Secretul civilizatiilor subterane (I)

Studiile efectuate de catre specialistii NASA, impreuna cu oameni de stiinta francezi, rusi si sud-americani au descoperit orase subterane, precum si o vasta retea de tuneluri subterane si galerii cu lungime de zeci si chiar mii de kilometri in Altai, Ural, regiunea Permsc, Tian-Shan, Sahara si America de Sud.

Acestea nu sunt orase care au fost distruse cu timpul, fiind acoperite de pamant si vegetatie, ci sunt structuri subterane construite prin mijloace necunoscute noua, sapate direct in roci subterane.

Din anumite motive, populatia acestor civilizatii pare sa nu fi intrat in contact cu oamenii „de suprafata”, dar dadea totusi semne de existenta. Populatia care traia pe suprafata Pamantului in zonele respective avea legende si povestiri care descriau oameni ciudati si misteriosi, iesind citeodata din pesteri.

Controversatul savant polonez Ian Paenk sustine ca sub pamant este construita o intreaga retea de tunele, extrem de mare. Aceste tuneluri sunt create cu ajutorul unei tehnologii cert superioare, necunoscuta de civiliatia moderna. Savantul crede ca asemenea constructii nu se gasesc numai in subteranul continental, ci si sub patul marilor si oceanelor. Tunelurile nu sunt doar perforate, ci par arse in rocile subterane — peretii lor prezinta urme de roca topita si solidificata - neteda ca sticla.

Ian Paenk s-a intalnit cu mineri care in timpul sapaturilor lor au dat peste astfel de tuneluri. Potrivit omului de stiinta polonez si a mai multor cercetatori, prin aceste mgistrale subterane se pot observa aparitii stranii, care au fost puse pe seama farfuriilor zburatoare (ufologii sunt convinsi ca au strans o mare cantitate de dovezi care atesta ca OZN-urie circula de sub pamant si in adancul marilor).

Aceste tuneluri au fost de asemenea descoperite in Ecuador, Australia de Sud, Statele Unite ale Americii, Noua Zeelanda.

In plus, in multe parti ale lumii s-au gasit sonde verticale, perfect verticale, construite cu aceeasi tehnologie — avand pereti din roca topita. Lungimea acestor puturi variaza de la zeci la cateva sute de metri la kilometri.

Huan Moritz este un antropolog argentinian care a inceput sa studieze o retea de astfel de tuneluri in America de Sud. In iunie 1965, in Ecuador, in provincia Morona-Santiago, el a descoperit si a cartografiat un sistem de tuneluri subterane cu o lungime totala de sute de kilometri.

Acestea se intind adanc in subsol si reprezinta un labirint gigantic — care nu pare de origine „naturala”. Tunelurile sunt construite dupa un tipar. In interiorul stancii este facut un decupaj imens si exista o coborare la urmatoarea platforma orizontala, lunga de 240 m. Aici exista tuneluri de sectiune dreptunghiulara si latimi diferite. Ele cotesc la unghiuri drepte. Peretii sunt atat de netezi, de parca ar fi lustruiti. Periodic tunelul este prevazut cu ventilatii cu diametre de 70 cm. Exista incaperi mari, unele de dimensiunea unei sali de teatru.

Intr-una din aceste camere a fost descoperit mobilier care seamana cu o masa si sapte scaune - unul fiind mai mare, sugerand existenta unei structuri ierarhice. Acest mobilier este facut dintr-un material necunoscut, similar cu plasticul. In aceeasi camera au fost gasite figuri de fosile de dinozauri, elefanti, crocodili - turnate din aur.

Aici Juan Moritz a gasit un numar foarte mare de placi de metal, pe care sunt gravate litere. Pe unele placi sunt reflectate concepte astronomice si de calatorie prin spatiu. Toate placile sunt exact de aceleasi dimensiuni, de parca "sunt croite dupa o masura" din foi de metal, realizate prin mijloace de inalta tehnologie.

In 1976 expeditia comuna anglo-ecuadoriana a studiat unul dintre tunelurile subterane din regiunea Los Taios, la granita dintre Peru si Ecuador. Acolo, intr-una din camerele subterane, a fost descoperita o masa inconjurata de scaune cu spatar de mai mult de doi metri inaltime, de asemenea construite dintr-un alt material necunoscut.

O alta camera parea sa fie o biblioteca si avea un hol lung, prevazut cu un pasaj ingust in mijloc. Pe peretii ei se gaseau rafturi cu carti vechi - mape groase de aproximativ 400 de pagini fiecare. Filele acestor carti erau construite din aur curat, si erau scrise intr-o limba necunoscuta.

In 1997, expeditia "Kosmopoisk", a analizat cu atentie cunoscuta creasta Medveditsk din regiunea Volga. Cercetatorii au descoperit si cartografiat o vasta retea de tuneluri care se intinde pe zeci de kilometri. Tunelurile au o sectiune transversala circulara, uneori ovala, cu un diametru de 7-20 m. Tunelurile sunt situate la o adancime de 6 pana la 30 de metri. Pe masura ce se apropie de creasta Medveditsk, diametrul tunelului creste cu 20-35 de metri, si apoi pana la 80 de metri, pentru ca, ajunsa sub munte, sa devina o sala mare, cu un diametru de 120 m. De acolo pornesc trei tunele.

Aparent creasta Medveditsk este un nod de comunicatie, la intersectia caruia se intilnesc tuneluri venite din diferite regiuni. Cercetatorii presupun ca de aici se poate ajunge nu numai in Caucaz si Crimeea, dar si in regiunile nordice ale Rusiei, Novaia Zemlia si chiar pe continentul Nord American.

Exploratorii din Crimeea au descoperit-o cavitate mare sub masivul Ai-Petri si tuneluri care leaga Crimeea de Caucaz.

In timpul unei expeditii, ufologii din Caucaz au stabilit ca, sub creasta Uvarov, vizavi de muntele Arus, exista tuneluri vaste, dintre care unul duce spre peninsula Crimeea prin orasul Krasnodar, Eisk, Rostov-pe-Don, ajungand pana in regiunea Volga.

In Caucaz, in defileul sub Gelendzhik, din timpuri antice a fost cunoscuta o mina— sapata vertical, cu un diametru de aproximativ cinci metri, si o adancime de 100 m. Caracteristic acestei mine sunt peretii netezi, care arata de parca ar fi topiti. Oamenii de stiinta au ajuns la concluzia ca slefuirea peretilor a fost facuta sub efecte termice si mecanice, care au creat un strat extrem de rezistent cu grosimea 1-1,5 mm. Cu ajutorul tehnologiei moderne crearea unei astfel de structuri este imposibila.

In plus, mina este puternic radioactiva.

Dupa cum scrie Evgenii Vorobiov, academician rus: "in anii de dupa razboi (al doilea, n.n) a fost emis un decret secret al Consiliului de Ministri al URSS cu privire la construirea unui tunel prin Stramtoarea Tatarilor. Cu timpul proiectul a fost de-secretizat si doctorul in stiinte tehnice L. Berman, care a lucrat acolo la momentul respectiv, in memoriile sale publicate in 1991, a declarat ca echipele ruse n-au lucrat foarte mult la proiect, ci s-au limitat la reconstruirea unui tunel existent, construit extrem de competent, care tinea cont de geologia subterana a stramtorii.

Va urma