Chinei. Naţiunea ca întreg era indignată.


[1] Termenul “dinastia roşie” este folosit aici cu referire la PCC.

[2] O expresie chineză însemnând “a denatura în mod deliberat.” Zhao Gao a fost un oficial al Dinastiei Qin (221-207 î.Hr.), care, din dorinţa de a uzurpa tronul, a numit un cerb - “cal”, în prezenţa împăratului al doilea din dinastia Qin. Mişcarea a fost făcută pentru a vedea care miniştrii ar reproduce cuvintele lui inexact. Cei care au refuzat să repete cuvintele fără sens ale lui Zhao au fost suprimaţi de către acesta.

[3] aluzie la problema larg răspândită a celor bogaţi şi puternici care aveau amante.

[4] cei aflaţi în poziţii influente în China mâncau şi beau în mod frecvent pe cheltuiala contribuabililor.

[5] O expresie chineză menită să sugereze eschivarea de răspundere pentru motive tipice de laşitate.

(Copyright © 2005 The Epoch Times)

Înapoi la Cuprins

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii