EXCLUSIV: Sportul românesc, lungul drum de la schizofrenie la un popor sănătos

România ar putea avea în câţiva ani de zile un cu totul alt popor dacă sportul ar fi privit ca vector de schimbare socială şi, în loc să fie centrat pe obţinerea de medalii, s-ar orienta în primul rând spre generarea de cetăţeni sănătoşi la trup şi la minte şi încrezători în ei înşişi.
Pierre Joseph de Hillerin
Pierre Joseph de Hillerin (Facebook)

România va pleca la Rio cu cea mai mică delegaţie din ultimii 28 de ani, gimnastele noastre, cândva subiect de mare mândrie naţională, au ratat calificarea la olimpiadă, canotajul este zguduit de scandaluri de dopaj, toate acestea nefiind accidente ci rezultate ale unui sistem bolnav, care a neglijat Omul şi nevoile societăţii în ansamblul său.

Deşi sportul ar trebui să fie un vector de schimbare socială, un creuzet din care să iasă cetăţeni sănătoşi şi utili societăţii, în realitate lucrurile stau diferit. Am ieşit din comunism cu frica de a fi împreună, cu dorinţa de a ni se recunoaşte eu-ul şi cu ceva între paranoia şi schizofrenie, sau chiar ambele deodată, ceea ce se reflectă şi în sport. Vrem medalii fără să creăm o cultură a mişcării, uitând că o naţie de sedentari nu are cum să dea campioni. Vrem să avem bază de selecţie pentru recrutarea de viitori olimpici, dar avem un cadru legislativ care le permite sportivilor să treacă prin şcoală ca gâsca prin apă, uitând că în momentul în care văd campioni needucaţi "pe sticlă" părinţii vor fi reticenţi să-şi mai dea copiii la sport, a explicat, într-un amplu interviu acordat publicaţiei noastre, prof.dr. Pierre Joseph de Hillerin, fost director al Centrului de Cercetări pentru Educaţie Fizică şi Sport câteva dintre problemele cu care se confruntă sportul românesc.

Vă invităm să urmăriţi câteva dintre opiniile expuse de prof.dr. de Hillerin, actualmente preşedinte al Centrului pentru Dezvoltarea Performanţei Umane, în contextul în care Ministerul Tineretului şi Sportului a lansat în dezbatere publică proiectul de modificare şi completare a Legii Educaţiei Fizice şi Sportului şi a publicat pe site-ul său îndelung aşteptata Strategie Naţională pentru Sport pentru perioada 2016-2032.

Sportul românesc funcţionează după modelul sovietic

România funcţionează încă după modelul URSS, unde baza de selecţie era uriaşă. Un astfel de model nu este însă sustenabil la noi, a subliniat Piere de Hillerin.

„Problema sportului românesc seamănă foarte mult cu a altor sporturi din spaţiul ex-sovietic sau a altor sporturi care au copiat soluţiile sovietice. Noi în momentul ăsta, în sport, trăim o schizofrenie absolută! Pentru că noi am moştenit metodica, principiile de la Uniunea Sovietică care funcţiona pe legea numerelor mari.

Am moştenit Dinamo şi Steaua în condiţiile acestea şi facem selecţie, folosim în pregătire varianta "cine ţine, ţine, cine nu ţine, nu ţine". Însă, când eşti o ţară mică, nu îţi mai poţi permite să aduni oameni mulţi că n-ai de unde, şi atunci, toată creşterea de performanţă se face pe alte mecanisme.

În '92, ar fi trebuit să fie ultimele jocuri olimpice la care România să se prezinte cu un sport făcut pe principii sovietice. Noi nu am înţeles atunci că economia de piaţă creează mijloacele pentru sport. Alţii au înţeles-o foarte bine şi atunci au început să funcţioneze,în timp ce noi nu ne-am schimbat, noi vrem să ne dea statul, să ne dea cineva voie să facem ceva”, a explicat profesorul, în opinia căruia noi am ieşit marcaţi din comunism cu frica de a fi împreună, cu ceva între paranoia şi schizofrenie, sau chiar ambele deodată, ceea ce face să fie foarte greu.

Rezultatul este că în momentul acesta sportul nu se poate întreţine şi ne zbatem într-un cerc vicios. Sportul nu poate supravieţui în momentul de faţă fără bani de la stat, pe de alta parte, "câtă vreme dăm bani federaţiilor olimpice fără ca ele să înceapă să producă la rândul lor (sportivi şi fonduri - n.r.), procedăm ca atunci când unui om îi punem o atelă. Câtă vreme unui om îi pui o atelă, câtă vreme orteza aia va fi pe loc, zona aceea nu funcţionează, se slăbeşte, crede de Hillerin.

Şi în alte ţări federaţiile primesc semnificativ de la stat, dar mulţi bani vin din drepturi de televiziune, din sponsori, reclame, a declarat profesorul în opinia căruia noi am ieşit marcaţi din comunism cu frica de a fi împreună, cu ceva între paranoia şi schizofrenie, sau chiar ambele deodată, ceea ce se reflectă şi în sport.

Modelul francez, o posibilă reţetă a succesului

Franţa a avut un moment destul de apropiat cu ceea ce se întâmplă la noi în momentul ăsta, în 1976, când sportivii s-au întors de la Jocurile Olimpice cu 3 medalii de aur, ceea ce pentru Franţa era chiar un dezastru. Primul lucru pe care l-au făcut francezii, conştienţi că dacă "pe sticlă" apar sportivi care abia acordă subiectul cu predicatul, aceasta transmite un mesaj care va determina părinţii să nu îşi dea copiii la sport, a fost să înlocuiască sintagma „hai să-i ajutăm să treacă clasa şi examenele” cu „hai să-i ajutăm să fie capabili să facă şcoală şi să îşi ia examenele”, a explicat Hillerin.

„Asta se întâmpla în Franţa până în '76, nu mai veneau copiii la sport, nu mai aveau oameni de vârf veniţi din zona sportului şi au făcut nişte modificări extrem de interesante. Au făcut modificări în legea învăţământului, astfel încât sportivii de performanţă să poată să-şi parcurgă ciclurile de şcoală (primară, gimnazială, liceală) în loc de patru ani, în şase ani, nu cu reducere de frecvenţă. Ceea ce îi punea pe sportivi în situaţia să îşi facă toate orele.

Dacă facem o socoteală, sportivul îşi putea lua bacalaureatul în loc de 18 ani la 24 de ani, ceea din punct de vedere al vieţii unui sportiv nu e o problemă. Când ai o şcoală făcută pe meritul tău, îţi poţi permite să faci orice facultate, nu te duci într-o nişă care te primeşte din motive cu totul şi cu totul afective. Astfel că francezii au început să aibă jurişti, medici etc. care fuseseră mari sportivi. Când, ca fost sportiv, sistemul îţi oferă posiblitatea să ajungi jurist bun, medic bun, iar asta se şi popularizează, îţi dai seama că părinţii nu mai au reticenţe să îşi dea copilul la sport.

Au mai făcut şi un sistem de reintegrare socială care avea nişte voluntari, unii dintre ei chiar dintre foştii sportivi, jurişti, psihologi, care veneau doar pentru asta şi nu erau plătiţi, dar făceau consultanţă cu cei care urmau după ei, şi modelul era cam în felul următor: antrenorii de lot spuneau "acesta cam în doi ani jumate se lasă".

Începea un proces neted şi uşor de diminuare a efortului, astfel încât să nu fie un şoc, timp în care acest birou vedea care sunt aptitudinile, năzuinţele, şi îmi povesteau că au luat dintre halterofili, luptători, i-au făcut măcelari, fără ca asta să fie un şoc, pentru că acesta era nivelul pe care ei îl doreau. După care, cum aveau relaţii cu 20.000 de companii, în funcţie de diagnoză, găseau o firmă în care implantau sportivul, dar îl implantau gradat, de la o zi pe lună, până la complet în firma respectivă. Este o grijă faţă de om înfiorător de mare! Integrarea era naturală, omul acela nu ajungea acolo pentru că l-a paraşutat cineva, nepregătit. În felul ăsta, rezultatul unui astfel de proces a făcut ca 20 de ani mai târziu Franţa să vină de la Atlanta cu 20 de medalii! Dar este un proces care nu se petrece peste noapte.

Au mai făcut ceva francezii… ceva ce ar trebui să facem şi noi, în mod cert. Din legislaţie, din educaţie, din facilităţi, cam 80% din autorităţile locale folosesc resursele locale pentru susţinerea unui program de sport în afara şcolii pentru copii şi adolescenţi între 10 şi 16 ani. Organizat extrem de deştept, pentru că ţinta nu este performanţa ci ţinta este Cetăţenia, iar sportul poate să facă un lucru extraordinar pentru chestia asta.

Cum fac francezii? Primii 2 ani de zile îi îndrumă pe copii - statistic cam 80% dintre copii - să facă un sport individual, în funcţie de caracteristica locală este atletism, înot, schi fond... ceea ce îl pune pe copil în relaţie cu sine. Performanţa nu e în confruntare, ci în depăşirea unor bariere, îl învaţă disciplina, integrând organic în viaţa copilului conceptul de disciplină de muncă, de efort, având experienţa extraordinară pe care o are un om care crede că nu poate şi prin muncă reuşeşte să depăşească.

Imaginează-ţi chestia asta făcută câţiva ani de zile în România şi ai avea un alt popor! După experienţa asta, cam în 2 ani de zile intră într-un sport de confruntare, care poate fi tenis, lupte, arte marţiale etc. După ce au învăţat cine sunt ei încep o relaţie de confruntare cu adversarul… Atunci începe viaţa socială, interacţiunea, începi să citeşti intenţiile celuilalt, cum te poţi apăra sau cum poţi evita intenţiile agresive, e o şcoală din nou.

Ultimii 2 ani de zile, indicaţia este să intre într-un sport de echipă. Şi acolo vine ultima parte de construcţie de cetăţenie în care învaţă colaborarea în confruntare. Şi acolo se netezeşte într-un fel cetăţeanul francez de mai târziu şi acolo, în toată povestea asta, vârfurile, cei care dovedesc calităţi pentru sportul respectiv, se extrag în mod natural. Şi în felul ăsta ei şi-au restructurat atitudinea socială, şi îi vedem, când au probleme, francezii ies şi spun ce au de spus, sunt cetăţeni, ceea ce la noi nu se întâmplă”, a explicat Hillerin.

Strategia Naţională pentru Sport pentru perioada 2016-2032 - discrepanţe între principiile enunţate şi măsuri

Potrivit profesorului Pierre de Hillerin, deşi în stratege se vorbeşte despre participare, despre importanţa sportului în formarea integrală a populaţiei, măsurile pe care le propune ministerul merg în alt sens.

„Uită-te bine în strategie şi o să vezi un mixaj profund de elemente umaniste cu lucruri aproape la nivelul inconştientului, dacă se poate vorbi de inconştientul sau nesesizabilul texului, care ne duce din nou cu gândul la drapelul care trebuie ridicat, către reprezentare. Se vorbeşte despre participare, practicare, excelenţă, dar este doar o declaraţie, pentru că după aceea toate măsurile vizează sportul de înaltă performanţă, vizează restrângerea susţinerii de la buget a sportului către zona de vârf.

Principiile propuse sunt corecte, dar când ne ducem înapoi, la aplicare, regăsim aproape disimulată orientarea obsesivă către performanţă, pentru că asta se întâmplă. Şi în strategie şi în viziunea despre lege s-au expus nişte principii, capitolele sunt cele care trebuie să existe dar măsurile privesc numai sportul de performanţă.

În subtexul strategiei şi al legii, corecturile şi modificările vizează mersul în continuare al sistemului care există acum”, consideră profesorul de Hillerin.

A doua parte a interviului va include opinia lui Pierre Joseph de Hillerin pe tema principiilor care ar trebui să stea la baza unei strategii viabile pentru sport şi a măsurilor care s-ar putea lua, astfel încât sportul românesc să nu mai fie o fabrică falimentară de medalii - din ce în ce mai puţine, oricum - ci să genereze, în primul rând oameni de calitate, sănătoşi la minte şi la trup, adaptaţi lumii în care trăiesc.

Dl Pierre Joseph de Hillerin, în colaborare cu Daniela Mocanu, a elaborat un proiect de Strategie în domeniul Sportului, parte dintre ideile din acest proiect fiind preluate în actuala strategie propusă de minister.

De asemenea, Pierre Joseph de Hillerin a elaborat, împreună cu Dr. Dan Boboc, Viziunea strategică de organizare şi dezvoltare a activităţii de educaţie fizică şi sport din România pentru perioada 2010-2020.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii