1 aprilie 1941, Masacrul de la Fântâna Albă. Programul de exterminare a românilor
Masacrul de la Fântâna Albă, când sovieticii au mitraliat 3000 de români care voiau să treacă graniţa din Basarabia în România. (Epoch Times Romania)
Pe 1 aprilie 1941, chiar înainte de Paşte, 3000 de români din Bucovina de Nord au fost mitraliaţi de către trupele sovietice în momentul în care încercau să treacă granita dintre URSS şi România.
O graniţă impusă peste noapte, îi separa definitiv de patria mamă şi de rude şi prieteni. Astfel că oamenii îşi lăsaseră în spate casele şi tot avutul şi porniseră spre graniţă, căci auziseră de la agitatorii comunişti că ”pe 1 aprilie se va deschide graniţa”.
Totul era, bineînţeles, o capcană. După un drum lung prin pădure, au fost seceraţi de trupele sovietice, care îi aşteptau la 3 km de graniţă. Unii dintre ei - printre care copii mici şi bătrâni - au fost aruncaţi de vii, în gropi comune, acoperiţi cu var.
Puţinii martori care vorbesc despre eveniment spun că trei zile s-a tot mişcat pământul, într-un vaier continuu, până au murit toţi cei care fuseseră aruncaţi acolo.
Masacrul de la Fântâna Albă a fost doar începutul ororii. După masacru, 13.000 de oameni nevinovaţi au fost deportaţi în Siberia sau în Kazahstan, puţini dintre ei supravieţuind. Până în 1990, nimeni nu a avut voie să vorbească despre Masacrul de la Fântâna Albă.
Pactul
În urma Pactului Ribbentrop-Molotov, la 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică (URSS) a impus României cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Momentul a reprezentat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti: deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941), foametea organizată din Basarabia (1946-1947), şi toată „vigilenţa revoluţionară” aducătoare de dezumanizare şi decădere umană, înstăpânită până astăzi, la toate nivelele societăţii.
Cererile şi capcana morţii
Populaţia din nordul Bucovinei era atunci majoritar germană. Stalin, conform înţelegerii avute cu Hitler, le-a permis germanilor să plece în Germania, fără represiuni. Dar nu aşa au stat lucrurile pentru populaţia românească. Românilor li s-a întins o cursă de către maşina sovietică de propagandă. Se lansau zvonuri contradictorii pentru a se testa fidelitatea oamenilor faţă de ocupantul sovietic. Pe de o parte li se spunea tinerilor că în socialism e bine şi că pot să-şi găsească de lucru în cooperative, mine şi şantiere din întreaga Uniune Sovietică. Pe de altă parte, li se spunea că li se permite să se întoarcă în România, fără urmări, la fel cum li s-a permis germanilor să plece în Germania. Condiţia era să completeze o cerere de plecare.
Statul sovietic nu se aştepta la valul impresionant de cereri care au început să apară din toate satele bucovinene şi au pus la cale un sfârşit înspăimântător.
Masacrul
Pe 1 aprilie 1941, mii de oameni din mai multe sate de pe valea Şiretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţa un steag alb şi însemne religioase, au format o coloană paşnică şi s-au îndreptat spre noua graniţă.
Ziaristul basarabean Ion Dominte a reuşit să reconstituie cronologia înspăimântătoarei tragedii în 1942, imediat după ce armata română a eliberat Bucovina.
El vorbeşte de o coloană întinsă pe aproape 2 km, toţi ţărani, bărbaţi, femei cu copii în braţe, tineri şi bătrâni, hotărâţi să treacă în România pe podul de la Siret. Există mărturii că în faţa autorităţilor de ocupaţie de la Hliboca oamenii au strigat: "Acestea sunt pământurile noastre lăsate moştenire de Marele Ştefan, aşa că ori plecaţi, ori lăsaţi-ne să plecăm noi peste graniţă şi vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot. Noi vrem patria noastră românească..."
În poiana Varniţa, la circa trei kilometri de graniţa română, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i.
Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. La finalul măcelului, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi.
Supravieţuitorii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi de neimaginat, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.
13.000 de români deportaţi după 1 aprilie 1941
S-a spus că ruşii au avut un program intenţionat de exterminare a românilor. După masacrul de la Fântâna Albă, ruşii au declanşat o operaţiune vastă de represalii împotriva românilor din Basarabia şi Bucovina. În iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Foarte puţini au supravieţuit. Ca urmare a regimului opresiv al ruşilor, numărul românilor din Basarabia şi Bucovina s-a micşorat considerabil. Potrivit statisticilor oficiale, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75.000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ Sovietic în 1959.
S-a spus despre Fântâna Albă că este "Katynul românesc". Rusia n-a recunoscut niciodată aceste crime împotriva umanităţii, iar această pagină de istorie lipseşte din manuale, ocolită cu vinovăţie de prea mulţi ani.
Astfel că, această zi, 1 aprilie, a fost decretată din 2011, "Ziua Naţională de Cinstire a Memoriei Românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie".
