Tainele Corvineştilor

Castelul Corvinilor - vedere exterioară
Castelul Corvinilor - vedere exterioară (Mihuţ Savu / Epoch Times)

Întrucât s-au amestecat cu ungurii, având unul dintre cele mai mari roluri în istoria acestora, Corvineştii, îndeosebi regele Matia, nu sunt prea luaţi în seamă de istoriografia română, ceea ce este o mare eroare. Mai întâi că rădăcinile lor sunt curat româneşti, neamul lor fiind unul dintre cele mai de seamă în Ţara Românească.

Cercetând adevărata lor istorie, în curs de traducere dintr-o limbă ”moartă”, le-am găsit leagănul în Muntenia de Răsărit, într-un loc bogat în ape, de unde şi supranumele lor geto-dacic ON EIDIS ”Cei dintre (de pe) Ape” (cf. alban. ujt ”apă”; grec. Naiades – nimfe ale apelor dulci; rom. a înota; undiţă; nadă), ce se mai numea şi RHAVONA (cf. rom. rovină, rovine ”mlaştină”).

Cronologic, primul atestat dintre ei ar fi Şerb sau Şorba, al cărui nume vine tot din tracă, anume din S-AR-BALOS ”Care are Preţ; Care (de)tine Câştigul (Tezaurul); Vistiernicul” (cf. slav. serebro, germ. Silber ”argint”; rom. bălaşa ”o piatră preţioasă”; folos; şerpar). Acest mare boier apare în documentele Ţării Româneşti, sub numele de Şerban, având rangul de vistiernic în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân.

Fiul lui Şerb sau al lui Şerban e trecut în documente sub numele de Voicu, Voik sau Vajk, şi a fost unul dintre solii trimişi de Mircea în Polonia şi în Lituania. De altfel, numele lui însemna chiar ”Solul”, care în româna medievală se mai spunea şi paic. Mai trebuie spus că aceşti boieri erau cneji peste ”Tărâmul Apelor”, ce se mai numea şi VA LAC tălmăcit tot ca ”Între (Peste) Ape” (cf. rom. pe; lac; alban. pellg ”loc mlăştinos”), având statut semiautonom în cadrul Ţării Româneşti.

Pentru că aceşti Valahi îşi păstrau credinţele şi obiceiurile vechi, vecinii lor, moldovenii, i-au numit MUNTENI, ceea ce vroia să spună ”Tradiţionaliştii; Conservatorii” (cf. ital. mantenere, franc. maintenir ”a menţine”). Ei înşişi îşi spuneau şi VALACHI ”Cei Fericiţi” (cf. slav. blago ”bine”; latin. felix ”fericit”), sau MULTI ANI ”Mulţi Ani” (cf. rom. a mulţămi, a mulţumi), de unde polonezii au numit aceste locuri Multany.

”Peste (cu; în; din) Apă” se mai spunea, în limba veche, şi COR’BUS (cf. alban. pus ”puţ; fântână”; rom. carafă; corabie; crap), care însemna şi ”A pluti; A zbura”, dar şi ”Corb”, de unde provine şi blazonul acestor cneji, supranumiţi şi Corvini sau Corvineşti. O amintire a poreclei lor este, cu siguranţă, satul Cioara, din judeţul Ialomiţa, astăzi în comuna Ion Roată.

Pe moşia acestor ”Oameni ai Apelor” s-a dat şi celebra luptă de la Rovine, sub conducerea voievodului Mircea cel Bătrân, a cărui oaste a învins-o pe cea otomană. Fie că au cerut despăgubiri pentru prăpădul rămas după luptă, şi nu li s-au acordat, fie că au fost obligaţi să-şi lepede credinţa veche şi s-au opus, fie că au fost suspectaţi că vor să pună mâna pe tronul ţării, Corvineştii au intrat în conflict cu Mircea cel Bătrân.

Fiind ameninţaţi cu temniţa, sau, mai rău, cu pierderea vieţii, Voicu şi soţia sa, Elisabeta, fiii lor, precum şi Mogoş şi Radu, fraţii lui Voicu, au luat cu ei ce bani au putut, şi au fugit din Valahia, trecând munţii în Ţara Făgăraşului, care pe atunci aparţinea de Ţara Românească, apoi în Ungaria, unde au cerut ocrotire regelui Sigismund de Luxemburg. Regele, care se împrietenise cu Şerban vistiernicul, pe când acesta se afla printre însoţitorii lui Mircea cel Bătrân în Ungaria, le-a făgăduit ocrotire şi le-a oferit ranguri militare.

Remarcându-se în luptele cu turcii, Corvineştii au fost (re-)înnobilaţi de Sigismund şi răsplătiţi cu castelul şi domeniul regal Hunedoara, care însă, conform unui registru de dijme papale din anul 1265, se numise Hungnod. De la supranumele lor, ONEIDIS, extins la ONEIDALA ”Al Oneizilor”, castelul şi domeniul s-au numit Unedoara, cu variantele Inidoara şi Hunedoara, iar familia a apărut în documente cu numele de Hunyadi.

Unul dintre fiii lui Voicu şi al Elisabetei Mărgineanu a fost Ioan zis şi Iancu, în latineşte – Ioannes Corvinus, iar în germană – Johan Hunyadi. De Voicu, am pomenit mai multe. În ce-o priveşte pe Elisabeta, mama lui Iancu, aceasta avea moşia în hotarele actualului sat Malu, din judeţul Ialomiţa; în româneşte, mal se zice şi margine, de unde şi numele de familie al acestei doamne.

Ioan de Hunedoara a mai avut un frate care a purtat tot numele de Ioan – în documente i se spunea şi Ioan cel Tânăr – şi care, rănit mortal, în luptele din Muntenia, aşa cum stă scris într-un document din 1440 – a fost înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia.

Iancu a îmbrăţişat de foarte tânăr cariera militară, căreia i-a făcut cinste. Din izvoare mai târzii, aflăm că a fost în slujba despotului sârb Ştefan Lazarevici, apoi a familiei Ujlaki. În 1431 – 1432, Iancu era în solda episcopului de Zagreb, comandând o trupă de 12 călăreţi. Apoi a plecat în Italia, unde a slujit doi ani de zile lui Filip, ducele Milanului, perfecţionându-şi totodată şi cunoştinţele tehnice militare. Reîntors în ţară, îl aflăm, în 1435, pe el şi pe fratele său Ioan, primind de la regele Sigismund oraşul şi districtul Comiat, din Banat, drept garanţie pentru suma de 1.500 de florini de aur pe care o dăduse cu împrumut vistieriei.

În 1437, Iancu, tot laolaltă cu fratele său, se obliga a sluji cu un detaşament de 50 de ”lănci”, timp de trei luni, adică octombrie – decembrie. În anul 1438, Iancu este ban de Severin; în 1439, noul rege Albert datorează celor doi fraţi 2.757 de florini, cheltuiţi de ei cu apărarea cetăţilor Severin, Gureni, Orşova şi Mehadia. Drept garanţie, primesc de această dată ca zălog patru târguri şi jumătate de sat din comitatul Bodrog. Regele le mai zălogeşte şi districtul Icus, din comitatul Timişoarei, împreună cu târgul Marginea.

În 1440, cei doi fraţi primesc o donaţie importantă: comunele Şoimuş, Bârsău, Nevoieşi şi Buruieni, din comitatul Hunedoarei, precum şi domeniul Boşar, din Banat, cu toate satele şi veniturile lui, drept răsplată pentru vitejia arătată de Ioan cel Tânăr în lupta cu turcii în Muntenia, când acesta a fost rănit mortal, precum şi pentru apărarea cetăţilor Severin, Orşova, Mehadia, Gureni şi a unor cetăţi.

În 1441, o nouă donaţie, numai lui Iancu, anume târgul Dobra din comitatul Hunedoarei, care până atunci ţinuse de castelanii din Deva. În acest an, Iancu e voievod al Ardealului şi comite de Timişoara. Dar cea mai înaltă treaptă a ierarhiei civile şi militare o atinge el însă în anul 1446, când în urma morţii regelui Vladislav, întâmplată la Varna, prelaţii, baronii şi nobilii îl aleg, în ziua de 5 iunie, guvernator al Ungariei – ”Regni Hungariae Gubernator Generalis”, deţinând acest rang până în 1552, când demisionează din pricina intrigilor aceloraşi nobili.

Însă regele Ladislau Postumul, apreciind imensele servicii pe care le adusese statului, îi dăruieşte lui Ioan Corvin, în 1453, oraşul şi districtul Bistriţei, cu douăzeci de sate, precum şi demnitatea de comite perpetuu al Bistriţei. În acelaşi timp, decide ca în stema acestui mare oştean, pe lângă emblema de până atunci: corbul cu inelul în cioc, să fie reprezentat pe viitor şi un leu în picioare, de culoare roşie pe câmp alb, ţinând o coroană de aur: simbol al vitejiei lui Iancu şi al serviciilor pe care le-a adus el dinastiei şi statului. În 1453 i se întăreşte posesiunea cetăţilor Gurghiu şi Deva – de ultima ţineau 55 de sate! – şi a districtelor româneşti: Sudia, Mănăştur, Boşar şi Jupan, din Banat.

Marea avere pe care a acumulat-o Iancu i-a servit şi pentru a întreţine o puternică armată de lefegii, armată în care a primit şi ţărani, meşteşugari, oameni din popor, mulţi dintre ei conaţionali de-ai săi – români, alături de numeroşi străini. Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai mari eroi, nu doar ai noştri, ci şi ai Europei, el fiind eliberatorul Belgradului, salvând astfel continentul de ofensiva otomanilor.

Armatele turceşti au adus cu ele şi cumplita molimă a ciumei. Viteazul nu putu rezista bolii şi, la 11 august 1456, închise ochii la Zemun, în faţa Belgradului eliberat. L-au plâns camarazii de luptă şi i-au dus apoi trupul şi l-au îngropat, aşa cum dorise, în biserica din Alba Iulia, alături de fratele lui.

În epitaful compus de Ioan de Capistrano, călugărul-ostaş, scrie: ”A căzut coroana regatului; s-a stins lumina lumii”. Pentru a doua jumătate a acestui documentar, am transcris, în mare parte, informaţiile din ”Istoria românilor”, volumul al doilea, de Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.

În fine, nu demult, am trecut prin Alba Iulia, şi am intrat şi în catedrala catolică de acolo, unde odihnesc cei doi Ioani de Hunedoara. Români neaoşi, eroi ai Europei, ei au pe morminte doar coroane în cele trei culori naţionale ale ungurilor, nu şi în cele trei culori ale noastre! Ce ar mai fi putut face Corvineştii, în veacul al XV-lea, ca să merite pe monumentele lor şi steagul naţional al României?

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură