Teii lui Mihai Eminescu

Teiul lui Eminescu din Parcul Copou-Iaşi
Teiul lui Eminescu din Parcul Copou-Iaşi (Epoch Times România)

Astăzi, 18 Ianuarie, este ultima zi din Săptămâna Mihai Eminescu, dar, desigur, nu şi ultima din cinstirea poetului naţional peste vremuri. S-au spus, pe drept, cuvinte frumoase despre el şi despre opera lui, iar detractorii au tăcut mâlc, măcar cu acest prilej.

Desigur, nu prea mai pot veni noutăţi în privinţa acestei divine opere, mai ales după ce s-au pronunţat asupra ei nume grele ale culturii române şi mondiale. Cel mai bine e ca Mihai Eminescu să fie recitit şi, nu se poate ca un cititor cu o cât de mică sensibilitate în suflet să nu fie impresionat de o magică artă, pe care poeţii de azi nu mai sunt în stare s-o ofere.

La urma urmelor, Eminescu este mai modern decât mulţi alţi poeţi contemporani cu noi, măcar pentru ataşamentul profund pentru natură, tot mai rară şi mai ameninţată pe această planetă. Prin acest ataşament, el este limpede legat şi de literatura populară, unde natura este la ea acasă. S-a constatat demult că Mihai Eminescu prefera teiul, de care sunt pline poeziile sale. Totuşi, el nu ocoleşte alţi copaci ai pământului românesc. Iată doar câteva exemple:

Atât de fragedă, te-asameni

Cu floarea albă de cireş (...).

Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc (...)

Singuri, voi, stejari, rămâneţi

De visaţi la ochii vineţi (...).

Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat

Al salciei pletoase – şi-ntinse-a apei arii (...).

Pe când iese dulcea Lună

Dintr-o rarişte de fag (...).

Dulce-i umbra de răchiţi

Şi suntem atât de singuri

Şi atât de fericiţi! (...).

Alunece Luna

Prin vârfuri lungi de brad (...).

Sus în brazii de pe dealuri

Luna-n urmă ţine strajă (...).

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de ploaie şi de vânt (...).

Apele curg clar izvorând în fântâne;

Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine (...).

Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut (...).

Dintre codri de arin

Melancolic cornul sună (...).

O, priviţi-i cum visează

Visul codrului de fagi! (...).

S-ar putea cita mai mult, dar este momentul să ne întoarcem la copacul preferat de Mihai Eminescu, care îi povestea lui Ion Creangă, prietenul său cel mai bun, că el însuşi a plantat doi tei în grădina casei de la Ipoteşti. Are şi poezii ce poartă în titlu numele acestui măreţ arbore, ca ”Făt Frumos din Tei” şi ”Povestea Teiului”. Curg versurile cu tei:

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri (...).

Flori de tei în păru-i negru

Şi la şold un corn de-argint (...).

Alături teiul vechi mi se deschide:

Din el ieşi o tânără crăiasă (...).

Teiul vechi un ram întinse,

Ea să poată să-l îndoaie (...).

Deasupra-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga (...).

E-un miros de tei în crânguri (...).

Sub şirul lung de mândri tei

Şedeau doi tineri singuri (...).

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;

Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi (...).

Adormi-vom, troieni-va

Teiul floarea-i peste noi (...).

Iar dacă de cu ziuă eu întâlnesc un tei

În somnu-mi toată noaptea te uiţi în ochii mei (...)

În sensul celor de mai la deal, era firesc ca un tei deosebit, cunoscut ca ”Teiul lui Eminescu”, crescut în Parcul Copou, din Iaşi, să devină de-a dreptul legendar şi, drept urmare, să fie vizitat de ieşeni şi de alţi români. Este un tei argintiu, vechi de aproximativ 250 de ani, despre care se spune că era îndrăgit de poet, care adeseori ar fi poposit pe o bancă, la umbra lui, singur sau cu Ion Creangă.

Acest tei este cel mai vechi arbore din Parcul Copou şi a fost consolidat de mai multe ori, fiind ameninţat de furtuni şi de putreziciune. În anul 1990, prof. dr. Mandache Leocov, responsabil pe atunci de arborii monumentali din partea Academiei Române, şi director al Grădinii Botanice din Iaşi, a primit sarcina de a-l revigora.

Iată ce povesteşte distinsul profesor: ”Am desfăcut plomba de beton. Tot lemnul era putred până jos. Am lăsat deschis ecranul rămas. Era un fel de mască de scoarţă despre care nu se ştia ce e exact. În toată literatura, în toate peregrinările pe care le-am făcut eu în ţară şi străinătate, nu am mai întâlnit fenomenul ăsta. Este unic. El singur s-a salvat de la moarte. Noi l-am ajutat apoi cât am putut”.

După cum a mai declarat prof. dr. Mandache Leocov, ”lemnul est mort”, iar Teiul lui Eminescu ”supravieţuieşte numai printr-o minune a naturii: două rădăcini aditive, care au crescut şi s-au strecurat pe lângă plombă, au ajuns, prin golul din trunchi, în pământ”. Copacul multisecular se hrăneşte cu ajutorul acestor rădăcini! Profesorul Leocov prevede că ”Iaşiul se va mândri cu Teiul lui Eminescu încă 50, poate chiar 100 de ani de-acum încolo, fără probleme”.

Poate că poetul nu îndrăgea teiul doar pentru frumuseţea şi pentru mireasma florilor lui, ci şi pentru că, în etnobotanica românească acest copac are şi forţe magice. De pildă, teiul alb, arbore din familia Tiliaceae, cu frunze alb-argintii, care este mai frecvent în zonele joase, sudice, fiind cultivat peste tot, prin parcuri, de-a lungul străzilor, pe alei.

Pe locurile unde vegetează, teiul contribuie la ameliorarea solului. Lemnul lui moale, uşor, omogen, uşor de prelucrat, este folosit pentru meşterirea diferitelor obiecte casnice. Se pune şi în construcţii, măcar o bârnă sau un corn, crezându-se că apără de trăsnet. Din scoarţă de tei se fac fibre pentru legat, întrebuinţate în pomicultură şi viticultură, pentru frânghii, rogojini ş.a.

Lemnul de tei este un material foarte important pentru mobilă uşoară, chibrituri, calapoade, planşete de desen, creioane de desen, cărbune pentru desen şi praf de puşcă etc. Florile conţin mucilagii, tanin, saponine, malaţi, tartraţi, coloranţi ş.a., fiind cele mai bogate în nectar. Din polenul şi nectarul teiului se obţine o miere verzuie, parfumată.

Ceaiul de tei este întrebuinţat la foarte multe boli, printre care tuse, bronşite, astm şi alte afecţiuni pulmonare. Cu pojarniţă, ceaiul de tei se bea împotriva durerilor de inimă, precum şi la boli neuropsihice, dureri de cap, ameţeli şi indigestii. Din cărbuni de tei pisaţi, amestecaţi cu scrum de fasole şi de coadă de bostan, cu smântână, se face o alifie cu care se ung ”bubele dulci”. Femeile cu pierderi mari de sânge beau apă cu cărbune de tei pisat.

Aceleaşi întrebuinţări casnice şi medicinale le are şi teiul pădureţ sau teiul pucios, care este mai scund şi creşte mai sus decât teiul alb şi cel cu frunze mari. Frunzele lui, în unele zone, se folosesc la vopsit în galben deschis. Cu cărbune de tei pregătesc meşterii de la ţară vopseaua neagră cu care colorează florile de pe pereţii ”tronurilor” şi alte piese de mobilă ţărănească.

Ceaiul din flori de tei pădureţ se ia împotriva tusei, în răceli, fiind calmant. Praful de cărbune se întrebuinţează pentru ”răpciugă” la cai. Cu fibre de tei dospite se freacă oile pe picioare, când se inflamează.

Cum spuneam, teiul este unul dintre arborii noştri sacri. Astfel, în Oltenia, Duminica Mare este supranumită Duminica Teiului. În ajunul acestei zile, flăcăii aduc ramuri de tei din pădure pentru a împodobi casele şi curţile. Ca să alunge bolile şi duhurile rele, crengile de tei sunt înfipte printre culturile agricole, legate de coarnele vitelor sau de uneltele de muncă, la brâu, de stâlpii caselor, în şoproane şi chiar pe morminte.

Cu ajutorul ramurilor de tei poate fi abătută grindina. Din tei se meşteresc, prin unele sate, copăiţa şi leagănul pentru prunci. Coaja teiului este bună pentru buciume, instrument cu valoare apotropaică. ”Sara pe deal buciumul sună cu jale”, este un celebru vers al lui Mihai Eminescu.

Din fire de scoarţă de tei se fac, în Bărăgan, sfârcurile din vârful bicelor cu care se alungă duhurile rele în cadrul sărbătorilor de iarnă. Teiul capătă un rol deosebit în baladele haiduceşti, eroii declarându-se solidari cu el pentru toată viaţa, mulţumindu-i şi binecuvântându-l:

Când de poteră fugeam,

La tulpina ta veneam:

Tu cu umbră mă păzeai

Şi cu frunza mă-nveleai,

Tot de poteri mă scăpai. (...)

Teiule cu foaia lată,

Niciun vânt să nu te bată,

Că bine mi-ai prins odată,

Odată-n copilărie,

Când eram în haiducie,

Şi acuma cărunţit –

Tot sub tine tăbărât.

De aceea, Mihai Eminescu este poetul naţional al românilor: el iubeşte şi cinsteşte tot ce iubeşte şi cinsteşte poporul nostru, iar poporul îşi vede în opera poetului specificul naţional, în tot ce are mai curat şi mai frumos.