Liiceanu: Dispreţul politicienilor faţă de popor, o urmare a 27 de ani de letargie, indiferenţă şi lehamite

Imprevizibilul e minunea la noi! Pe un fond de letargie prelungit, pare-se la nesfârşit, dintr-odată există o încrâncenare, o strângere de dinţi şi o ridicare în picioare a unui popor care părea că până atunci doarme, a remarcat filozoful Gabriel Liiceanu.
Gabriei Liiceanu
Gabriei Liiceanu (Epoch Times România)

Oamenii ar trebui să înţeleagă că aşa cum fiecare dintre noi are o profesiune, sudor, avocat, cizmar, profesor, orice pe lumea asta care e o meserie, trebuie dublată într-o democraţie de amestecul în treburile publice, adică de meseria de cetăţean. S-a trăit prea mult într-o letargie, o indiferenţă şi o lehamite care ne-a adus unde suntem astăzi, a tras un semnal de alarmă, la emisiunea Cooltura de la TVR, filozoful Gabriel Liiceanu.

"Primul lucru pe care îl învaţă un popor care intră sub un regim comunist, totalitar, este lupta de clasă. Am făcut facultatea de filozofie şi îmi aduc şi acum aminte cum în anul II al facultăţii aveam un profesor care venea şi preda etapa violentă a luptei de clasă. În etapa violentă a luptei de clasă se preda felul în care o parte din populaţie trebuie să o lichideze pe alta. Originalitatea comunismului este că a mutat duşmanul în interior. Interiorizarea duşmanului a însemnat otrăvirea societăţii cu ură. Treaba asta a dus la distrugerea totală a legăturilor afective-pozitive dintre membrii unei societăţi şi dintre cei care conduc şi conduşi", a declarat Liiceanu.

Unii ar putea crede că acest lucru s-a terminat în 1990, însă nu e aşa simplu, a continuat scriitorul, pentru că "s-a prelungit de fapt fractura afectivă moştenită dinainte, bine consolidată în cei 40 de ani de comunism".

"Altfel spus, chiar cei care ne-au învăţat comunismul, deci care ne-au mâncat vieţile, au trecut dincolo pe celălalt mal. Cei care ne-au chinuit înainte şi ne-au oprimat, ne-au învăţat pe urmă libertatea, este o aberaţie. Mai mult, toţi acei oameni, gândiţi-vă la oamenii care îi făceau cultul lui Ceauşescu, n-au dispărut peste noapte, unii dintre ei au ieşit din scenă acum un an, doi", a precizat Liiceanu.

În acest sens, filozoful l-a dat ca exemplu pe Radu Beligan, "care a fost un actor mare şi iubit", dar şi unul dintre creatorii cultului lui Ceauşescu, pentru că era chemat să ţină din partea artiştilor omagiul în orice împrejurare festivă.

"Îl regăsim după 25 de ani făcând acelaşi lucru cu Ponta. Nu avea nicio simpatie politică, treaba era făcută în aceleaşi categorii festiviste, stadion, normal mai frumoase azi, plasme. Deci apucăturile lor, Păunescu, Vadim Tudor, toţi au venit şi au trecut şi au adus cu ei toate apucăturile omagiale, scârbavnice pur şi simplu care ne-au distrus substanţa morală", a punctat Liiceanu.

Fractură între lideri şi popor

"Am avut nişte conducători răi. Grav e că fractura afectivă care s-a produs în '48 a continuat până în zilele noastre. Gândiţi-vă cum arăta istoria României în momentul în care funcţia de conducător era modelată de personaje de tipul Carol I sau Regina Maria. Oamenii ăştia conduceau, deci duceau laolaltă un popor în numele unui ideal în care credeau, exista un raport afectiv între cel care conducea şi cel condus, asta nu este o glumă.

Când Regina Maria în Primul Război Mondial mergea din spital în spital să îi mângâie pe răniţi, oamenii ăia spuneau că de acum pot muri fericiţi. După ’48, acest sentiment al patriotismului care îi unea pe cei conduşi cu cei care conduceau a dispărut complet, în locul lui a venit programat sentimentul de iubire şi a apărut sintagma tâmpită "Partid iubit."

Cu cât un conducător sau un partid sau o mafie era mai puţin iubită cu atât se clama iubirea mai tare. Vă imaginaţi pe cineva murind, privind-o în ochi pe Elena Ceauşescu?! Aşa cum s-a întâmplat cu mii de oameni în timpul Primului Război Mondial cu Regina Maria?

Dacă ajungem în zilele noastre, ce s-a petrecut cu manifestaţiile din Piaţă, din punctul meu de vedere, căci am fost acolo de câteva ori, este că e prima oară din decembrie 1989 şi poate din episodul Colectiv, când cei strânşi laolaltă s-au simţit pentru prima oară în aceşti 27 de ani, din nou semeni. A fost un stil nou de a sta laolaltă al membrilor acestor societăţi."

La remarca prezentatoarei că, în stradă, a ieşit şi cealaltă tabără, de la Cotroceni, şi cumva la nivelul societăţii s-a simţit o ruptură, o polarizare, Liiceanu a replicat:

"Aici e vorba de generaţiile care trăiesc la nivelul tehnicii actuale, ceilalţi pe care i-aţi invocat adineaori în număr ridicol de mic, dar mă rog, să zicem că cu japca pot fi strânşi foarte mulţi şi cu promisiunile, reprezintă cei care au fost ţinuţi anume în afara oricărei educaţiei civice."

Meseria de cetăţean

"Am ajuns să rostesc în ultima vreme sintagma asta "meserie de cetăţean" la nesfârşit, pentru că, printre prietenii mei, deci oameni care se presupune că au un tip de lectură asemănătoare, un mod de a percepe trecerea de la o societate totalitară la una democrată, aveam replici de genul ăsta "De ce să mă duc la vot?" sau "De ce să mă amestec eu în treburile publice? Asta e treaba politicienilor, eu îmi fac meseria mea şi mi-o fac bine, politicienii să o facă pe a lor".

Ce ignorau ei în mod desăvârşit? Nicăieri pe lume, niciodată, în nicio societate, nici în societăţile moderne ale democraţiei, cei care sunt investiţi cu puterea prin alegeri libere, intră în posesia unui capital care poate oricând să derapeze... puterea e coruptibilă, te corupe! E în natura umană ca atunci când acumulezi putere mare să o iei razna, drept care genialitatea democraţiei este că a statuat faptul elementar următor: în clipa în care eu te deleg, îţi pun în braţe o parte din libertatea mea ca tu să îmi gestionezi viaţa, evident te voi controla şi îţi voi cere socoteală pentru felul în care ai făcut-o.

Cetăţeanul este într-un stat democratic modern cu adevărat suveran, asta în formă. În fapt, suveran devine cel care ia puterea după ce i-a primit sufragiile şi face cu ea ce vrea 4-5 ani. Dar să nu facă cu ea ce vrea.

În statele avansate în clipa de faţă, oamenii care deţin puterea nu prea pot face ce vor, pentru că mecanismele de dare de socoteală au fost puse la punct. La noi, nu. S-a trăit într-o letargie şi o indiferenţă şi o lehamite de la un moment dat, care a făcut ca acest control pe care cetăţeanul este obligat moral, nu prin lege, pentru binele lui, dacă nu e idiot să nu îşi dea viaţa pe mâna celuilalt cu ochii închişi fără să îl întrebe ce a făcut cu ea şi cu banii lui... Arbitrariul lor, discreţionarul, dispreţul, faptul că manifestăm 600.000 de oameni şi nu se stă de vorbă cu ei, cu noi, toate astea sunt urmările a 27 de ani de detaşare, inerţie, am votat, cel mult am votat, în rest nu mă priveşte.

Democraţia are în ea acest pericol, unul din marii gânditori filozof-politici ai Europei a spus că pericolul în democraţie este ca imediat după ce îţi depui votul în urnă, să cazi în individualism, adică să întorci spatele treburilor publice şi să îţi vezi de treburile tale. Pe această indiferenţă se naşte ce v-am spus înainte, ori tocmai ăsta este lucrul care trebuie făcut, să învingi individualismul e foarte comod. Noi am dat de bogăţie după '90, se putea libertate, se puteau face afaceri, unele cinstite de-adevărat, un om care este prins în proiectul lui economic cu toată fiinţa lui nu îl mai interesează şi nu mai are timp pentru toate prostiile politice şi în clipa în care tot ce a făcut va fi destructurat de nişte nebuni care au venit la putere, atunci va vedea că e prea târziu.

Funcţia fundamentală a celor care ne reprezintă este să facă un stat just, nu să îţi explice cum vei fi tu fericit şi ce trebuie să îţi dea el, tu n-ai nimic de făcut decât să primeşti de la el. Oamenii ar trebui să înţeleagă că aşa cum fiecare dintre noi are o profesiune, sudor, avocat, cizmar, profesor, orice pe lumea asta care e o meserie, trebuie dublată într-o democraţie de amestecul în treburile publice, adică de meseria de cetăţean.

Treburile publice te privesc iar lucrul asta devine cu atât mai grav, mai obligatoriu, mai urgent, în cazul intelectualilor umanişti pentru că ei pot formula şi pot ridica glasul ca să explice care sunt derapajele puterii, să le explice celorlalţi la ce se expun dacă nu îi supraveghează. Câţi oameni ştiu care sunt mecanismele de funcţionare ale democraţiei, câţi oameni au citit pe marii clasici care au făcut în laboratorul gândirii ceea ce noi trăim azi ca societate democratică în lume, câţi ştiu asta? Nu ştiu pentru că nu i-a interesat. Dacă stiu se pune problema dacă vor să iasă în lume şi să facă lucrul ăsta.

Când l-am cunoscut pe Amos Oz, am avut cu el o discuţie extrem de detaliată pe împărţirea timpului unei zile între meseria de scriitor şi meseria de cetăţean. Omul îmi spunea că stătea la masa de scris între şase jumătate dimineaţa şi unu, mânca şi de la ora trei până la şapte, opt seara, zi de zi, dacă era nevoie, făcea petiţii, manifestări, întruniri, conferinţe politice s.a.m.d. Intră în fişa de post a oricărui cetăţean, nimeni nu e scutit de meseria de cetăţean!

Până să se petreacă povestea de la sfârşitul lui ianuarie [protestele declanşate de OUG 13 - n.r.] nu stiu ce Dumnezeu mă făcea să nu îmi văd de treaba mea, să stau în cameră să îmi scriu cărţile. O conştiinţă, să îi spunem civică. Nu puteam să rămân indiferent la nedreptăţi, lucruri strigătoare la cer, la minciuni ordinare, lucruri de genul acesta, deveneai complice tăcând. Şi mi se spunea "e degeaba, nu vezi că cuvintele tale n-ajung nicăieri, oamenii chiar dacă le aud trec peste, nu îi priveşte, nu duce la nimic". Am continuat să fac lucrul ăsta pentru că nu puteam altfel.

Când m-am pomenit în Piaţă la manifestaţii, atât cât am putut să stau în picioare, mi-am dat deodată seama că nu eram singur! Oamenii ăia apăruseră pe acelaşi fond de valori ca şi mine, credeau în aceleaşi lucruri la rândul lor, ei simţeau că nu sunt singuri, că există port parole, oameni care pot să exprime şi atunci am descoperit din nou senzaţia de seamăn, care te unge la suflet. O colectivitate respiră împreună, crede în aceleaşi repere morale, în aceleaşi valori, că ele nu s-au tocit, că deosebirea dintre "a fura" şi "a nu fura", "a face rău" şi "a face binele" mai există, s.a.m.d.

Acum, când s-a petrecut treaba cu Bruxelles-ul, când am fost invitaţi câţiva oameni să spunem ce s-a întâmplat în România în acest timp, ceea ce m-a amuzat teribil după întoarcerea mea a fost să descopăr că cei de la putere vor neapărat să spui nu ce ai tu în cap, ci ce vor ei. Păi eu nu mă duc acolo să spun ce are în cap şeful Guvernului sau al unui partid, mă duc să spun ce cred eu, iar inteligenţa sau cultura mea mă justifică să spun lucruri poate mai adânci decât vor ei să spună. Patriotismul meu nu mi-l judecă un primar hoţ dintr-un oraş, aşa cum s-a întâmplat, patriotismul meu nu îl judecă oameni care au furat ţara asta vreme de 20 şi ceva de ani."

Ce se întâmplă când manifestaţiile paşnice nu mai ajung?

"Mi-am pus apăsat întrebarea asta în ultima vreme. În decembrie 1989, trezirea conştiinţei civice s-a făcut prin violenţă. Oamenii au stat acolo, au ştiut că fac asta, că riscă să moară şi au murit strigând "Vom muri şi vom fi liberi!". Astea sunt momente de eroism în istoria unui popor. Ei, când se ajunge la punctele astea, istoria trece prin sânge.

Şi m-am întrebat, dacă manifestaţiile de până acum nu au dat niciun rezultat şi ceilalţi le-au privit cu dispreţ, ce faci în situaţia asta? Ce vreau să spun? Nu cred că se poate programa eroismul, sublimul, momentul în care spui "mor în picioare dar nu mai accept aşa ceva", mai ales în cazul poporului nostru.

Pe un fond de letargie prelungit, pare-se la nesfârşit, dintr-odată există o încrâncenare, o strângere de dinţi şi o ridicare în picioare a unui popor care părea că până atunci doarme. Aşa s-a întâmplat în decembrie atunci, aşa s-a întâmplat la alegerile decisive dintre Ponta şi Iohannis, ei bine, imprevizibilul e minunea la noi!

Dacă mă întreabă cineva "manifestaţiile sunt paşnice, nu mai ajung, ce o să se întâmple?", nu stiu, dar o să se întâmple."

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Interne