Justiţia, sub asediu. DNA desfiinţează argumentat ordonanţele Iordache

Direcţia Naţională Anticorupţie a transmis ministrului Justiţiei, Florin Iordache, punctul de vedere argumentat referitor la controversatele ordonanţe de urgenţă privind graţierea şi modificarea Codurilor penale promovate de Guvernul Grindeanu, reiese dintr-un comunicat remis de instituţie.

"DNA consideră că modificarea cadrului legislativ în regim de urgenţă şi în lipsa unor analize obiective care să ateste o nevoie socială imperioasă este nejustificată.

Legislaţia penală trebuie să realizeze un echilibru între nevoia societăţii de a trage la răspundere toate persoanele care au săvârşit infracţiuni şi drepturile fundamentale ale persoanelor cercetate ori aflate în executarea pedepselor aplicate, însă modificările propuse ar altera acest echilibru", se arată în comunicatul citat.

I. Referitor la propunerile de modificare a Codului penal şi Codului de procedură penală

1. Se încalcă disp. art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă

Art. 115 alin. 1 din Constituţie prevede că Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

Or, conform art. 73 alin. 3 lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică.

Mai mult, alin. 4 al art. 115 din Constituţie arată că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.

În consecinţă, dezincriminarea, schimbarea conţinutului constitutiv al unor infracţiuni şi modificarea felurilor şi limitelor pedepselor nu pot face obiectul ordonanţei de urgenţă.

2. Se încalcă disp. art. 73 alin. 3 lit. i) din Constituţie privind felul actului de modificare a Codului penal

Potrivit art. 73 alin. 3 lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică.

3. Se depăşesc limitele motivelor din preambul

Deşi în preambul se invocă existenţa deciziilor Curţii Constituţionale nr. 603/2015 şi 405/2016, modificările ce se doresc a fi operate depăşesc cele statuate de instanţa de contencios constituţional.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 603/2015 s-a constatat că sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. 1 din Codul penal este neconstituţională. Însă, prin proiectul de ordonanţă de urgenţă se înlătură din norma de incriminare şi variantele alternative „pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură”.

Totodată, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. 1 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”. Însă, prin proiectul de ordonanţă de urgenţă se tinde la modificarea mult mai amplă a textului incriminator prin limitarea urmărilor la producerea unui singur rezultat (paguba materială), introducerea unui prag cantitativ (mai mare de 200.000 lei), adăugarea unei condiţii de tragere la răspundere penală (plângerea prealabilă) şi schimbarea regimului sancţionator (reducerea semnificativă a pedepsei închisorii şi inserarea pedepsei alternative a amenzii).

În acelaşi timp, se limitează efectele denunţului, aspect necuprins în preambulul proiectului ordonanţei de urgenţă.

4. Se încalcă jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. 4 din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

În considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014 (M. Of. 372/20.05.2014), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, se reţin următoarele:

- „Adoptarea noului Cod penal a fost impusă din punct de vedere teleologic de raţiuni a căror sorginte publică este dată atât de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spaţiului comun de libertate, securitate şi justiţie, cât şi de noua filosofie penală a statului român” (pct. 35);

- intenţia legiuitorului rezultă şi din Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căreia, «Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni.» (pct. 36)

Intenţia legiuitorului exprimată în expunerea de motive a noului cod penal, act normativ pentru elaborarea căruia au lucrat mulţi specialişti din domeniul dreptului penal şi pe o perioadă de timp îndelungată, precum şi politica penală a statului român nu se pot schimba atât de repede încât să se impună de urgenţă atenuarea reprimării abuzurilor şi neglijenţelor în serviciu şi a conflictelor de interese.

În considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2/2014 (M. Of. 71/29.01.2014), cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 2531 din Codul penal, se constată că: „Prin modificările operate, legiuitorul a afectat protecţia penală acordată unor valori sociale deosebit de importante. Fenomenul corupţiei este considerat a fi una dintre cele mai grave ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială, cu efecte negative asupra activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi asupra funcţionării economiei de piaţă. Corupţia se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului şi compromite stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentul moral al societăţii. În consecinţă, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupţiei, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracţiunilor de corupţie la toate nivelurile autorităţilor şi instituţiilor statului.”

În considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 573/2011 (M. Of. 363/25.05.2011), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 741 din Codul penal de la 1968, se reţine că în jurisprudenţa Curţii s-a statuat în mod constant că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 423/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007); stabilirea unui criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituţie, conform căruia, la situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Este de remarcat că Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2015-2019 prevede la pct. 59 că unul dintre riscurile la adresa apărării şi securităţii îl reprezintă nerealizarea obiectivelor de dezvoltare a României, care poate fi generată, între altele, de proliferarea corupţiei.

Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2015-2019 aşază corupţia în categoria vulnerabilităţilor, arătând că aceasta vulnerabilizează statul, generează prejudicii economiei şi afectează potenţialul de dezvoltare a ţării, buna guvernanţă, decizia în folosul cetăţenilor şi comunităţilor, precum şi încrederea în actul de justiţie şi în instituţiile statului, iar în plan extern, persistenţa corupţiei are impact negativ asupra credibilităţii şi imaginii ţării noastre.

Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2015-2019 stabileşte la pct. 75 că identificarea şi semnalarea actelor de corupţie constituie una dintre direcţiile de acţiune şi principalele modalităţi de asigurare a securităţii naţionale, în dimensiunea de infirmaţii, contrainformaţii şi de securitate.

Strategia Naţională Anticorupţie pe perioada 2016-2020, aprobată prin H.G. nr. 583/2016, subliniază la pct. 1.2. corelarea cu alte politici naţionale şi sectoriale, respectiv că, în arhitectura politicilor publice naţionale, Strategia Naţională Anticorupţie ocupă un loc important, la intersecţia mai multor politici publice, reprezentând la rândul său o politică sectorială prin raportare la Strategia Naţională de Apărare a Ţării pe perioada 2015-2019, care, de altfel, identifică în mod direct corupţia ca pe un risc şi o vulnerabilitate importantă.

Totodată, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Curtea Constituţională a statuat că „urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare

Invocarea Directivei UE 2016/343 şi a Consiliului din 9 martie 2016 ca temei al fundamentării proiectului de OUG privind modificarea Codului penal şi de procedură penală este complet eronată. Conform Capitolului I, art. 1 din Directivă, Directiva prevede norme minime comune cu privire la anumite aspecte privind prezumţia de nevinovăţie în cadrul procesului penal, respectiv dreptul de a fi prezent în cadrul procedurilor penale, şi în niciun caz nu face referire la graţiere sau la conţinutul incriminator al unor infracţiuni.

Pe cale de consecinţă invocarea art. 8, al. 4 din Directivă, ca temei al modificării unor acte normative prin OUG, apare ca fiind chiar nelegală. Conform art. 14, al. 1 din Directivă, transpunerea Directivei are ca termen data de 01.04.2018, ceea ce permite aprecierea că graba cu care s-a procedat la modificările legislative are un cu totul alt temei decât respectarea întocmai a directivei invocate.

Suplimentar, arătăm totodată că potrivit art. 14, al. 1 şi 2 din Directivă, statele membre au obligaţia de a trimite Comisiei textul principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de directivă. Este interesant de aflat dacă Statul Român sau Guvernul României a comunicat Comisiei aceste aspecte.

Prin noile modificări aduse apreciem că nu se realizează o punere în acord a dispoziţiilor legale cu considerentele deciziei 405/2016 a Curţii Constituţionale, pentru următoarele considerente:

Expunerea de motive nu explică această apreciere a reducerii gradului de pericol social al faptelor încadrabile în art. 297 care să justifice posibilitatea pedepsirii cu amendă. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31.10.2003 şi ratificată de România, impune necesitatea incriminării abuzului de funcţie. Atunci când vorbim despre exercitarea abuzivă a funcţiei de către un funcţionar public, avem de-a face cu încălcarea atât a legii, cât şi a principiilor etice care ar trebui să guverneze activitatea oricărui funcţionar public. Un funcţionar public care, cu intenţie, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte încălcând legea acţionează fără a respecta cerinţele de integritate.

5. În acest context, referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, reducerea pedepsei nu este justificată. Prin stabilirea unei pedepse cuprinse între 6 luni şi 3 ani sau amendă, din punct de vedere sancţionator, abuzul în serviciu este echivalentul, de exemplu, al furtului sau al falsului în înscrisuri sub semnătură privată, dar este mai puţin gravă decât falsul material în înscrisuri oficiale săvârşit de un funcţionar public.

Expunerea de motive nu explică această apreciere a reducerii gradului de pericol social al faptelor încadrabile în art. 297 care să justifice posibilitatea pedepsirii cu amendă. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31.10.2003 şi ratificată de România, impune necesitatea incriminării abuzului de funcţie. Atunci când vorbim despre exercitarea abuzivă a funcţiei de către un funcţionar public, avem de-a face cu încălcarea atât a legii, cât şi a principiilor etice care ar trebui să guverneze activitatea oricărui funcţionar public. Un funcţionar public care, cu intenţie, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte încălcând legea acţionează fără a respecta cerinţele de integritate.

Prin sancţionarea infracţiunii de abuz în serviciu la pedeapsa cu închisoare alternativ cu pedeapsa amenzii practic se conduce spre derizoriu conduita abuzivă a funcţionarului în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Ca măsură de constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul inculpatului. Ca atare pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizate în aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi să evite în viitor săvârşirea de fapte penale. Funcţiile de constrângere şi de reeducare şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a putea fi determinată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de către societate.

O reacţie blândă faţă de acest gen de fapte ar face ineficientă lupta împotriva fenomenului de corupţie şi ar genera neîncredere în capacitatea justiţiei de a reacţiona la astfel de fenomene, punându-se în pericol ordinea publică.

Trebuie menţinută actuala abordare mult mai restrictivă prin care se sugerează faptul că orice încălcare abuzivă, chiar şi minimă, prin care se aduce o încălcare a intereselor legitime ale unei persoane este incriminată penal. Condiţionarea existenţei infracţiunii de un anumit prejudiciu vine în contradicţie cu garantarea dreptului la acces al persoanelor la un proces penal, întrucât s-ar limita sau chiar îngrădi dreptul persoanelor vătămate de a formula plângeri penale şi de a obţine repararea prejudiciului în cadrul procesului penal, cu consecinţa obligării acestora de a se adresa instanţelor civile, urmată de obligarea acestora la plata unor taxe judiciare de timbru (uneori exagerat de mari sau imposibil de achitat).

O asemenea modalitate de incriminare ar constitui o veritabilă încurajare pentru comiterea repetată de către funcţionari, cu intenţie a unor fapte de abuz în serviciu, care ar provoca prejudicii apropiate valoric de plafonul respectiv, dar care nu l-ar depăşi, în vederea obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase materiale, în condiţiile în care asemenea exercitări ilegale ale funcţiei ar putea atrage cel mult răspunderea disciplinară şi civilă; de altfel, apreciem că în contextul socio-economic actual, un prejudiciu (suportat de către persoana vătămată) şi respectiv un folos (obţinut de către funcţionar sau de către altul) de 200.000 lei nu reprezintă o chestiune deloc neglijabilă ori cu o gravitate atât de redusă încât să excludă antrenarea răspunderii penale.

Limita prejudiciului – raportat la existenţa unui anumit cuantum – ar scoate în afara ilicitului penal faptele săvârşite cu ocazia unor achiziţii directe făcute de autorităţi (prin fragmentarea/împărţirea valorii contractului până la limita la care aceasta ar fi infracţiune).

Există consecinţe inclusiv în privinţa termenului de prescripţie a răspunderii penale datorită diminuării termenelor de pedeapsă, în sensul împlinirii rapide a acestora.

Un alt neajuns major al proiectului supus dezbaterii este înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, de care de altfel funcţionarul se foloseşte, prin ipoteză, pentru comiterea infracţiunii.

Eliminarea din elementele constitutive ale sintagmei referitoare la producerea unei vătămări persoanelor ar conduce la imposibilitatea tragerii la răspundere penală în condiţiile în care cuantumul pagubei suferite ar fi mai mic decât limita prevăzută de lege.

O altă modificare propusă se raportează la faptul că urmărirea penală a faptei de abuz în serviciu să se realizeze doar la plângere prealabilă. Acest punct de vedere îl apreciem ca fiind total greşit, deoarece interesul societăţii este ca persoana care a săvârşit o infracţiune să fie identificată, judecată, condamnată şi să-şi execute pedeapsa, iar interesele individuale ale persoanelor, sunt ca niciunul dintre drepturile şi interesele lor să nu fie încălcat prin conduita abuzivă a persoanelor însărcinate cu desfăşurarea unor anumite atribuţii de serviciu. Pe de altă parte, în cele mai multe cazuri formularea unei astfel de plângeri este imposibil de realizat în condiţiile în care subiectul pasiv este Statul, respectiv unităţile administrativ teritoriale, servicii publice reprezentate de însuşi făptuitorul care nu are nici un interes să se defere justiţiei.

Va exista, de asemenea, un arbitrariu care decurge chiar din specificul instituţiei plângerii prealabile aşa cum sunt definite la disp. art. 297 alin. 2 C.p.p. dacă conducătorul persoanei vătămate ar trebui să sesizeze o astfel de infracţiune şi doreşte să evite răspunderea penală pentru paguba creată de un anume funcţionar, va putea în mod arbitrar să muşamalizeze această situaţie.

Existenţa plângerii prealabile ca şi condiţie de procedibilitate şi pedepsibilitate este în contradicţie majoră cu gravitatea faptei raportat, cel puţin, la cuantumul pagubei materiale mai mare de 200.000 lei. Aceasta ar limita drastic posibilitatea de intervenţie a organelor statului în restabilirea echilibrului social în cazul în care persoana vătămată ar alege să rămână în pasivitate. În altă ordine de idei, acest gen de fapte pot fi descoperite la un interval de timp considerabil de la data săvârşirii lor cu implicaţii majore asupra aplicării dispoziţiilor art. 296 C.p.p. privind termenul de introducere a plângerii prealabile.

Prin noua reglementare va fi încurajată conduita abuzivă a funcţionarilor, incorectitudinea, imoralitatea, lipsa de onestitatea şi de probitatea a acestora în soluţionarea unor drepturi şi interese ale persoanele fizice sau juridice.

Sub aspectul sesizării infracţiunii vor fi lipsite de dreptul material la acţiuni: Curtea de Conturi a României, Direcţia Generală Antifraudă /ANAF; Corpul de control al Primului Ministru, corpurile de control constituite la nivelul ministerelor, organele Ministerului de Interne, organele de urmărire penală.

Sintagma „exercitarea serviciului” presupune un cadru general care ar putea lăsa loc de interpretare în situaţii concrete; ar trebui să se menţină interpretare „în exercitarea atribuţiilor de serviciu” întrucât reprezintă un cadru determinat, uşor de delimitat şi care nu vine în contradicţie cu considerentele Deciziei CC 405/2016.

Nu se poate face abstracţie nici de împrejurarea că modificarea proiectată aruncă în derizoriu infracţiunea de abuz în serviciu, plasând-o pe acelaşi palier cu infracţiuni precum cele de ameninţare ori la regimul circulaţiei pe drumurile publice, deşi, cel puţin în istoria recentă, a provocat pagube incomensurabile patrimoniilor publice.

Impactul acestor modificări pentru cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată în care au fost cercetaţi inculpaţi pentru infracţiunea de abuz în serviciu este unul major şi poate lipsi de eficienţă anchetele penale desfăşurate de structura noastră de parchet în urma cărora aceştia au fost deduşi judecăţii, anchete ce au presupus efectuarea unui volum important de acte procedurale şi implicarea unor numeroase instituţii ale statului cu atribuţii în domeniu.

De altfel, aceste modificări ar avea un impact negativ asupra mediului concurenţial de afaceri în ceea ce priveşte modalitatea de atribuire a unor contracte de achiziţii publice şi ar crea premisele unor încălcări ale legii nesancţionate de legislaţia penală.

6. Apreciem greşită dezincriminarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, raţiunea incriminării actuale a acestei infracţiuni este similitudinea cu abuzul în serviciu, singura diferenţă fiind sub aspectul laturii subiective, respectiv intenţie pentru abuzul în serviciu şi culpă pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Dacă un funcţionar nu îndeplineşte din culpă un act şi se produc grave pagube materiale, vătămări ale drepturilor unor persoane/entităţi, angajarea răspunderii penale nu mai e posibilă .

Nu se arată nici un motiv pentru care neglijenţa în serviciu nu mai prezintă pericol social.

7. În cazul conflictului de interese prin noua formă de reglementare propusă practic a fost eliminată sintagma: „sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură

Forma actuală a incriminării conflictului de interese are ca scop crearea premiselor legale desfăşurării activităţilor de serviciu şi exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice într-un cadru de imparţialitate şi integritate, pentru a asigura încrederea cetăţenilor în autorităţile şi instituţiile statului.

Prin incriminarea acestor fapte se garantează desfăşurarea de către funcţionarul public a activităţii sale profesionale cu un înalt grad de probitate morală astfel încât implicarea acestuia în luarea unor decizii trebuie să nu aibă ca finalitate satisfacerea unui interes contrar, respectiv să se împiedice conduita funcţionarul public care pus în situaţia de a alege între interesele sale private sau ale unor persoane apropiate lui şi interesele instituţiei publice pe care o reprezintă să nu fie tentat să acţioneze în favoarea celor dintâi.

Prin decizia nr.603 /2015 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională.

Raţiunea instanţei de contencios constituţional a fost aceea că noţiunea de raport comercial nu mai este expres definită prin legislaţia în vigoare, ca urmare a abrogării, prin dispoziţiile art. 230 lit. c) şi i) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, a Codicelui de comerţ din 1887 şi a Codului comercial Carol al II-lea, şi nici nu poate fi dedusă prin interpretarea dispoziţiilor civile în vigoare, întrucât aceasta este folosită într-un alt context şi în mod izolat, spre exemplu, în cuprinsul prevederilor art. 2557 din Codul civil referitor la raporturile de drept internaţional privat.

De asemenea, art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 30 septembrie 2011, prevede că la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, sintagma „contract comercial” sau „contracte comerciale” se înlocuieşte cu sintagma „contract civil” sau, după caz, „contracte civile”, iar sintagma „contracte sau acte de comerţ”, cu termenul „contracte”.

Aşadar, dacă până la intrarea în vigoare a Codului civil, la 1 octombrie 2011, noţiunea de „raport comercial” avea un înţeles normativ determinat şi determinabil prin prisma dispoziţiilor Codului comercial, în prezent această noţiune nu îşi mai poate găsi aplicabilitatea, având în vedere transformările profunde şi structurale operate la nivelul Codului civil. Întrucât Codul penal actual a intrat în vigoare la un moment ulterior Codului civil, acesta, atunci când se raportează la noţiuni specifice dreptului civil, trebuie să o facă prin utilizarea unor termeni şi noţiuni proprii dreptului pozitiv şi nu prin recurgerea, fără o motivare justă, la termeni şi noţiuni autonome, atunci când situaţia normativă nu o impune.

Pentru acest motiv, Curtea a constatat că sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este lipsită de claritate şi previzibilitate, nepermiţând determinarea exactă a conţinutului constitutiv al infracţiunii de conflict de interese.

Nu se impune introducerea condiţiei ca foloasele patrimoniale să fie „necuvenite”, atâta timp cât prin Decizia CC 603/2015 pentru considerentele reţinute în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, aceasta a reţinut că noţiunea de folos patrimonial din cuprinsul art. 301 alin.(1) din Codul penal are în vedere orice tip de folos patrimonial şi nu doar folosul patrimonial necuvenit.

Deşi, prin noile modificări legislative din dreptul material penal se urmăreşte, aşa cum se precizează în mod expres în Expunerea de motive, că se doreşte doar punerea în acord a dispoziţiilor legale cu deciziile Curţii Constituţionale, în realitate prin forma propusă sunt înlăturate în mod greşit şi raporturile de muncă ca obiectul material al infracţiunii de conflict de interese, raporturi care sunt reglementate în Codul muncii, în sensul că raporturile de muncă sunt relaţiile juridice care iau naştere între persoane fizice, pe de o parte, şi persoane fizice sau juridice, după caz, pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către cele dintâi, în folosul celor din urmă, care, la rândul lor, se obligă să remunereze munca prestată şi să creeze condiţiile necesare prestării acesteia. Existenţa relaţiei de muncă nu depinde de denumirea pe care părţile o dau convenţiei pe care o încheie, ci de condiţiile de fapt în care este prestată activitatea.

Prin urmare, subiectele raportului juridic de muncă sunt angajatorul şi salariatul (angajatul). Având în vedere art. 1 din Codul muncii, raporturile de muncă ce au la bază contractul individual de muncă îşi găsesc reglementarea de drept comun în conţinutul normativ al acestui cod [conform alin. (1) al art. 1], iar celelalte categorii de raporturi de muncă sunt reglementate prin legi speciale, Codul muncii fiind aplicabil şi acestora în măsura în care reglementările speciale nu conţin dispoziţii specifice derogatorii [alin. (2) al art. 1]. Aceste din urmă categorii de raporturi de muncă vizează funcţionarii publici, magistraţii, militarii, membrii cooperatori şi personalul cultelor religioase.

Considerăm că modificările preconizate reduc drastic şi fără nicio motivare serioasă aplicabilitatea reală, precum şi posibilitatea organelor de judiciare de a descoperi, proba şi sancţiona asemenea fapte, prin eliminarea din incriminarea a ipotezelor în care funcţionarul, prin actul îndeplinit sau decizia la care participa, obţinea foloase patrimoniale pentru persoana cu care se afla în raporturi de muncă sau de la care beneficia de foloase de orice natură, ambele situaţii frecvent întâlnite în practică.

Noua incriminare a acestei infracţiuni face imposibilă sancţionarea funcţionarului care, de exemplu, atribuie contracte unei persoane de la care beneficiază, ca particular, de foloase, ceea ce reprezintă o gravă încălcare a standardelor de integritate pe care funcţionarii trebuie să le respecte şi care poate constitui o formă de mascare a mitei date tocmai pentru atribuirea contractului respectiv.

O altă modificare susceptibilă să ridice probleme în ceea ce priveşte caracterul efectiv al interdicţiei prevăzute de art. 301 C.pen. este şi cea privind caracterul necuvenit al folosului obţinut pentru soţ, rudă sau afin, inexistentă în actuala reglementare. Astfel, în ipoteza în care funcţionarul atribuie un contract finanţat din fonduri publice soţului sau, cel dintâi se va putea apăra susţinând că soţul său a efectuat prestaţia la care s-a obligat astfel încât folosul nu are un caracter necuvenit, ceea ce evident că este inacceptabil într-un stat de drept în care trebuie apărată şi respectată, în primul rând, aparenţa de corectitudine şi integritate a funcţionarilor publici. În această situaţie apreciem ca fiind excesivă şi această nouă reglementare.

Prin excluderea infracţiunilor de conflict de interese, dar şi a neglijenţei în serviciu (care se propune a fi abrogată) se restrânge sfera subiecţilor activi cărora li se aplică textul art. 301 Cod penal, respectiv doar la acele persoane care au calitatea de funcţionar public.

Această restrângere este excesivă, în condiţiile în care prin decizia nr.603/2015 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituţională, instanţa de contencios constituţional neimpunând o modificare a textului de lege în forma propusă.

Apreciem soluţia propusă ca fiind abuzivă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 301 alin. (1) din Codul penal, ce reglementează conflictul de interese, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 308 alin. (1) din Codul penal, referitoare la infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane, întrucât acestea din urmă incriminează, de asemenea, fapte de corupţie şi de serviciu, cu referire şi la art. 301 din Codul penal. Astfel, potrivit actualei reglementări, pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de conflict de interese, prevăzută la art. 301 din Codul penal, pe lângă funcţionarii publici, definiţi la art. 175 din Codul penal, şi persoanele prevăzute la art. 308 alin. (1) din acest cod, cu diferenţa de regim sancţionator prevăzută la art. 308 alin. (2) din Codul penal.

Art. 175 alin. (2) din Codul penal asimilează, sub aspectul tratamentului penal, cu funcţionarii publici persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autorităţile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Cu titlu de exemplu, intră în această categorie profesii precum notarii publici şi lichidatorii judiciari, întrucât aceştia au fost învestiţi de o autoritate publică în vederea exercitării unui serviciu public sau sunt supuşi controlului ori supravegherii unei autorităţi publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. În atare situaţie apreciem că nu este necesară modificarea textului de lege în forma propusă şi menţinerea reglementării în uz, mult mai actuală intereselor generale ale societăţii.

8. Cu privire la introducerea aliniatului 3) al art. 290 din Codul de procedură penală, în sensul „limitării formulării denunţului la o perioadă de 6 luni de la data săvârşirii faptei, apreciindu-se ca fiind lipsit de eficienţă juridică”, o apreciem ca fiind excesivă.

Nu se justifică limitarea depunerii denunţului într-un anumit termen; mai mult, legiuitorul a urmărit chiar să incrimineze nedenunţarea unor infracţiuni (art. 266 C.p. şi art. 410 C.p.), iar textul nou introdus nu este în acord cu prevederile din Codul penal; motivele pentru care o persoană nu formulează un denunţ pot fi diverse; de asemenea este posibil ca fapta să fie cunoscută de către denunţător după acest termen de 6 luni – situaţie nereglementată de textul menţionat.

Depunerea denunţului în termen de 6 luni la organul de urmărire penală competent nu constituie un criteriu obiectiv şi rezonabil, aşa încât nu justifică aplicarea unui tratament juridic diferenţiat denunţătorilor sub acest aspect.

Deşi completările aduse reglementării denunţului sunt situate în Codul de procedură penală, acestea reprezintă o normă de drept penal, deoarece au efecte în planul răspunderii penale. Stabilirea unui termen în care denunţul trebuie formulat şi a necesităţii depunerii lui la organul de urmărire penală competent vor afecta în mod substanţial comportamentul subiecţilor de drept penal. Este cunoscut faptul că, mai ales în materia infracţiunilor de serviciu, o persoană s-ar putea afla în situaţia de a se teme să formuleze denunţ împotriva unui superior cât timp acesta din urmă se află în funcţie. De asemenea, nu trebuie omisă împrejurarea că lipsirea de efectele juridice prevăzute de lege care conduc la înlăturarea răspunderii penale va descuraja infractorii să depună denunţuri peste termenul de 6 luni, ceea ce ar conduce la îngreunarea sau zădărnicirea descoperirii unor infracţiuni. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că vor exista dificultăţi pe care le-ar întâmpina un participant la săvârşirea infracţiunii (complice, instigator) în a determina momentul săvârşirii faptei (momentul acţiunii autorului) şi şi organul de urmărire penală competent.

Modificările propuse vor îngreuna extrem de mult descoperirea faptelor de corupţie săvârşite anterior lunii iulie a anului 2016, ceea ce echivalează cu o dezincriminare de facto a acestor fapte.

În nota de fundamentare şi în expunerea de motive nu e indicat nici un argument care să justifice o asemenea modificare.

În legislaţia română, cauza de nepedepsire a denunţătorului pentru infracţiunile de corupţie e o instituţie tradiţională, în vigoare în mod neîntrerupt din 1936. Întrebarea firească este: ce s-a schimbat între timp? De ce vrea Statul român să renunţe la un instrument care s-a dovedit eficient? În foarte puţine cauze, denunţătorii anunţă organele de urmărire penală imediat după consumarea infracţiunii, deoarece la acel moment sunt mulţumiţi de folosul primit în schimb.

Din practică, s-a constatat că, denunţurile se înregistrează când apar neînţelegeri între participanţii la infracţiune sau când aceştia doresc să profite de cauze de reducere a pedepselor. Nu se explică raţiunea pentru care se doreşte protejarea celor care au luat mită şi garantarea faptului că, după trecerea a 6 luni nu mai pot fi traşi la răspundere.

Noua formă de reglementare propusă nu corespunde realităţilor sociale de prevenire a faptelor de corupţie pentru că prin lipsirea de eficienţă juridică a denunţului după împlinirea termenului propus se realizează în mod real o protejare a persoanelor fizice şi juridice de la efectul aplicării legi penale. Practic se încalcă principiul constituţional al înfăptuirii justiţiei astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 124 din Constituţie, se obstrucţionează bunul mers al actului de justiţie. Astfel, persoanele care au săvârşit fapte de natură penală vor fi ocrotite prin noua reglementare de tragere la răspundere penală şi sancţionarea lor penală.

Interesul unui stat de drept este ca o persoană care a săvârşit o infracţiune să fie identificată, judecată, condamnată şi să-şi execute pedeapsa. Obiectul urmăririi penale, potrivit art. 285 Cod procedură penală, este acela de identificare a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, text de lege înfrânt de modificarea legislativă propusă.

Totodată, propunerea de modificare legislative vine în contradicţie cu voinţa legiuitorului de a califica imprescriptibile anumite infracţiuni de o gravitate deosebită, a căror cercetare ar fi exclusă, contrar legislaţiei internaţionale, în materia genocidului, crimelor contra umanităţii (art. 153 Cod procedură penală).

Din considerente ce ţin de scopul procesului penal, denunţul invalid formulat, conform proiectului, ar trebui să poată fi valorificat judiciar pe calea unei sesizări din oficiu de către organul judiciar.

În legislaţiile penale europene, denunţul nu este condiţionat formal de nicio limită temporală (art. 158 din Codul de procedură penală german, art. 200-203 CPP austriac, art. 323bis din Codicele penal italiat, art. 721-3, art. 128-32, art. 414-2, art. 422-2 din CPP francez).

Prin reglementarea propusă se împiedică cu bună ştiinţă activitatea judiciară, rolul Ministerului Public într-o societate democratică, ca fiind acela de a apăra interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

II. Referitor la proiectul de O.U.G. pentru graţierea unor pedepse

1. Guvernul nu poate dispune graţierea colectivă

Singura autoritate care poate să decidă graţierea colectivă este Parlamentul României, întrucât graţierea colectivă formează obiectul legilor organice (conform dispoziţiilor art. 73 alin. 3 lit. i din Constituţia României1) iar legea specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe poate viza numai domenii care nu fac obiectul legilor organice (potrivit art. 115 alin. 1 din Constituţia României2). Mai mult, actul normativ, în întregul său, instituie privilegii şi este discriminatoriu, fără nicio justificare obiectivă, încălcându-se dispoziţiile art. 16 din Constituţia României privind egalitatea în drepturi, nu urmează raţiunea legilor de graţiere anterioare (Legea nr. 137/1997 şi Legea nr. 543/2002), singura concluzie plauzibilă fiind aceea că scopul său este favorizarea anumitor persoane condamnate.

2. Se încalcă disp. art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă

Art. 115 alin. 1 din Constituţie prevede că Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

Or, conform art. 73 alin. 3 lit. i) din Constituţie, acordarea graţierii colective se reglementează prin lege organică.

Mai mult, alin. 4 al art. 115 din Constituţie arată că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.

În consecinţă, acordarea graţierii nu poate face obiectul ordonanţei de urgenţă.

3. Se încalcă disp. art. 73 alin. 3 lit. i) din Constituţie privind felul actului de graţiere colectivă

Potrivit art. 73 alin. 3 lit. i) din Constituţie, acordarea graţierii colective se reglementează prin lege organică.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii, care statuează că graţierea colectivă poate fi acordată, de către Parlament, prin lege organică.

Precedentele acte de graţiere au fost legi: Legea nr. 137/1997 şi Legea nr. 543/2002.

4. Dispoziţiile actului normativ excedează motivelor notei de fundamentare

În Secţiunea a 2-a din nota de fundamentare, intitulată „motivul emiterii actului normativ” se analizează doar situaţia suprapopulării penitenciarelor, inclusiv prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, rezultând că se pune problema doar a pedepsei închisorii cu executare în detenţie.

Cu toate acestea, actul de graţiere ar fi incident şi în situaţia altor forme de individualizare a modului de executare a pedepsei închisorii, aşa cum se prevede în mod expres la art. 1 alin. 2 şi art. 5 alin. 2.

5. Adoptarea unei astfel de ordonanţe de urgenţă nu este necesară în raport de situaţia actuală din penitenciare

- în raport de scopul declarat al proiectului menţionat, un astfel de act normativ nu ar conduce la diminuarea populaţiei din penitenciare, având în vedere că, potrivit raportului al activitate al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pe anul 2015, persoanele care execută pedepse aplicate pentru infracţiuni contra patrimoniului reprezintă aproximativ 50% din această populaţie, în condiţiile în care respectivele persoane sunt exceptate de la graţiere

- în schimb, nu sunt exceptate de la graţiere persoanele condamnate pentru infracţiuni asimilate celor de corupţie, în condiţiile în care persoanele condamnate pentru comiterea infracţiunilor de corupţie reprezintă aproximativ 1% din populaţia penitenciarelor, ceea ce nu ar conduce la o decongestionare a sistemului penitenciar;

- de asemenea, nu sunt exceptate de la graţiere persoanele condamnate pentru infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 241/2005, care, în decursul timpului, au produs importante consecinţe negative asupra bugetului de stat, fiind calificate, ca şi infracţiunile de corupţie, drept ameninţări la adresa siguranţei naţionale

6. Motivul emiterii ordonanţei – „starea penitenciarelor” nu justifică extinderea efectelor graţierii asupra pedepselor cu amendă, pedepselor suspendate condiţionat sau sub supraveghere

7. Pragul de 5 ani închisoare pentru pedepsele propuse spre graţiere este unul nejustificat de larg, inclusiv în raport de nivelul mediu al pedepselor cu închisoare cu executare dispuse în mod definitiv de instanţele penale.

8. Fără o justificare obiectivă, dispoziţiile art. 2 se aplică tuturor infracţiunilor (inclusiv celor exceptate de la graţiere, prin art. 3 alin. 4), deci şi celor de violenţă, viol, corupţie, etc., nefiind impusă nici obligaţia achitării prejudiciului în termen de 1 an, sub sancţiunea revocării graţierii. Drept urmare, persoanele în vârstă de peste 60 de ani sunt graţiate în parte indiferent de faptele comise, fără a le fi impusă obligaţia acoperirii prejudiciului, indiferent de starea lor materială (pot deţine averi semnificative).

Legea nr. 137/1997, care prevedea dispoziţii oarecum similare, excepta de la graţiere anumite fapte, excepţiile fiind valabile şi în cazul celor care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, au împlinit vârstă de 60 de ani, femeilor gravide sau care au copii până la 2 ani.

Ar trebui ca inclusiv persoanele prevăzute la art. 2 să nu beneficieze de graţiere dacă au comis fapte exceptate de la graţiere.

9. Actul de graţiere se aplică şi în cazul infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie

Potrivit art. 3 alin. 4 lit. B pct. 3, nu beneficiază de prevederile art. 1 cei care au săvârşit infracţiunile prevăzute de art. 5 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 78/2000.

Per a contrario, cei care au săvârşit infracţiunile prevăzute de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 78/2000 beneficiază de prevederile art. 1.

10. Categoriile de infracţiuni de la art. 4 alin. 3 sunt exceptate doar de la graţierea totală, nu şi de la graţierea parţială.

Categoriile de infracţiuni de la art. 4 alin. 3 sunt exceptate doar de la graţierea totală, prevăzută la art. 1, nu şi de la graţierea parţială, prevăzută de art. 2.

Aşadar, beneficiază de clemenţă şi infractori periculoşi, deoarece graţierea parţială nu se acordă în mod condiţionat de săvârşirea unor tipuri de infracţiuni.

11. Sunt graţiate toate pedepsele cu amendă, fără a se stabili un plafon maxim, aşa cum se stabileşte în cazul pedepselor cu închisoarea, ceea ce înseamnă că voinţa politică este de a se renunţa la executarea pedepselor pecuniare indiferent de cuantumul lor – acestea sunt aplicate în special persoanelor juridice, pentru evaziune fiscală, infracţiune care nu este exceptată de la graţiere.

Una dintre priorităţile Ministerului Public, inclusiv din perspectiva recuperării prejudiciilor (condiţionalitate MCV) este tragerea la răspundere penală a persoanei juridice – nu există nicio raţiune umanitară pentru graţierea pedepselor aplicate persoanelor juridice.

Pedeapsa cu amendă este singura pedeapsa principală ce se aplică persoanei juridice şi executarea ei nu are legătură cu „starea penitenciarelor”.

Dimpotrivă, întrucât art 3 alin 4 nu exceptează evaziunea fiscală prevăzuta de art 9 de la beneficiul graţierii iar persoanele juridice sunt preponderent condamnate pentru aceste infracţiuni, propunerea legislativă este o încurajare a acestui fenomen, contrar obiectivelor asumate de România în domeniile prioritare. Raţionamentul este valabil şi pentru persoanele fizice condamnate pentru evaziune.

Mai mult, graţierea condiţionată de achitarea prejudiciului de la art. 3 alin. 2 nu vizează persoane juridice şi nici pedepsele neprivative de libertate, preponderente în totalul condamnările.

12. Dispoziţiile art. 2 nu conţin menţiuni cu privire la momentul la care condiţiile personale trebuie îndeplinite, ceea ce va produce confuzie şi va da naştere unor interpretări neunitare - trebuia inclusă o dispoziţie în sensul că graţierea parţială este incidentă în cazul celor care îndeplineau condiţiile speciale (vârstă, boală, stare de gravidie, copii în întreţinere...) la data intrării în vigoare a actului de graţiere.3

13. Dispoziţiile art. 2 din proiectul de OUG nu se justifică, având în vedere că legiuitorul a reglementat deja situaţiile în care persoana condamnată a împlinit vârstă de 60 de ani, are în întreţinere copii minori sau suferă de afecţiuni medicale, prin instituţia liberării condiţionate, respectiv a amânării executării pedepsei / întreruperii executării pedepsei (art. 99 şi următoarele din Codul penal; art. 589 şi următoarele din Codul de procedură penală; art. 592 şi următoarele din Codul de procedură penală).

14. Se impunea ca achitarea prejudiciului (şi executarea măsurilor de confiscare specială şi extinsă) să fie o condiţie prealabilă graţierii.

Este injustă – chiar şi în raport doar cu graţierea vizată prin art. 1 din proiectul de OUG, dar mai ales generic în raport de interesul social general – necondiţionarea de achitarea despăgubirilor inclusiv a graţierilor parţiale acordate condamnaţilor vizaţi în condiţiile art. 2 lit. a şi b din proiectul de OUG.

În art. 4 se face referire şi la celelalte sancţiuni cu caracter administrative, deşi acestea nu formează obiectul graţierii – nu sunt menţionate în art.1 (cum de altfel nici măsurile educative nu sunt graţiate).

15. Nu sunt exceptate de la graţiere – fără nicio raţiune obiectivă

- Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (exceptate prin Legea nr. 137/1997 şi Legea nr. 543/2002)

- Delapidarea (exceptată prin legile de graţiere anterioare)

- Abuzul în serviciu, chiar dacă a produs consecinţe deosebit de grave (anterior, abuzul în serviciu în formă calificată era exceptat)

- Conflictul de interese

- Infracţiunile de corupţie comise de alte persoane prevăzute de art. 308 C.p.

- Infracţiunile de corupţie comise de membrii instanţelor de arbitraj sau de funcţionari străini (art. 293 şi 294 C.p.)

16. Toate persoanele condamnate pentru comiterea unor infracţiuni asimilate celor de corupţie, prevăzute de 10 – 13 din Legea nr. 78/2000 în vigoare (printre care şi cea de folosire a influenţei ori a autorităţii în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, comisă de o persoană care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid - art.13).

Nu sunt exceptate tocmai infracţiunile de evaziune fiscală propriu-zise, cele mai grave, care formează obiectul majorităţii cauzelor instrumentate de organele judiciare, respectiv cele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Sunt exceptate de la graţiere faptele puţin grave, prev. de art. 3-5 şi 7 alin.1 din Legea nr. 241/2005- fapta de a nu se reface evidenţa contabilă distrusă, refuzul de a se supune controlului fiscal, deţinerea fără drept a formularelor fiscale cu regim special, însă sunt graţiate, indiferent de cuantumul prejudiciului cauzat şi indiferent dacă a fost sau nu acoperit la momentul constatării graţierii: rambursarea ilegală de TVA (încadrată în art.8 din lege); ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile; omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive (art.9 alin.1 lit.a-c), pedepsite cu închisoarea de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, în forma simplă, limitele de pedeapsă fiind majorate cu 5 ani, respectiv 7 ani, în situaţia în care prejudiciul este mai mare de 100.000 euro, respectiv 500.000 euro.

Includerea evaziunii fiscale printre infracţiunile graţiabile şi posibilitatea graţierii pedepselor neprivative de libertate aplicate pentru fraudarea bugetului Uniunii Europene conduc la concluzia lipsei de interes pentru protejarea bugetului intern, singura sursă de modificare a stării penitenciarelor dar şi a bugetului general UE, în dezacord cu politicile penale ale României.

Concluzia este că iniţiatorul prezentului act normativ nu are printre priorităţi combaterea evaziunii fiscale, având în vedere că aplicarea de sancţiuni disuasive şi efective (cu executare) este una dintre condiţiile esenţiale pentru atingerea acestui obiectiv.