De la Posada la Poenari

La 9 noiembrie 1330, începea celebra luptă de la Posada, în urma căreia Ţara Românească a devenit stat independent. Bătălia a fost menţionată în mai multe cronici, printre care cele mai importante au fost: cea pictată, de la Viena, aproximativ în anul 1360; cea a lui Thurocz, de prin 1486; analele lui Jan Dlugosz, între anii 1455 şi 1480.

Potrivit cronicilor străine, în general obiective, în anul 1324, Basarab I, domnul Ţării Româneşti, era vasalul lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei. Un an mai târziu, voievodul român cucereşte Severinul, ceea ce duce la răcirea relaţiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din anul 1327, Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal.

Înfuriat la culme, regele ungar pune la cale o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a fostului său vasal. În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, cu o numeroasă armată, pleacă din Timişoara spre Ţara Românească. După ce ocupă Banatul de Severin, înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeş, cetatea de scaun a Ţării Româneşti. Datorită acestei strategii de apărare a românilor, în rândurile armatei invadatoare se instalează foametea încă de la trecerea graniţei.

Pe drum, Carol Robert de Anjou primeşte o solie de pace din partea voievodului român. Oferta de pace este respinsă de rege, deşi i se promiteau mai multe despăgubiri, ”numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdie, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de ele!” Atunci, Carol Robert răspunde cu aroganţă că Basarab este păstorul tuturor oilor sale şi că îl va scoate de barbă din vizuina lui!

În cele din urmă, ungurii ajung la Curtea de Argeş, pe care o găsesc pustie şi o incendiază. Odată ajunşi într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, invadatorii sunt atacaţi şi zdrobiţi. Potrivit documentelor, au existat două atacuri: primul, dat în susul văii, care a oprit înaintarea intruşilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor: ”Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri întăriseră cu şanţuri săpate împrejur, iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva într-adevăr nu s-au gândit.

Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alungând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti, care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că, din pricina urcuşului prăpăstios din cale, nu se puteau sui contra valahilor pe niciuna din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţuri săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă”.

După lupta de patru zile, 9 – 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbându-şi hainele sale cu ale unui oştean, din laşitate, spre a nu fi recunoscut. S-a reîntors, umilit la culme, către Ungaria, tot prin Timişoara. Supravieţuitorii prinşi au fost luaţi în robie, însuşi regele recunoscând, doi ani mai târziu, că, în urma bătăliei, s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc.

Nu prea umblând pe teren, istoricii români de modă veche, ba şi unii mai dincoace, au tot plimbat, în fotolii stând, locul înfruntării dintre români şi unguri, zis mai târziu Posada, prin toate colţurile Ţării Româneşti, neajungând nici până astăzi la o localizare argumentată.

Am scris, de mai multe ori, că această ”posadă” se află în susul râului Argeş, la Poenari, pe lângă actualul baraj Vidraru. În sprijinul acestei localizări, am adus toponimul Poenari, pe care l-am comparat cu slav. voina ”război” şi cu român. voinic. Acolo se află şi cetatea reparată mai târziu de Vlad Ţepeş, iar terenul este identic cu cel descris în cronicile privind înfruntarea dintre Basarab şi Carol Robert. Totodată, toponimul Poenari e înrudit şi cu regionalismul a băuna ”a urla; a sparge; a scociorî; a răzleţi o oaste; a birui”.

Apoi, şi denumirea punctului Vidraru, de pe acelaşi teren, ce vine din termenul românesc arhaic vătrar, astăzi cu forma vătrai, trimite tot la ”a sparge; a scormoni; a scociorî”, referindu-se limpede la locul unde au fost împrăştiaţi invadatorii. Rămas în istorie sub denumirea de Posada, acest loc e un temei al orgoliului nostru naţional, care, pentru foarte mulţi români, nu se va veşteji niciodată.