Unirea „Mică” şi meritul lui Cuza

Figura colonelului Cuza a apărut în prim plan la momentul 1859 deoarece grupările politice din Principate au preferat să sprijine un semi-necunoscut decât să îşi voteze un adversar iredutabil.
Cortegiul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza trece pe sub turnul Mitropoliei, 29 februarie 1860.
Cortegiul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza trece pe sub turnul Mitropoliei, 29 februarie 1860. (revistaclipa.com)

Unirea Principatelor Române sau „Mica Unire” este primul pas spre formarea statului modern român. După ce la 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, la 24 ianuarie este ales şi domn al Munteniei.

Între cele două principate exista o uniune vamală încă din 1848, dar la mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti era în mâinile Rusiei şi ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situaţia s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 şi 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei şi Imperiul Otoman.

După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc şi principatele Moldovei şi Ţării Româneşti. Aceasta s-a făcut cu sprijinul declarat al împăratului Napoleon III, care dorea ca în estul Europei să aibă un bastion pro francez, care să contracareze influenţa Rusiei. De exemplu, Moldovei i se ataşează trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail şi Bolgrad.

Figura colonelului Cuza a apărut în prim plan la momentul 1859 deoarece grupările politice din Principate au preferat să sprijine un semi-necunoscut decât să îşi voteze un adversar iredutabil. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles, la un moment dat, să preia controlul întregii vieţi politice crezând că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale.

Cine era Cuza?

Alexandru Ioan Cuza provenea, după tată dintr-o veche familie de boieri mici şi mijlocii din judeţul Fălciu (astăzi Vaslui). S-a născut pe 20 martie 1820, la Bârlad, primele studii urmându-le la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. Va fi preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte (30 aprilie 1844) cu Elena Rosetti, fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

Cuza a participat la evenimentele de la 1848 din Moldova, însă a jucat un rol secundar. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a retezat imediat orice tentativă de mişcare revoluţionară arestând majoritatea complotiştilor. Deşi era plănuit ca o parte dintre aceştia, inclusiv Cuza, să fie trimişi în Turcia, cu ajutorul consulului britanic de la Brăila reuşesc să ajungă în Transilvania, apoi în Bucovina, unde este martor al evenimentelor revoluţionare de aici. Cuza petrece un an în exil, la Viena, Paris şi Constantinopol, revenind în ţară odată cu numirea noului domn în Moldova, Grigore Alexandru Ghica.

Este numit preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1849 - 1851; 1855 - 1856), apoi director al Ministerului de Interne (1851), primind în această perioadă şi rangul de vornic. La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş. După câteva luni, noul caimacam, Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face partizani îl renumeşte pe Cuza pârcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.

În perioada alegerilor pentru Divanul ad-hoc Cuza face un gest care îi va aduce un important capital de imagine. Înşirând ingerinţele administraţiei în alcătuirea listelor electorale care urmau să aducă o majoritate antiunionistă în Divan, el îşi prezintă demisia din funcţia de pârcălab.

Alegerile sunt falsificate de Vogoride, însă, după tensiuni diplomatice, Puterile garante decid la 12 august 1857 o nouă consultare electorală . De data aceasta, majoritatea unionistă este zdrobitare, Cuza numărându-se printre deputaţii aleşi să dezbată viitorul Principatelor. Având în vedere noul context, Vogoride îşi schimbă din nou atitudinea faţă de Cuza şi propune ridicarea acestuia la gradul de colonel. Viitorul domn acceptă fără probleme deşi cu câteva luni înainte acuzase faptele caimacamului.

Ecaterina Vogoride şi dezvăluirea complotului anti-unionist

Se spune că Ecaterina Vogoride, soţia caimacamului ar fi avut un rol decisiv în ascensiunea lui Cuza şi în realizarea micii Uniri. Fiica logofătului moldovean Costache Conachi nu împărtăşea aceleaşi idei cu soţul ei. În vreme ce caimacamul sprijinea interesele otomanilor, pentru că primise promsiunea de a deveni domn al Moldovei în cazul în care Unirea nu se va înfăptui, tânara sa soţie sprijinea cauza unionistă.

Ea a a fost cea care a dezvăluit complotul antiunionist, după ce a violat corespondenţa soţului cu Constantinopolul şi a făcut publice scrisorile în întreaga Europă. Gestul ei curajos a fost hotărâtor pentru ca Mica Unire să aibă loc în acel context, pentru că, după dezvăluirea complotului, Puterile Garante au obligat Imperiul Otoman să-şi reevalueze poziţia faţă de Principatele Române şi să accepte rezultatul favorabil reluării alegerilor.

Climatul favorabil Unirii celor două Principate Române

Unirea Principatelor îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile apărute după Războiul Crimeii (1853 - 1856) şi dorinţei de unire a românilor.

Dorinţa puterilor occidentale era aceea de a bloca Rusia din drumul spre controlul continentului european. Congresul de la Paris (13 februarie 1856 - 18 martie 1856) a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei. În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor Divanuri ad-hoc.

Cuza nu s-a remarcat printr-o activitate deosebită în cadrul primelor dezbateri ale şedinţele Divanului care s-au deschis la 22 septembrie 1857. Dar, avându-se în vedere majoritatea unionistă zdrobitoare din ambele Divane, rezultatul formulat în rezoluţia din 7 octombrie a fost unul clar: Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România şi Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării. Rezoluţia a fost adoptată a doua zi şi în Muntenia.

Rezultatele au fost analizate şi de Puterile garante şi dezbătute într-o Conferinţă care a durat trei luni. La 7 august 1857 a fost semnată Convenţia de la Paris care stabilea viitorul politic al Principatelor. În fapt, acest document cu rol de constituţie era un compromis între Napoleon al III-lea şi regina Victoria. S-a stabilit ca unirea să fie una formală, fiecare principat având propriile sale instituţii legislative şi executive.

În perioada următoare au avut loc alegerile pentru Adunările Elective din fiecare principat, cele care trebuiau să aleagă domnii, de asemenea, câte unul pentru fiecare principat.

Dubla alegere a lui Cuza pentru ambele Principate

Configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare, împărţită în două grupări, una liberală şi alta conservatoare. Fiecare doreau unirea, dar cu un domn al lor, care să le asigure păstrarea puterii politice. Însă, în interiorul acestor grupări existau diverse tabere fiecare având candidaţi redutabili pentru funcţia supremă, personalităţi bine pregătite cu experienţă în administraţie. În Moldova, în partea liberală se vehiculau nume precum Costache Negri, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, în timp ce la conservatori de departe cea mai bună expertiză o avea fostul domn Mihail Sturdza, existând şi voci care îl preferau pe fiul acestuia, Grigore M. Sturdza. În Ţara Românească, situaţia era asemnătoare, luptându-se pentru domnie Barbu Ştribei, Gheorghe Bibescu, Alexandru D. Ghica sau Dimitrie Ghica.

Soluţia a fost una ingenioasă. Convenţia de la Paris nu specifica că nu se poate ca aceeaşi persoană să fie atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti. Cum prima alegere avea să se desfăşoare în Moldova, situaţia a fost tranşată aici.

În acele clipe a apărut în prim plan numele lui Alexandru Ioan Cuza, care îndeplinea funcţia de hatman la acel moment. El era un outsider pentru candidatura la domnie deoarece nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi nu se remarcase prin acţiuni deosebite în activitatea sa, făcând politică doar la nivel local.

În cele din urmă, toate grupările au preferat sa îl sprijine pe acest semi-necunoscut decat să îşi voteze un adversar iredutabil. Ei aveau convingerea că tânărul neexperimentat va putea fi manevrat uşor, însă a fost subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul vieţii politice din Principatele Unite. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei.

În Ţara Românească situaţia a fost mult mai simplă. Oricine ar fi fost ales în Moldova, trebuia ales şi la Bucureşti. Totuşi, surpriza a fost mare deoarece deputaţii munteni nu auziseră niciodată de tânărul colonel. Problema a fost tranşată în noaptea de 23/24 ianuarie la hotelul Concordia. Astfel, când, în şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, la şedinţa Adunării Elective, acesta a fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti.

Recunoaşterea dublei alegeri

Prin dubla alegere, clasa politică a pus marile puteri în faţa „faptului împlinit”, deşi soluţia reprezentase o depăşire clară a Convenţiei. Imediat se întreprind primele demersuri pentru recunoaşterea dublei alegeri, fiind trimise misiuni diplomatice în capitalele europene.

Recunoaşterea dublei alegeri nu era suficientă pentru noul statut al Principatelor. Pentru a obţine unirea deplină, Cuza a demarat o serie de măsuri interne care vizau unificarea aparatului de stat prin dispoziţii administrative. Se unifică poşta, cursul monetar, armata, se centralizează administraţia telegrafului şi se contopesc serviciile de vamă. În domeniul justiţiei, se formează Comisia Centrală şi Curtea de Casaţie, instituţii prevăzute în Convenţie. Este inaugurată Universitatea din Iaşi (26 octombrie 1860). În plan economic, administraţia lui Cuza a avut de înfruntat o situaţie economică foarte grea, iar soluţia creşterii fiscalităţii a provocat o serie de tulburări mai ales în rândul comercianţilor.

Scenă politică divizată, instabilitate guvernamentală. Meritul lui Cuza

Scena politică era divizată între o multitudine de grupări şi tabere de diferite orientări de la radicali, moderaţi sau conservatori. Cuza a dus o politică deliberată de uzare a liderilor politici şi a grupărilor politice şi, în felul acesta, în cele din urmă, dorea să apară ca salvatorul naţiunii, idee indusă prin intermediul propagandei. De altfel, prima perioadă a domniei a fost marcată de o mare instabilitate guvernamentală. Însă, în această perioadă efortul a fost canalizat în demersul pentru realizarea unificării depline, astfel că bătăliile politice s-au situat pe plan secund.

Pentru a realiza unirea deplină, Cuza a iniţiat o serie de noi demersuri diplomatice, Costache Negri fiind cel însărcinat să susţină cauza Principatelor la Constantinopol.

Pe 22 ianuarie 1862 se formează primul guvern unic, sub conducerea lui Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 îşi deschide lucrările prima Adunare Legislativă unică, Bucureşti fiind desemnat capitala întregii ţări.

Marele merit al lui Cuza a fost că a reuşit să aducă recunoaşterea internaţională a Unirii Principatelor Române şi, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern.

Cuza a devenit domnitor al celor două principate, dar unirea lor a fost recunoscută de către Poartă numai pe parcursul domniei sale. Abia, ulterior, aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1866, agreat atât de Franţa, cât şi de Prusia, a făcut ca acest act să devină ireversibil. Odată cu venirea lui Carol I, noua ţară a început să se numească România şi a fost redactată prima constituţie.

În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reuşit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominaţie austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură