Cum erau nunţile în perioada interbelică în România

În tradiţiile poporului român, nunţile au avut întotdeauna o însemnătate aparte, fiind, practic, momente de manifestare a unei întregi comunităţi cu un mare impact social. Dacă sunteţi curioşi cum erau nunţile în perioada interbelică în România, aflaţi că acestea reprezentau adevărate spectacole de obiceiuri şi tradiţii. În mediul urban, dar şi în mahalaua oraşelor, nunţile durau trei zile şi trei nopţi, însă în familiile cu un statut social înalt, petrecerea dura o singură zi.

Darul de nuntă îi ajuta pe tinerii căsătoriţi în viaţa de familie. La ţară, darul consta din cereale (grâu, porumb), vite (cai, viţei, oi), păsări (găini, raţe) etc. Mireasa venea cu “lada de zestre”, unde avea plapumă, perine, cuverturi etc. De regulă, mirele avea casa “ridicată”, pe care urma să o termine împreună cu tânăra soţie; ei erau ajutaţi de rudele apropiate şi de vecini. La oraş, darul de nuntă consta în bani, mobilier, veselă, obiecte de artă etc.

Cum erau nunţile în perioada interbelică în România. Ce căsătorii erau permise

În perioada interbelică fetele se căsătoreau de pe la 12-13 ani, iar băieţii de la 17-18. Recensământul din 1930 arată că în mediul rural 61,1% din totalul locuitorilor de peste 13 ani erau căsătoriţi, iar în mediul urban - 50,6%. Mariajul era precedat de cunoaşterea tinerilor (peţitul), după care părinţii conveneau asupra averii (dotei); urma logodna care dura trei-patru săptămâni, apoi căsătoria civilă şi religioasă, şi nunta.

De regulă, fetele de la ţară se căsătoreau la 14-15 ani; acelaşi obicei era şi în mahalalele oraşelor. În familiile burgheze, fetele se căsătoreau după terminarea pensionului (17-18 ani) sau a facultăţii (21-22 ani). Băieţii de la ţară se căsătoreau, de regulă, înainte de a pleca să-şi satisfacă stagiul militar (21 ani), astfel că la “liberare” aveau deja 1-2 copii. Mai întâi se întâlneau părinţii, care stabileau zestrea pentru viitorii soţi apoi urma logodna, care dura 1-2 luni. Dacă acordul era deplin, tinerii se cununau civil, apoi religios. Nunta era un adevărat spectacol. La ţară şi în mahalaua oraşelor, aceasta dura trei zile, în timp ce în “lumea bună” se încheia într-o singură zi.

De regulă, alianţele matrimoniale se încheiau în cadrul aceluiaşi grup socio-profesional, părinţii dorind ca fiul sau fiica lor să-şi păstreze statutul social sau să obţină chiar unul mai bun. Când mirii proveneau din grupuri diferite se creau uneori adevărate drame.

Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite. Un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete care aveau o dotă de peste un milion de lei. Legea pentru căsătoria militarilor, din 9 aprilie 1931, prevedea că militarii se puteau căsători numai cu consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară, şi numai după ce au împlinit 25 de ani. Pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40.000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare).

Se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze. Certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale. De asemenea, părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate.

Restricţii existau şi pentru preoţii ortodocşi, care aveau nevoie de aprobarea episcopiei pentru a se căsători (tot cu fete de familie bună şi onorabilă).

Pentru membrii familiei regale situaţia era şi mai complicată, deoarece ei nu se puteau căsători decât tot cu reprezentanţi ai unor case domnitoare.

Cum erau nunţile în perioada interbelică în România. Tradiţii şi obiceiuri

Familia românească tradiţională era de tip lăstar: pe măsură ce feciorii creşteau şi le venea vremea căsătoriei, ei plecau din casa părintească; pe cel proaspăt căsătorit, tatăl îl înzestra cu un lot de pământ şi, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, îl ajuta să-şi construiască o casă nouă. În casa bătrânească rămânea cel mai mic dintre feciori, care o moştenea, cu obligaţia de a-i întreţine pe părinţi până la moarte şi de a le face apoi slujbele bisericeşti şi pomenile, potrivit tradiţiei din localitatea respectivă.

În trecut, nunţile erau de lungă durată, toate ritualurile fiind urmate pas cu pas. Primul moment era peţitul, ce marca punctul de început al unei relaţii dintre doi tineri şi era realizat de peţitori- bărbaţi sau femei buni de gură. La peţit mirele era cel care mergea la mireasă însoţit fie de părinţi, de rude, de oameni mai în vârstă, sau de staroste. În această formulă se cerea fata în căsătorie şi se fixa ziua nunţii. Părinţii fetei discutau cu cei ai mirelui despre zestre şi în general detalii despre nuntă. Naşii erau aleşi din rândul naşilor de botez ai mirelui în mod obligatoriu. Naşul, părintele spiritual al mirilor, trebuia să cumpere împreună cu naşa darurile pentru ginere şi mireasă printre care se numărau floarea de mire, voalul pentru mireasă şi luminările. Organizarea nunţii îi revenea socrului mare care suporta cheltuiala.

Importantă era însă zestrea care, de cele mai multe ori, se trecea într-o foaie de zestre. Fata primea de la părinţi animale, parcele de pământ, bucate, bani şi lada de zestre plină cu ţesături, iar băiatul trebuia să aibă casă, pământ, căruţă cu boi, animale şi bani. Ritualul predării lăzii de zestre a fetei era unul special, se cânta, se juca şi se striga astfel încât tot satul să cunoască averea miresei. Zestrea era şi elementul cel mai important pentru căsătoria fetei, o fată fără zestre se mărita mult mai greu decât fata cu zestre mare.

Chemarea la nuntă se făcea aproximativ cu o lună înaintea nunţii, neapărat duminica. În săptămâna nunţii erau o serie de obiceiuri, unul dintre ele fiind ,,steagul", care se făcea la naşi. Naşul tocmea un fecior, numit stegar, să facă steagul împreună cu tinerele fete, iar sâmbătă seara era prins în poarta naşului. Steagul era purtat în fruntea alaiului de stegarul din ceata mirelui şi era jucat pe parcursul nunţii. La casele mirilor se montau brazi înalţi sau mesteceni de către feciorii din sat. Ţinuta mirilor era costumul naţional, dar ulterior, s-a trecut la rochie de mireasă şi costum negru pentru mire. În ziua nunţii, alaiul de feciori mergea după naşi, iar împreună se duceau la casa mirelui, după care alaiul mergea după mireasă. Urma apoi cununia şi petrecerea nunţii.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.