Studiu: managementul carnivorelor mari din România este bazat pe date imprecise

Cercetători de la Universitatea din Bucureşti, Simon Fraser University, Ohio University, Raincoast Conservation Foundation şi Asociaţia pentru Conservarea Diversităţii Biologice au publicat o evaluare critică a datelor oficiale privind mărimea populaţiilor de carnivore mari din România. Autorii afirmă că deciziile privind managementul populaţiilor de carnivore mari în România se iau pe baza unor informaţii imprecise, care pentru ursul brun indică populaţii nerealist de mari. Deciziile de management par a fi în mare măsură influenţate de profitabilitatea activităţii de vânătoare şi nu de ecologia speciilor.

Cercetătorii au utilizat datele oficiale raportate de Ministerul Mediului pentru trei specii de carnivore mari protejate prin Directiva Habitate: urs, lup şi râs. Pentru fiecare dintre cele trei specii s-au evaluat tendinţele de evoluţie a populaţiilor la nivel de judeţ, între anii 2005 şi 2012. Aceste tendinţe au fost comparate cu evoluţia populaţiilor de carnivore mari din alte ţări, unde au fost realizate studii de lungă durată.

Rezultatele au arătat că, în ciuda faptului că anual sunt împuşcaţi un număr mare de urşi, populaţiile raportate oficial cresc cu o rată foarte mare de la un an la altul, creştere fără precedent în Europa sau America de Nord.

Viorel Popescu, cercetător ştiinţific la Universitatea din Bucureşti şi profesor la Ohio University, declară: “rezultatele obţinute pentru ursul brun ne-au surprins. În unele judeţe s-a raportat creşterea cu 50% pe an a populaţiei de urşi, adică o rată de creştere de 4 ori mai mare comparativ cu orice altă zonă din lume cu populaţii de urs brun”.

Aceste raportări sunt corelate cu profitabilitatea activităţii de vânătoare. Din judeţele cu tradiţie în vânătoarea de urşi se raportează date nerealiste din punct de vedere al biologiei speciei. Pentru speciile la care veniturile din activitatea de vânătoare sunt mici, cum ar fi râsul, datele oficiale indică rate de creştere mai mici decât cele din Europa, deci o subestimare a populaţiilor.

Kyle Artelle, biolog la Raincoast Conservation Foundation si doctorand la Simon Fraser University, Canada, declară: “rezultatele obţinute indică faptul că actualul sistem de management al carnivorelor mari din România este foarte riscant, operând cu date necredibile. Din păcate consecinţele unui astfel de management nu pot fi încă evaluate pentru România, dar dacă luăm exemplul altor state ne putem aştepta la o evoluţie negativă a populaţiilor de urs pe termen lung”.

“Rezultatele ne conduc imediat către ipoteza că profitabilitatea vânătorii şi nu protecţia speciilor conduc procesul decizional în România. Entităţile care au interese în zona vânătorii sunt implicate in procesul de stabilire a cotelor de vânătoare, începând de la colectarea de date din teren, până la realizarea rapoartelor necesare obţinerii de derogări de la Comisia Europeană. Toate aceste aspecte sugerează că trebuie realizat un control al calităţii datelor de către entităţi independente, ca parte a lanţului decizional”, adaugă Viorel Popescu.

Aceste rezultate nu îi surprind pe Mihai Pop şi Steluţa Manolache, membri ai Asociaţiei pentru Conservarea Diversităţii Biologice şi doctoranzi ai Universităţii din Bucureşti. Cu peste 10 ani de experienţă în conservarea vieţii sălbatice, ei explică faptul că lipsa de realism a datelor oficiale este o reflexie a unui sistem de evaluare utilizat de circa 40 de ani, opac, depăşit tehnic şi ştiinţific, cu erori mari la colectarea şi interpretarea datelor”.

“Profitând de faptul că în România încă avem populaţii mari de carnivore mari, evaluările anuale au ca obiectiv principal stabilirea unor cote de vânătoare şi justificarea acestor cote în faţa Comisiei Europene. Evaluarea şi monitorizarea populaţiilor de carnivore mari trebuie însă să fundamenteze şi alte decizii, cum ar fi reducerea conflictelor om-carnivore mari. Lipsa de obiectivitate a informaţiilor reduc eficienţa măsurilor prin care se pot diminua pagubele produse de carnivorele mari şi în final contribuie la amplificarea conflictelor dintre oameni şi aceste specii”, afirmă Mihai Pop.

Această situaţie nu este prezentă doar în România. Djuro Huber, profesor la Universitatea din Zagreb şi unul dintre cei mai cunoscuţi experţi în conservarea carnivorelor mari declară că “vânătoarea pentru trofee cinegetice poate motiva administratorii locali ai fondurilor de vânătoare să fie precauţi pentru ca sursa de venituri să nu se epuizeze, însă în multe locuri se alege cel mai rău scenariu – raportarea unor populaţii mari care să permită cote de vânătoare mai mari pe termen scurt.”

Soluţiile pentru aceste probleme sunt la îndemâna autorităţilor cu atribuţii în managementul speciilor protejate. Laurenţiu Rozylowicz, profesor la Universitatea din Bucureşti spune: “vânătoarea reglementată poate rămâne o opţiune utilă pentru unele specii doar în situaţia în care metodele de evaluare a mărimii populaţiilor se vor înlocui cu unele moderne, generatoare de date cu precizie înaltă. Astfel de metode sunt aplicate de decenii în alte ţări, iar cercetătorii de la noi aplică şi ei aceste metode dar la nivel local. Până când se va implementa un sistem de evaluare modern, autorităţile de mediu să fie precaute atunci când stabilesc cote de vânătoare. Un număr mic de exemplare vânate permite consolidarea unor populaţii sănătoase care să asigure permanenţa carnivorelor mari în pădurile României.”