De ce preferă românii să trăiască în Vest? Fost ambasador, radiografie a diferenţei fundamentale dintre noi şi Occident

Ghişeu pentru deservirea cetăţenilor.
Ghişeu pentru deservirea cetăţenilor. (Epoch Times România)

Milioane de români au ales să părăsească ţara mamă şi să trăiască peste graniţe, în ţările mai bogate din Vest. Nu salariile mai mari decât aici au fost însă magnetul care i-a atras, ci mai degrabă modul fundamental diferit de cel din România în care statele vestice îşi tratează cetăţenii, opinează fostul ambasador Ciprian Mihali, într-o postare pe Facebook.

Astfel, potrivit acestuia, în Vest "administraţiile centrale şi locale, instituţiile publice servesc în primul rând şi cel mai adesea cetăţeanul şi nu pe ele însele", în timp ce în România "sentimentul tulburător pe care ni-l dau guvernul şi toate instituţiile subordonate lui e că preocuparea pentru binele oamenilor este un simulacru, o prefăcătorie tot mai grosolan mascată".

Redăm integral postarea lui Ciprian Mihali:

"Ne deranjează uneori la orgoliul nostru naţional comparaţiile cu ţările occidentale. Ne consolăm spunând că nici „la ei” nu e totul perfect. Ne lăudăm cu frumuseţile patriei, cu ospitalitatea, cu tradiţiile, cu câte o victorie a Simonei Halep etc.

În fond, toate aceste gânduri sunt corecte: nici la ei nu e totul perfect, şi ei au peisaje extraordinare, dar şi noi avem locuri pitoreşti. Dacă vă nimeriţi primăvara sau vara prin orăşelele germane, franceze sau spaniole veţi vedea o mulţime de festivaluri, sărbători, datini sau costume populare, la fel de frumoase „ca pe la noi”.

Unde se face atunci diferenţa cea mai dureroasă între „ei” şi „noi”? Eu cred că se face în grija pe care fiecare intervenţie publică o are sau nu faţă de starea de bine a oamenilor. Sau, simetric, în grija de a nu spori, chiar de a reduce suferinţa semenilor. În centrul acţiunii publice este omul de rând, cetăţeanul oarecare şi nu postul, influenţa, puterea, banii.

Avem de făcut o reparaţie la un drum stricat? Prima grijă trebuie să fie ca niciun om să nu aibă de suferit din cauza acestei reparaţii şi nicidecum că trebuie să plantăm un panou oarecare ca să ne prefacem că semnalizăm lucrare.

Avem de răspuns cererilor sporite ale contribuabililor? Ne organizăm noi în birouri şi servicii astfel încât să putem răspunde nevoilor lor, pentru a nu le prelungi disconfortul creat de cozi, căldură , înghesuială. Şi nicidecum nu îi tratăm pe solicitanţi ca pe nişte virtuali infractori sau contravenienţi.

Avem fonduri pentru şcoli? În ce fel putem folosi fiecare leu astfel încât el să contribuie la îmbunătăţirea calităţii actului educaţional, profesori şi copii deopotrivă şi nu pentru a duce acasă un termopan din două?

Avem bani la spitale? Cum putem diminua suferinţa bolnavilor şi efortul medicilor creând un spaţiu spitalicesc mai primitor şi mai performant fără a fura din porţia de hrană a bolnavilor?

Este o copilă violată şi cere ajutor? Prima grijă nu are cum să fie respectarea regulamentelor şi a protocolului, ci salvarea imediată a vieţii şi curmarea suferinţei acelei biete fetiţe.

Putem multiplica exemplele la nesfârşit. Dar cred că ceea ce a creat un hău tot mai profund între „ei” şi „noi” este diferenţa uriaşă în felul în care imaginăm orice serviciu public, orice intervenţie în infrastructură sau în acţiunile publice. Românii plecaţi au fost seduşi nu atât de salariile mari, nu atât de magazinele pline – există de toate acum şi în România. Ei au fost convinşi să rămână în ţările de adopţie de această revoluţie în abordarea serviciilor: administraţiile centrale şi locale, instituţiile publice servesc în primul rând şi cel mai adesea cetăţeanul şi nu pe ele însele. Cetăţeanul e considerat liber, responsabil, creditat cu încredere şi beneficiar al prezumţiei de nevinovăţie în acţiunile sale.

Sentimentul tulburător pe care ni-l dau guvernul şi toate instituţiile subordonate lui e că preocuparea pentru binele oamenilor este un simulacru, o prefăcătorie tot mai grosolan mascată, de sub care transpare hidoşenia egoismului, a rapacităţii, a războiului nemilos pe care unii dintre noi (ajunşi vremelnic într-un post de conducere sau de putere) îl duc împotriva celor fără mijloace: războiul primarilor împotriva locuitorilor, războiul funcţionarilor împotriva contribuabililor, al managerilor de spitale împotriva bolnavilor, al inspecţiilor judeţene şi directorilor împotriva profesorilor şi elevilor, al Puterii în general împotriva tuturor celor slabi, vulnerabili sau neajutoraţi. Iar când aceste nesfârşite mini-războaie civice, funcţionăreşti, politice şi instituţionale izbucnesc peste tot în jurul tău şi împotriva ta, realizezi că nici datinile, nici peisajele nu mai contează, ci salvarea ta şi a celor dragi din calea monştrilor în care se transformă toţi cei care ajung la putere.

Căci peisajele apar din loc în loc, datinile se întâmplă din când în când, dar războiul dus de stat împotriva ta e zilnic. Şi nimeni nu moare ca un erou în acest război, ci doar moare."