Lovitură pentru Savonea: CEDO pune sub semnul întrebării mecanismul majorărilor salariale ale magistraţilor / Risc de conflict de interese
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins, în unanimitate, cererile formulate de cinci judecători şi foşti judecători români care reclamau plata integrală a unor drepturi salariale câştigate în instanţă. Deşi a stabilit că România nu a încălcat Convenţia prin amânarea unei părţi din plăţi, în circumstanţele excepţionale ale cauzei, Curtea a formulat observaţii importante privind mecanismul prin care jurisprudenţa a contribuit la extinderea drepturilor salariale ale magistraţilor, semnalând riscul unor conflicte de interese.
Decizia de Cameră a fost pronunţată pe 13 octombrie 2026, în cauza Puşcaşu şi alţii împotriva României, şi a devenit definitivă.
Cei cinci reclamanţi susţineau că statul român le mai datora, în total, peste 1,15 milioane de euro, în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive. CEDO a considerat însă că, în condiţiile particulare ale speţei, neexecutarea integrală a acestor hotărâri nu a afectat esenţa drepturilor protejate de Convenţie.
CEDO: Judecătorii au fost puşi în situaţia de a decide asupra unor drepturi de care puteau beneficia
Unul dintre cele mai importante aspecte ale deciziei priveşte posibilitatea apariţiei unui conflict de interese atunci când judecătorii sunt chemaţi să se pronunţe asupra unor componente ale remuneraţiei de care ar putea beneficia ei înşişi.
Curtea Europeană observă că jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au contribuit, de-a lungul timpului, la reconfigurarea cadrului juridic privind salarizarea magistraţilor, fără ca legislaţia succesivă în domeniu să fi fost modificată formal în aceeaşi măsură.
CEDO arată că participarea judecătorilor la adoptarea unor asemenea hotărâri putea genera un conflict de interese, întrucât interesul lor patrimonial personal era susceptibil să interfereze cu exercitarea imparţială a funcţiei judiciare.
Mai mult, Curtea apreciază că instanţele par să fi depăşit, în anumite situaţii, rolul lor tradiţional de interpretare şi aplicare a legii. O asemenea evoluţie putea crea impresia unui conflict de interese între instituţii şi reflecta o tensiune între puterea judecătorească, pe de o parte, şi puterile legislativă şi executivă, pe de altă parte.
În motivare, CEDO subliniază că stabilirea politicilor bugetare, alegerea priorităţilor de cheltuieli şi repartizarea resurselor publice sunt atribuţii ale autorităţilor legislative şi executive, care dispun de o marjă largă de apreciere în acest domeniu.
Observaţiile Curţii nu echivalează cu o anulare a hotărârilor pronunţate de instanţele române şi nici cu o concluzie că toate drepturile salariale obţinute de magistraţi în instanţă au fost nejustificate. Ele vizează riscurile instituţionale generate de modul în care interpretarea judiciară poate influenţa remuneraţia celor care participă la procesul de decizie.
Cum au ajuns majorările salariale în instanţă
Litigiile salariale ale magistraţilor au început, în număr mare, în perioada 2006–2009. Judecătorii şi alte categorii de personal din sistemul judiciar au reclamat diferenţe de remunerare faţă de colegi sau faţă de alte categorii profesionale, invocând principiul egalităţii şi interdicţia discriminării.
În numeroase cazuri, instanţele au admis cererile şi au acordat drepturi salariale ori despăgubiri pentru diferenţele considerate nejustificate.
Pe fondul impactului bugetar al acestor hotărâri, Guvernul a adoptat, începând din 2009, acte normative prin care plata sumelor datorate a fost eşalonată.
Ulterior, interpretările date legislaţiei salarizării de Curtea Constituţională şi Înalta Curte au contribuit la extinderea efectelor unor drepturi recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.
Prin Decizia nr. 794/2016, Curtea Constituţională a stabilit că nivelul maxim al salariului de bază sau al indemnizaţiei de încadrare trebuie să ţină seama şi de drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. La rândul său, Înalta Curte, prin Decizia nr. 36/2018, a clarificat aplicarea principiului egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim, inclusiv în raport cu majorările şi indexările recunoscute judiciar.
După intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, au urmat alte acţiuni în instanţă, prin care magistraţii au solicitat extinderea unor beneficii salariale recunoscute anterior altor categorii profesionale. Litigiile au generat, la rândul lor, cereri de executare silită şi solicitări de penalităţi pentru întârzierea plăţilor.
Peste 7,25 miliarde de lei achitate de trei instituţii
Datele prezentate de Guvern în faţa CEDO indică dimensiunea obligaţiilor bugetare generate de litigiile salariale din sistemul judiciar.
Potrivit informaţiilor citate în documentele cauzei, Ministerul Justiţiei a plătit 2,56 miliarde de lei în perioada 2006–2022 pentru executarea unor hotărâri judecătoreşti şi decizii administrative. Consiliul Superior al Magistraturii a raportat plăţi de aproximativ 118,3 milioane de lei între 2006 şi iunie 2026, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a achitat circa 4,58 miliarde de lei în perioada 2010–2022.
În total, plăţile raportate de cele trei instituţii depăşesc 7,25 miliarde de lei.
Prin comparaţie, celelalte ministere, luate împreună, au achitat aproximativ 73,2 milioane de euro funcţionarilor publici în baza unor hotărâri judecătoreşti, pentru perioada 2006–2025, potrivit datelor prezentate în cauză.
Totodată, pentru 2026, Înalta Curte şi Parchetul General au solicitat aproximativ 1,4 miliarde de euro pentru restanţe rezultate din hotărâri judecătoreşti şi decizii administrative, inclusiv dobânzi.
Sumele reflectă amploarea obligaţiilor acumulate de-a lungul anilor şi presiunea pe care executarea acestora o exercită asupra bugetului public.
Ce sume mai solicitau cei cinci reclamanţi
Cei cinci judecători şi foşti judecători au formulat cererile la CEDO în 2024, invocând neexecutarea integrală a hotărârilor pronunţate în favoarea lor de instanţele române.
Sumele despre care aceştia susţineau că le mai aveau de primit erau de 60.000 de euro, 30.000 de euro, 107.454 de euro, 571.891,74 de euro şi 381.868,12 euro. În total, restanţele reclamate se ridicau la 1.151.213,86 de euro.
Curtea a ţinut seama şi de situaţia financiară a reclamanţilor. Potrivit documentelor cauzei, indemnizaţiile lunare şi pensiile acestora erau mult peste media naţională şi depăşeau inclusiv veniturile unor înalţi demnitari ai statului.
CEDO a apreciat că reclamanţii nu au demonstrat că neplata integrală şi imediată a sumelor solicitate i-ar fi lipsit de mijloacele de subzistenţă sau i-ar fi expus riscului de a nu dispune de resurse suficiente pentru a trăi.
Acest element a contat în analiza proporţionalităţii măsurilor prin care statul a amânat plata unor restanţe.
De ce a acceptat CEDO eşalonarea plăţilor
Curtea a reamintit că executarea unei hotărâri judecătoreşti face parte din dreptul la un proces echitabil, garantat de articolul 6 din Convenţie. De asemenea, o creanţă stabilită printr-o hotărâre definitivă poate intra sub protecţia dreptului de proprietate, prevăzut de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
În principiu, statul nu poate invoca simpla lipsă a fondurilor pentru a justifica neexecutarea unei obligaţii stabilite de instanţă. În cazul analizat, însă, CEDO a identificat circumstanţe excepţionale, legate de amploarea obligaţiilor financiare şi de constrângerile economice şi bugetare cu care s-au confruntat autorităţile române.
În motivare sunt menţionate deteriorarea situaţiei fiscale, creşterea deficitului public, procedura europeană privind deficitul excesiv şi efectele pandemiei. Autorităţile au adoptat succesiv măsuri de eşalonare a plăţilor, încercând să gestioneze obligaţiile acumulate fără a compromite funcţionarea serviciilor publice esenţiale.
În 2023, plata unor scadenţe restante a fost repartizată pe cinci ani, începând din 2024. În 2025, pe fondul agravării deficitului, Guvernul a amânat până în 2026 anumite plăţi care ar fi trebuit efectuate în cursul anului precedent.
CEDO a luat în considerare faptul că autorităţile au efectuat plăţi progresive şi au continuat, în paralel, măsurile de redresare a finanţelor publice. Curtea a apreciat că această abordare urmărea găsirea unui echilibru între interesul public şi drepturile patrimoniale ale reclamanţilor.
În aceste condiţii, în pofida duratei semnificative a perioadelor de neexecutare, Curtea nu a constatat că reclamanţilor li s-ar fi impus o sarcină individuală excesivă sau că ar fi fost afectată însăşi esenţa dreptului lor de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti.
Ce a decis Curtea Europeană
Cei cinci reclamanţi au invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la respectarea proprietăţii, susţinând că neplata integrală a sumelor stabilite de instanţele române le-a afectat drepturile garantate de Convenţie.
CEDO a respins în unanimitate cererile ca vădit neîntemeiate. Decizia nu înseamnă că statul este scutit în general de obligaţia de a executa hotărârile judecătoreşti şi nici că întârzierile la plată sunt automat compatibile cu Convenţia.
Concluzia Curţii este limitată la circumstanţele concrete ale acestei cauze: având în vedere constrângerile bugetare, plăţile efectuate progresiv şi situaţia particulară a reclamanţilor, neexecutarea integrală a hotărârilor în perioadele analizate nu a încălcat drepturile acestora.
În acelaşi timp, observaţiile referitoare la posibilele conflicte de interese readuc în discuţie delimitarea dintre interpretarea legii de către instanţe şi atribuţiile autorităţilor legislative şi executive în stabilirea politicilor salariale şi bugetare.
(surse: CEDO, PressHub, Juridice)
