Orice pentru putere: povestea adevărată a dictatorului chinez Jiang Zemin: Capitolul 12 (1)
focus
O demonstraţie paşnică în timp ce Falunul se învârte; o furtună din ce în ce mai mare se pregăteşte în China (prima parte a anului 1999)
Anul 1999 s-a dovedit a fi unul plin de neplăceri pentru China.
Peninsula Balcanică a fost întotdeauna privită ca un “butoi de pulbere”, iar anul 1999 a fost cel în care o scânteie fatală i-a dat foc în cele din urmă. Armata sârbă a măcelărit în acel an mii de civili albanezi într-un val de epurări etnice, forţând peste un milion şi jumătate de albanezi să se strămute. Potrivit relatărilor refugiaţilor, masacrele au avut loc în cel puţin şaptezeci şi cinci de oraşe şi sate din Kosovo. Peste cinci mii de etnici albanezi au fost ucişi prin execuţii în masă.
În timp ce comunitatea internaţională era şocată de genocidul condus de Slobodan Milosevici, chinezii ştiau prea puţin despre ceea ce se întâmpla. Mass-media controlată de stat a Chinei a permis, ca de obicei, transmiterea unei singure voci - cea a Partidului – iar acea voce nu a vorbit despre situaţia albanezilor. Naţiunile Unite nu au intervenit militar datorită veto-ului diplomatic al Chinei şi al Rusiei. În cele din urmă, NATO – condusă de Statele Unite - din considerente umanitare a lansat un raid aerian deasupra Yugoslaviei. Mişcarea a avut loc pe 24 martie 1999.
1. O diplomaţie împăciuitoare
Cea de-a doua sesiune a celui de-al nouălea Congres Naţional al Poporului a luat sfârşit cu două săptămâni înaintea raidului aerian. În cadrul unei conferinţe de presă organizate cu ocazia Congresului Naţional al Poporului, premierul Zhu Rongji a declarat cu privire la apropiata sa vizită în Statele Unite: “Din moment ce voi [Statele Unite] sunteţi furioşi, doresc să vă vizitez ca să risipesc mânia pe care o resimţiţi.” Totuşi, din moment ce raidurile aeriene ale NATO începuseră, dacă Zhu Rongji ar fi mers în Statele Unite şi ar fi făcut concesii semnificative vizavi de Organizaţia Mondială a Comerţului - OMC (în cadrul căreia China dorea să fie admisă pe atunci), ar fi fost greu să împace sentimentul naţionalist care fusese stârnit în rândul populaţiei Chinei; oamenii nu ar fi acceptat un compromis. Totuşi, dacă nu ar fi mers [în Statele Unite], ar fi putut rata o oportunitate de aur.
Biroul politic a organizat o întâlnire pentru a discuta în mod explicit această problemă. Atât Li Peng, cât şi Qian Qichen, au fost împotriva vizitei lui Zhu Rongji în Statele Unite. Ei considerau că “diplomaţia sa împăciuitoare” suna ca un cerşit de favoruri şi arăta slăbiciune. Totuşi, Jiang Zemin l-a zorit pe Zhu să plece către Statele Unite aşa cum era planificat. Dacă negocierile cu Statele Unite în problema intrării în OMC aveau să dea roade, Jiang – ca şi Secretar General al PCC – ar fi avut de câştigat în mod natural. Ar fi fost o realizare înfăptuită în timpul perioadei lui Jiang Zemin, scrisă în istorie. Dacă negocierile ar fi eşuat, aceasta ar fi avut rolul de a reduce din aroganţa lui Zhu – o perspectivă care îl încânta pe Jiang din moment ce contribuţiile substanţiale aduse de Zhu la acea vreme puneau în pericol poziţia lui Jiang. Unele discuţii avute de Jiang Zemin cu unii consilieri şi membri ai personalului atestă că, la vremea respectivă, lui Jiang Zemin i-ar fi plăcut mai degrabă ca Zhu Rongji să se întoarcă cu un eşec.
Dacă nu ar fi fost faptul că Jiang avea nevoie de Zhu ca să cureţe mizeria în care se afla atunci economia Chinei, Jiang nu l-ar fi folosit niciodată pe Zhu. Jiang era invidios pe carisma lui Zhu încă de pe vremea când erau colegi în Shanghai. Când Zhu se întâlnea cu presa sau vorbea la diverse întâlniri, spunea lucrurile într-un mod sincer, fapt care îi mişca pe cei prezenţi. Cuvintele lui Zhu nu numai că erau mai oneste decât cele ale lui Jiang, dar erau şi mai corecte şi mai responsabile. El era plăcut chiar şi de frumoasele reportere din Hong Kong şi Taiwan.
Atitudinea lui Zhu era clară. El ştia că agricultura, telecomunicaţiile si finanţele Chinei vor avea de suferit dacă China se va alătura OMC. Mai mult, datorită eficienţei scăzute a întreprinderilor de stat, multe întreprinderi aveau să intre în faliment dacă ar fi fost permisă o competiţie cinstită. Astfel că Zhu nu dorea să facă prea multe concesii în negocierile sale cu Statele Unite. Însă Jiang l-a instruit diferit, spunându-i: “Cred că putem să fim de acord cu cerinţele Statelor Unite în ceea ce priveşte acordul dintre China şi Statele Unite privind produsele agricole, precum şi în problemele legate de telecomunicaţii şi finanţe. Imediat ce vei ajunge în Statele Unite, vei anunţa că eşti de acord să semnezi acordul de cooperare în domeniul agriculturii. Cred că putem ajunge la o înţelegere tacită cu Clinton şi putem fi de acord cu celelalte lucruri mai târziu. Încearcă să câştigi într-un mod genial o bătălie politică.”
“Diplomaţia împăciuitoare” a lui Zhu s-a confruntat cu mari piedici. Din moment ce Statele Unite nu considerau China o economie de piaţă, au propus multe condiţii suplimentare. Pentru China era aproape imposibil să semneze acordul privind OMC înaintea întoarcerii lui Zhu în China. Cu toate că fiecare concesie pe care Zhu a făcut-o era aprobată de către Jiang, oficialii seniori ai PCC erau nemulţumiţi de concesiile făcute premier. Qiao Shi, care indiferent de subiect vorbea rareori, a fost revoltat după ce a aflat de rolul pe care l-a jucat Jiang şi a subliniat că: “Interesele economice sunt pe primul loc. Ele nu trebuie uitate niciodată indiferent de moment sau circumstanţe.” Veteranii partidului precum Wan Li şi Song Ping chiar au numit acordurile “noile douăzeci şi unu de cereri”[1]. După ce le-a văzut reacţiile, Jiang le-a jucat o farsă, răspunzând criticii cu un proverb chinez: “Când generalul este departe, chiar şi ordinele împăratului s-ar putea câteodată să nu fie ascultate”.[2] Jiang a aruncat cu uşurinţă întreaga vină asupra lui Zhu Rongji.
Zhu s-a întors în China din vizita în Statele Unite pe 21 aprilie. Pentru a evita să se vadă cu Zhu, Jiang a mers la Hubei împreună cu personalul Biroului General al Comitetului Central al PCC pentru a participa la o întâlnire. I-a dat de asemenea ordine şi lui Li Lanqing să plece la Liaoning. Când Zhu s-a întors a avut parte de o primire rece şi mohorâtă. În cadrul unei întâlniri a biroului politic ce a urmat, Jiang s-a întors către Zhuşi l-a întrebat dispreţuitor: “În timpul negocierilor de ce ai trecut dincolo de linia fixată de biroul politic?” În prezenţa lui Zhu, el a lăudat-o pe Wu Yi, care călătorise împreună cu Zhu în Statele Unite, spunând: “Tovarăşa Wu Yi a avut curajul să îşi menţină punctul de vedere şi a refuzat să facă compromisuri în ceea ce priveşte principiile ei atunci când a încheiat acorduri.” Remarcile l-au pus într-o situaţie foarte jenantă pe Zhu.
Jiang a fost cuprins de o exaltare extraordinară când a văzut că l-a afectat pe Zhu într-un asemenea grad.
2. PCC ştia de multă vreme ce este Falun Gong
Pare să existe un tipar ori de câte ori PCC trece prin ceva violent în fiecare an care se sfârşeşte cu cifra “9”. În 1949, PCC a luptat în ceea ce a mai rămas dintr-un război civil şi şi-a instaurat regimul. În 1959 a suprimat “răscoala” tibetană (astfel cum a fost numită pentru a induce în eroare populaţia - era de fapt o invazie) şi a început un război cu India. În 1969 a avut un conflict cu Uniunea Sovietică. În 1979 a fost războiul Sino-Vietnamez. În 1989 PCC a suprimat o “răscoală” tibetană iar apoi, pe 4 iunie a avut loc Masacrul studenţilor din Piaţa Tienanmen. În 1999, PCC a pornit a pornit genocidul împotriva Falun Gong.
În ceea ce priveşte problema Falun Gong se impun o serie explicaţii. Necunoscătorii au în general două concepţii greşite despre această mişcare spirituală. Prima, mulţi cred că atunci când Jiang Zemin a iniţiat suprimarea Falun Gong, el, cât şi alţi oficiali de vârf ai PCC, ştiau foarte puţin despre acest grup. Acest lucru nu este de fapt adevărat. A doua, mulţi cred că suprimarea a început în 1999 şi că înainte de asta PCC nu avea nimic împotriva Falun Gong. Totuşi, nici acest lucru nu e adevărat. Adevărul este că oficialii de vârf ai Partidului au aflat despre Falun Gong foarte devreme şi erau foarte clari asupra a ceea ce era această mişcare spirituală. Doar pentru că unele persoane au dorit să işte probleme împotriva grupului, aceasta a avut drept rezultat apariţia unor complicaţii.
Fondatorul Falun Gong, Domnul Li Hongzhi, a început să predea practica în mod public în mai 1992. Imediat după aceasta, în Parcul Bambusul Purpuriu din Beijing a apărut un loc de practică mare. Multe cadre pensionate ale PCC locuiau în vecinătatea acelui parc, printre care erau şi generali militari pensionaţi şi oficiali de nivel înalt din Consiliul de Stat precum şi din diverse departamente din cadrul Comitetului Central al Partidului. Durata serviciului şi experienţa acestor oameni în cadrul Partidului o depăşea cu mult cea a lui Jiang Zemin, Zhu Rongji, Luo Gan şi Li Lanqing, ei aparţinând adevăratei “generaţii vechi de revoluţionari ai proletariatului” – aşa cum erau numiţi de către PCC. Unii participaseră chiar la ”Marşul Lung” cel renumit din 1934. Membrii Comitetului Permanent al celui de-al XV-lea Congres Naţional al PCC (din 1997) erau toţi foşti subordonaţi ai acestor personalităţi şi prin urmare “juniorii” lor. De exemplu, unul dintre aceştia, cu numele de Zhou, care se pensionase din puternicul Consiliu de Stat, fusese superiorul lui Zhu Rongji. El i se adresa lui Zhu cu “tinere Zhu” ori de câte ori se întâlneau. Aceşti oficiali pensionaţi aveau timp din plin şi mulţi practicau qigong. De asemenea, vorbeau unii cu alţii şi îşi împărtăşeau tot timpul noutăţile. După ce au început să practice Falun Gong, mulţi dintre ei l-au prezentat foştilor subordonaţi, care la acea vreme ajunseseră să deţină poziţii de putere.
Odată, înainte de 1996, un practicant Falun Gong din zona Parcului Bambusul Purpuriu a mers acasă la Jiang Zemin pentru a o învăţa exerciţiile pe soţia acestuia, Wang Yeping.
La fel, Li Lanqing cunoştea Falun Gong de demult. Li era Ministru al Comerţului Exterior şi al Cooperării Economice, fiind superiorul direct al unui practicant Falun Gong cu care avea o relaţie bună. Sursele declară că în 1995, acest student Falun Gong le-a povestit altora că îi prezentase Falun Gong fostului său ministru, Li. El a afirmat că a discutat cu Li în principal despre modul în care Falun Gong ajută statul şi naţiunea. El i-a dat lui Li a copie a principalei cărţi a Falun Gong, Zhuan Falun.
Nici lui Li Peng, Falun Gong nu îi era străin. El citise cartea Zhuan Falun. Obţinuse această carte de la un ministru adjunct în Ministerul Industriei Energiei Electrice, pe care Li l-a condus. Din moment ce Jiang Zemin locuia lângă Li la Zhongnanhai, Li i-a dat personal o copie a Zhuan Falun lui Jiang.
Fostul supraveghetor al lui Jiang Zemin la Institutul de Cercetare al Energiei Termice Wuhan practica de asemenea Falun Gong. La una dintre petrecerile institutului, fostul coleg al lui Jiang a discutat cu el despre Falun Gong. În 1996, când Jiang a inspectat Televiziunea Centrală a Chinei (CCTV), a văzut că un angajat al televiziunii avea pe birou o copie a Zhuan Falun. Jiang i-a spus acestei persoane: “Zhuan Falun – asta este o carte bună”. Cu toate acestea, Jiang a declarat mai târziu – după interzicerea Falun Gong – că nu auzise niciodată de această practică înainte de 25 aprilie 1999. Aceasta era o minciună crasă.
Luo Gan (şeful Securităţii chineze, n.n.) auzise de asemenea de Falun Gong de demult. De fapt, în 1995, fostul supraveghetor şi coleg al lui Luo de la Academia de Ştiinţe Mecanice i-a prezentat Falun Gong.
Hu Jintao, fostul lider al Chinei, a aflat despre Falun Gong înainte de 1998. Zhang Mengye, fostul său coleg de la Universitatea Tsinghua, suferise la un moment dat de ciroză şi ascită la ficat. Faţa lui Zhang devenise închisă la culoare şi hidropică, iar spitalul s-a pronunţat asupra stării sale, afirmând că nu exista nicio şansă de supravieţuire. Însă începând să practice Falun Gong, Zhang a reuşit să scape din ghearele morţii. Când colegii de clasă de la Tsinghua s-au adunat la reuniunile de absolvire în 1998 şi 1999, Zhang a participat la ambele, mai sănătos ca oricând, şi personal i-a împărtăşit lui Hu experienţa însănătoşirii sale. Zhang i-a trimis prin poştă soţiei lui Hu Jintao cărţile Falun Gong în speranţa că cuplul va ajunge să se bucure de o sănătate mai bună. Soţia lui Hu i-a trimis o vedere lui Zhang dorind prin aceasta să exprime recunoştinţa celor doi soţi. Reuniunea de absolvire din anul 1999 s-a întâmplat să fie tocmai pe data de 25 aprilie - ziua în care zece mii de practicanţi Falun Gong s-au strâns să demonstreze în fata Biroului de Stat pentru Scrisori şi Contestaţii, lângă Zhongnanhai. Hu şi soţia sa au văzut scena dramatică în drumul lor de întoarcere la Zhongnanhai de la reuniunea de absolvire. După aceasta, Hu i-a transmis lui Zhang, printr-un coleg comun, să aibă grijă.
Începând cu anul 1992, existau persoane care practicau Falun Gong în fiecare minister şi comisie aflată imediat sub Consiliul de Stat. Iar numărul practicanţilor continua să crească. Chiar şi o parte dintre miniştrii adjuncţi începuseră să practice. De la preşedinţii şi vicepreşedinţii Congresului Naţional al Poporului până la miniştrii săi şi vicepremier, la preşedinţii şi vicepreşedinţii Conferinţei Politice Consultative a Poporului Chinez, aproape toţi cei de la putere citiseră Zhuan Falun. Soţiile tuturor celor şapte membrii ai Comitetului Permanent al Biroului Politic al Comitetului Central al PCC – cel mai puternic corp de conducere a Chinei – învăţaseră practica Falun Gong. Efectele sale pronunţate asupra sănătăţii şi a valorilor morale au determinat ca qigong-ul să se răspândească – în principal de la om la om prin viu grai – cu o viteză incredibilă. În 1999 peste 100 de milioane de oameni din China continentală citiseră Zhuan Falun.
3. Vântul se dezlănţuie printre profeticele fortăreţe dezlănţuind o furtună în munţi
Maestru de qigong, Domnul Li Hongzhi avea mulţi studenţi şi astfel trebuia să existe un Juda sau doi. În timpul perioadei iniţiale când Li răspândea Falun gong, câţiva dintre coordonatorii activităţilor practicii din oraşul Changchun de mai multe ori nu au respectat prevederile din Falun Gong. Ei şi-au însuşit şi au folosit în interes personal fondurile extrem de restrânse folosite pentru practică şi i-au modificat exerciţiile. După cum spun sursele, Li a arătat în mod repetat răbdare faţă de acest grup, însă ei au continuat în această manieră şi în cele din urmă s-au întors împotriva Falun Gong. Începând cu anul 1994, grupul din Changchun, format din opt persoane, a scris scrisori către treisprezece ministere şi comisii subordonate direct Consiliului de Stat, care conţineau acuzaţii false cu privire la Falun Gong. Ei au scris trei volume enumerând doisprezece acuzaţii cărora, deşi le lipsea o bază reală, s-au întins pe mii de pagini. Chiar aceste materiale aveau să devină, în 1999, sursa folosită de PCC atunci când a lansat suprimarea Falun Gong.
Pe data de 9 februarie 1995, Societatea Chineză de Cercetare Falun Gong a supus spre examinare Asociaţiei Ştiinţifice de Chineze de Cercetare a Qigong-ului, trei rapoarte detaliate (şi le-a trimis în copie altor departamente relevante). Unul dintre rapoarte răspundea factual la fiecare acuzaţie falsă din scrisorile denigratoare scrise de cei opt din Changchun. Mulţi lideri au fost surprinşi după ce au înţeles adevărul. Ei au răspuns: “Falun Gong este de fapt ceva atât de bun. De ce nu aţi luat legătura cu noi mai devreme? Nu ştiam despre voi. Pe viitor, vă rugăm să ne ţineţi la curent.” Şi aceasta a pus capăt episodului cu materiale denigratoare din 1994.
Hu Yaobang, fost Secretar General al PCC, a făcut un comentariu scris despre qigong, care a ajuns să fi bine-cunoscut. În februarie 1980 departamentul editorial al revistei Natura din China a găzduit în Shanghai Prima Conferinţă asupra Extraordinarei Funcţionări Somatice. Au fost invitate câteva persoane care aveau abilităţi supranaturale să facă o demonstraţie la faţa locului. Hu a trimis un secretar să evalueze demonstraţiile din cadrul conferinţei. Hu, pe atunci în Beijing, a scris personal o notă pe o bucăţică de hârtie şi a sigilat-o etanş într-o cutie. Nimeni în afară de el nu îi cunoştea conţinutul. I-a cerut secretarului său să ducă cu el la conferinţă nota sigilată în cutie. Secretarul s-a întors la Beijing cu nota lui Hu, sigilată în cutie, şi cu cuvintele citite de pe notiţa sigilată de către persoanele cu abilităţi supranaturale. Hu a examinat cutia pe care o sigilase personal, pentru a se asigura că nu fusese desigilată, s-a uitat la cuvintele persoanelor cu abilităţi supranaturale, a realizat că sunt aceleaşi cu cele scrise de el şi a ajuns să creadă că abilităţile supranaturale există. Recent după aceasta, Hu a instruit Ministerul de Propagandă al Comitetului Central al PCC să urmeze politica celor “Trei Nu” în domeniul qigong-ului şi al funcţiilor extrasenzoriale, care pe atunci erau intens contestate: nu publicităţii, nu dezbaterii, nu criticii. El a dat de asemenea instrucţiuni, ca un număr mic de persoane să poată face cercetări asupra acestor fenomene. Astfel că, în aprilie 1982, ministerul a emis o notă care să fie transmisă şi în acest fel s-a născut politica celor “Trei Nu”.
În 1996, Xu Guangchun, ministrul adjunct al Ministerului Central de Propagandă, a profitat de ocazia unei călătorii de peste o lună în străinătate, întreprinsă de un alt ministru adjunct, care se ocupa de problemele legate de qigong. Xu i-a convocat la o întâlnire pe redactorii şefi ai celor zece mari ziare conduse de Comitetul Central. El a dat ordin ca cotidianul Guangming să publice un articol defăimător la adresa Falun Gong şi a cerut celorlalte ziare să reproducă articolul. După aceasta Administraţia Presei şi a Publicării aflată sub tutela Ministerului Central de Propagandă a emis un document intern către Oficiile de Presă şi Publicare din fiecare provincie şi oraş, interzicând publicarea tuturor cărţilor Falun Gong, incluzând bine-cunoscutele cărţi Zhuan Falun şi China Falun Gong, pe motivul presupusei “răspândiri a superstiţiei” de către acestea. Totuşi, acţiunile lui Xu încălcau ele însele politica celor “Trei Nu” pe care o instituise Hu Yaobang. Xu dorea obţină beneficii politice atacând Falun Gong şi în aceste condiţii a încercat să eticheteze Falun Gong drept “cult grosolan, rudimentar”.
Totuşi, la acea vreme existau practicanţi Falun Gong care lucrau la aproape fiecare ziar major. Şi exista chiar un număr mai mare de practicanţi în Ministerul de Securitate Publică – aparatul de stat care de fapt implementează programele de suprimare. De exemplu, Wang Fang, fost ministru al Securităţii Publice era un fan al qigong-ului. Soţia sa era o budistă devotată. După pensionare, Wang a lucrat pentru Fundaţia chineză pentru Susţinerea Justiţiei şi Salvarea celor în Pericol (afiliată Ministerului de Securitate Publică). Sub influenţa ministrului Wang, mulţi din Ministerul de Securitate Publică începuseră să practice qigong. De remarcat era faptul, că mulţi şefi şi directori ai birourilor de securitate publică şi ai departamentelor de securitate publică din diferite oraşe practicau Falun Gong. De exemplu, Ye Haoşi şi Li Chang, ambii membri ai Societăţii de Cercetare Falun Gong, erau directori adjuncţi în Ministerul de Securitate Publică.
Astfel, încercarea de suprimare a Falun Gong din 1996 s-a stins încă înainte de prinde teren, principalul motiv fiind acela că, pe lângă prezenţa arătată mai sus a practicanţilor Falun Gong, birourile guvernamentale relevante au primit sute de mii de scrisori de susţinere din partea publicului care descriau ce este de fapt Falun Gong. Luo Gan a încercat de două ori – o dată în 1997 şi din nou în 1998 – să suprime Falun Gong pe motivul că era un “cult eretic”. Aceasta nu deoarece Falun Gong făcuse ceva rău. Ci pentru că Luo fusese numit Secretar al Comisiei Afacerilor Politice şi Legale, ceea ce era cel mai înalt rang pe care îl putea atinge la acea vreme, şi astfel trebuia să facă ceva impresionant dacă dorea să fie promovat în continuare. Aşa cum militarii sunt cei mai stimaţi pe timp de război, Luo dorea să tulbure apele ţării sale pentru a deveni – în calitate de Secretar al Comisiei Afacerilor Politice şi Legale – centrul politic al lucrurilor.
Documentele emise la acea vreme de Luo urmăreau să incrimineze Falun Gong. La început a declarat că Falun Gong este un “cult eretic”, iar apoi a dat ordin ca departamentele de securitate publică regionale să strângă dovezi în acest sens. Mişcarea ţintea la emiterea unui verdict de genul “vinovat până când se dovedeşte nevinovăţia”. Agenţi din Ministerul de Securitate Publică şi din Departamentul Frontului Unit au fost trimişi, alături de agenţi speciali, la locurile de practică Falun Gong pentru a învăţa disciplina. Ei studiau împreună cu studenţii principalul text al practicii, Zhuan Falun, cu toate că fuseseră infiltraţi acolo ca agenţi. Însă Falun Gong nu avea secrete de ascuns: activităţile sale erau deschise, iar publicul binevenit; oricine putea să vină şi să plece în mod liber; oricine, respectiv toţi erau bineveniţi să înveţe qigong şi puteau să se lase oricând alegeau să facă asta; şi nu existau niciun fel de taxe de înscriere sau de membru. Mulţi dintre agenţii infiltraţi la datorie au ajuns să înţeleagă Falun Gong la un nivel mai adânc ca înainte. De fapt, mulţi s-au hotărât să înceapă să practice în mod real.
Totuşi, cele două investigaţii conduse de Luo a avut consecinţe negative severe pentru Falun Gong în unele zone. De exemplu, Biroul de Securitate Publică din oraşul Chaoyang, provincia Liaoning, a emis în 1998 un Document nr. 37, numit “Notă cu privire la interzicerea activităţilor ilegale ale Falun Gong”. Nota a fost trimisă la unităţile subordonate de securitate publică. Unii dintre voluntarii Falun Gong[3] au fost amendaţi de mai multe ori, amenzile ajungând în total la peste 4.000 de yuani; nu li s-a eliberat nicio chitanţă de plată, sau s-au dat doar adeverinţe de plată neoficiale. Peste patruzeci de persoane au mers la Ministerul de Securitate Publică să depună petiţii cu privire la această chestiune. Peste o mie de persoane au depus o plângere comună la Biroul de Securitate Publică Chaoyang, arătând că acţiunile întreprinse de birou erau ilegale şi încălcau drepturile cetăţenilor. În alte zone, precum provinciile Xinjiang, Heilongjiang, Hebeişi şi Fujian, birourile locale de securitate publică au folosit forţa pentru a-i dispersa pe cei care se adunau în aer liber pentru a face exerciţiile Falun Gong. Au percheziţionat ilegal casele practicanţilor, au dat buzna în locuinţe private şi au confiscat obiecte proprietate privată.
Îngrijorarea lui Luo creştea având în vedere că în ciuda eforturilor la nivel naţional, dovezile care ar fi incriminat Falun Gong nu apăreau. În acea vreme el a aflat că cei care erau însărcinaţi cu supravegherea qigong-ului din Ministerul de Securitate Publică ştiau foarte multe despre qigong şi mulţi dintre ei chiar îl practicau. Când Luo a dat ordine pentru a suprima Falun Gong, s-a dovedit că persoanele importante însărcinate cu aceasta au făcut foarte puţin în acest sens, în loc să implementeze ordinele în mod serios. Şi acesta a fost motivul pentru care Luo a început să restructureze Ministerul de Securitate Publică încă din 1996. Nu numai că i-a schimbat organizarea, dar a transferat la alte departamente pe toţi cei care erau implicaţi în chestiuni legate de qigong sau care aveau cunoştinţe despre qigong.
După ce a aflat ce făcuse Luo, Zhu Rongji l-a mustrat, acuzându-l de “folosirea celor mai avansate tactici de spionaj asupra oamenilor de rând, în loc sa se concentreze pe probleme mai mari şi mai serioase”. Luo a fost destul de descurajat din cauza asta. Fără remuşcări, Luo a mizat pe relaţia sa bună cu Jiang Zemin şi a îndrăznit să reţină o notă pozitivă despre Falun Gong scrisă de Zhu, oprind transmiterea acesteia către departamentele subsidiare.
[1] Cu referire la un tratat nefavorabil semnat de China cu Japonia în 1915, menit să confere Japoniei dominanţă regională asupra Chinei.
[2] Adică Zhu a luat în timp ce se afla în Statele Unite, decizii contrare ordinelor iniţiale care i-au fost date de Jiang.
[3] În cadrul practicii, nu existau persoane care să aibă poziţii plătite, astfel că exerciţiile erau predate pe atunci, la fel ca şi acum, de către voluntari.
va urma...
(Copyright © 2005 The Epoch Times)
