Magia Primăverii

Ghiocei după iarnă
Ghiocei după iarnă (Lidia Melinte/Epoch Times Romania)

În mitofolclorul românesc, anotimpurile sunt patru zâne, toate frumoase, dar cu firi deosebite. Ele locuiesc în Rai. Primăvara este cea mai tânără, cu un boi plăcut, dar cam zăpăcită, căci stă îmbrăcată şi încălţată pe o bucată de pământ cu o dungă de iarbă verde şi alta de pământ uscat, încă neînverzit, iar printre ele, o dungă de apă şi una de glod. În mijlocul acestui loc este un pom înfloritor, dar de-abia înmugurit.

Când vine pe pământ, Primăvara nu prea stă locului, căci trebuie să trezească nu numai jivinile, din moleşeala sau chiar din somnul de iarnă, ci şi toate florile şi arborii. Şi pe unde trece, aduce şi căldură, cu razele care-i înconjoară chipul cel frumos, dăruite de Soare. Pe cât e de frumoasă, pe atât e de năzuroasă, schimbându-şi des dispoziţia, chiar şi fără vreo pricină.

Când Primăvara e bine dispusă, vremea e senină, caldă, mugurii se umflă şi înfloresc, iar păsările ciripesc întruna. Nimeni nu ştie pe unde locuieşte, când vine pe pământ. Se pare că are un palat de cleştar, nevăzut, păzit pe rând de străjerii ei, Mărţişor, Prier şi Florar. Una dintre denumirile Primăverii la geto-daci era LILIAC ”Cu Flori” (cf. rom. liliac; albanez. lule ”floare”).

Deşi în unele legende se spune că florile timpurii, care ies prin omăt, ar fi ale surorii ei, Iarna, multe alte legende le atribuie Primăverii. Pe cât sunt de gingaşe aceste flori, pe atât sunt de cutezătoare, înfruntând gerurile, viscolele şi zăpezile. Cel mai îndrăzneţ dintre ele este ghiocelul (Galanthus nivalis), care răsare înaintea tuturor celelalte, anunţând, cu clopoţeii săi dalbi, pe care-i aud însă doar cei cu har, venirea Primăverii. Chiar numele i se trage de la ghiocul cu care ghicesc vrăjitoarele.

Ghiocelul este o plantă fragilă, ce înfloreşte în zăpadă sau imediat după topirea ei, prin păduri şi fâneţe umede. Are proprietăţi tămăduitoare, conţinând în bulb alcaloidul lycorin, iar în flori nivalină, o substanţă cu acţiune în tratamentul paraliziei infantile. Se mai întrebuinţează, la scăldători, împotriva reumatismului.

Ceaiul de ghiocei se ia pentru ”poală albă”, iar cu decoctul se fac spălături. În Sudul Moldovei, la Braniştea, prin ţinutul Covurlui, copiii se întrec să sape şi să le aducă acasă mamelor cât mai mulţi ghiocei, fiindcă se crede că atâţia pui de găină vor avea în vara ce urmează şi tot atâtea clăi vor aduna de pe urma plugului.

După o legendă, Ghiocelul a avut opt copii, dar murindu-i soţia, s-a recăsătorit, iar mama vitregă i-a alungat de la casa părintească. Copiii, patru fete şi patru băieţi, s-au împrăştiat în lumea mare şi, de supărare, s-au prefăcut în flori. Ghiocelul, cuprins de remuşcări, a pornit în căutarea lor, dar nu i-a mai aflat, şi, de supărare, s-a prefăcut şi el în floare.

Tot la începutul Primăverii înfloresc şi ghioceii bogaţi (Leucojum aestivum), plante fragile, cu mai multe flori albe la vârful tulpinii, care cresc tot prin păduri umbroase, fâneţe umede şi lunci. Pe alocuri, se cultivă şi prin grădini, ca plante decorative. Au şi ei proprietăţi vindecătoare, fiind întrebuinţaţi împotriva ”rastului”. Cu ghiocei bogaţi, femeile de la ţară fac gălbinele pentru sculuri de lână şi pentru vopsirea ouălor.

Cu florile lor liliachii-violacee, vestesc Primăvara şi brânduşele de primăvară sau nuscelele (Crocus heuffelianus), plante fragile, care cresc prin fâneţe, păşuni şi rarişti de pădure. Legenda lor seamănă cu cea a ghioceilor. Astfel, apariţia timpurie a acestor flori, înainte de topirea zăpezii prin locuri umbrite, este atribuită, în Ţara Oltului, Ţara Haţegului etc., mamei lor vitrege, care le alungă din pământ, de la căldură.

Şi în Bucovina se spune că ”Maştera pământului scoate brânduşele în luna lui Marţ, când e frig afară, zicând: - Du-te, du-te afară, ce şezi, c-amu-i cald, e Soare! De aceea, şi maşterelor cele rele li se spune: - Nu fi aşa rea, ca Maştera pământului, care a dat brânduşele afară în luna lui Marţ!”

De rezistenţa brânduşelor de primăvară la frig se leagă obiceiul, din unele ţinuturi, de a mânca prima brânduşă găsită primăvara, ca preventiv împotriva ”frigurilor”. În Banat, la Moşii de Mărţişor, se dau de pomană aşa-numiţii ”brânduşi” ori ”brânduşei”, nişte colaci în formă de om, cu cap, mâini şi picioare.

Odată cu Primăvara, sau chiar înaintea venirii ei, înfloreşte şi vioreaua sau toporaşul (Viola odorata), mică plantă ierboasă, frumos mirositoare, care creşte prin livezi, tufişuri, poieni, margini de pădure, care are şi varietăţi cultivate, pentru frumoasa mireasmă a florilor. Florile de viorele sunt folosite ca expectorant şi sudorific, dar mai ales în cosmetică, pentru parfumul de viorele. La ţară, florile sunt întrebuinţate la vopsitul în albastru.

Ceaiul din rădăcinile viorelelor se ia împotriva tusei. Ca pectoral se foloseşte şi ceaiul din flori. Rădăcina de viorele se dă pruncilor să o roadă, ca să le iasă dinţii. Frunzele se pun pe răni şi pe bube. Se zice că viorelele sporesc farmecul celor ce le poartă. De aceea, fetele le aduc şi le sădesc în grădini sau în ulcele. Cu ele se fac cununi şi se pun pe mormântul fetelor şi flăcăilor. O doină bănăţeană spune:

Frunză verde de mohor,

Când o fi, mândră, să mor,

Cunună să-mi împleteşti,

Şi de noi să-ţi aminteşti!

Cunună de viorea,

Să o vadă maica mea!

Vioreaua este una dintre cele mai îndrăgite şi mai cântate flori de câmp. O legenda spune că vioreaua nu era o floare, ca acuma, ci o copilă foarte frumoasă: ”Cât timp a trăit maică-să, nu era altă copilă mai iubită şi mai fericită decât ea. Murind maică-sa şi însurându-se taică-său de-a doua oară, vitrega nu putea deloc s-o sufere. Pentru toată nimica o mustra, o batjocorea şi o bătea. Şi azi aşa, mâine aşa, până ce, într-o primăvară, nemaiputând-o suferi, o luă de mână, o duse la marginea unei păduri, şi acolo o aruncă în omăt, cugetând că va degera şi se va mântui pentru totdeauna de ea.

Şi într-adevăr, copila fiind mică şi gingaşă şi neştiind pe unde să iasă din pădure, să se întoarcă acasă, în scurt timp, tupilându-se sub un tufiş şi adormind acolo, a degerat de frig. Dar ea nu peri pentru totdeauna, ci se prefăcu într-o floricică, căreia îi zicem viorică. Şi de atunci înfloresc viorelele primăvara până ce nu apucă a se duce omătul. Şi deoarece copila avea nişte ochi întunecaţi-albaştri, şi floarea viorelei e albastră”.

Odată cu florile de mai sus, înfloreşte şi tămâioara (Viola jooi), frumos mirositoare, care creşte şi ea prin păduri şi fâneţe, dar şi în grădinile de la ţară şi de la oraş, unde îi prieşte. O legendă, tot cu copila orfană, alungată din casa părintească de mama vitregă duce la o întrebare: de ce aceste prime flori de primăvară rămân, în mitofolclorul românesc, fără părinţi, de obicei fără mamă?

Explicaţia vine tocmai din limba tracă, unde URPA-NEUS sau YRPA-NAIS se tălmăcea prin: ”Iarbă Nouă; Plantă (Mlădiţă) Timpurie” (cf. rom. iarbă; nou); ”Mlădiţă Fragilă (Pirpirie); Copilaş A-bătut” (cf. rom. iarbă; nuia); ”Orfan”. În limba tracă exista şi sintagma BRIN-D-ISI ”Prima care iese; Care răsare devreme”, de unde româna a moştenit brânduşă. E de presupus că aproape toate denumirile de flori româneşti vin din tracă, dar, în această privinţă, cercetările sunt de-abia la început.

alte articole din secțiunea Cultură