Ştefan Andrei: România avut un rol special în Orientul Mijlociu - interviu

România a avut o contribuţie de excepţie în semnarea unui tratat de pace între Israel şi Egipt şi i se rezervase un loc special în medierea israelo-palestiniană ce a culminat cu Acordurile de la Oslo şi cu întâlnirea Arafat-Rabin-Peres de la Washington, din 1973, a declarat, în exclusivitate pentru AGERPRES, fostul ministru de Externe Ştefan Andrei, care, în anii "70-"80, a fost implicat direct în toate marile iniţiative ale Bucureştiului în Orientul Mijlociu.

Idei şi aprecieri interesante pe această temă s-au exprimat recent şi la Tel-Aviv cu prilejul vizitei şefului statului român, eveniment ce a marcat, între altele, împlinirea, la 11 iunie, a 61 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări.

Ziarul "The Jerusalem Post" nota, pe 2 iunie, că, primindu-l în vizită pe Traian Băsescu, preşedintele ţării gazdă, Shimon Peres, a evocat faptul că "România a permis populaţiei evreieşti să-şi păstreze religia şi cultura, dar şi emigraţia evreilor, nu a ridicat niciun fel de obiecţii faţă de călătoriile rabinului-şef între România şi Israel, a rezistat presiunilor de a rupe relaţiile cu Israelul şi, cel mai important, a jucat un rol crucial în procesul care a dus la semnarea unui tratat de pace între Israel şi Egipt, în 1979".

"România are un loc special în istoria şi în inima acestei ţări. Avem cea mai mare apreciere faţă de România", a declarat atunci preşedintele Shimon Peres, citat de "The Jerusalem Post".

Contextul angajării României în declanşarea procesului de pace în Orientul Mijlociu, modul cum au fost lansate unele dintre iniţiativele ei, reacţiile interlocutorilor săi din regiune şi ale marilor puteri la aceste idei, iniţiative ori medieri şi rezultatele lor au fost evocate într-un interviu acordat în exclusivitate AGERPRES de fostul ministru de Externe Ştefan Andrei, protagonist direct al respectivelor demersuri ale diplomaţiei ţării noastre.

AGERPRES: Aţi văzut declaraţia lui Shimon Peres, care a făcut aluzie la realizările deosebite ale diplomaţiei române în regiune. De aceea, vreau să vă întreb care au fost punctele forte ale medierii româneşti în Orientul Mijlociu din ceea ce cunoaşteţi dumneavoastră ?

ŞTEFAN ANDREI: La început, România a considerat că a fost o greşeală constituirea Israelului pe acel teritoriu. A doua problemă este că şi în politică nu dispar totdeauna sentimentele, iar faptul că sute de mii de evrei din România se găseau în Israel, pentru noi însemna ceva aparte şi crea un sentimentalism. De aceea şi pentru comunitatea evreiască de origine română din Israel vedeam drept pozitivă orice măsură ce ducea la consolidarea securităţii Israelului, pentru ca să nu moară şi cetăţenii plecaţi din România. Chestiunea aceasta reprezenta latura sentimentală.

Ion Gheorghe Maurer (fost premier al ţării în prima parte a perioadei ceauşiste - n.r.), Gogu Rădulescu ( fost vicepremier şi fost vicepreşedinte al Consiliului de Stat - n.r.), Ion Ioniţă ( fost ministru al Apărării în aceeaşi perioadă - n.r.) sau Gheorghe Pană (fost primar general al Capitalei şi fost lider al Sindicatelor în acele timpuri - n.r.) şi alţii erau şi mai mult de partea Israelului. Ceauşescu a avut o atitudine mai echilibrată.

România nu a fost de acord cu ruperea relaţiilor cu Israelul în 1967, la Moscova. (În acel an, în "războiul de şase zile" - al treilea conflict armat israelo-arab - Israelul a ocupat Fâşia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan şi Cisiordania - n.r.).

Acolo a venit şi Iosip Broz Tito (liderul de partid şi de stat din Iugoslavia, ţară ce nu făcea parte din Tratatul de la Varşovia - n.r.). Era prima dată când Tito venea la o şedinţă a Tratatului de la Varşovia. În această situaţie, noi am considerat că nu trebuie rupte relaţiile diplomatice, aşa cum România nu a rupt relaţiile diplomatice cu SUA, care, în anii 1960, bombardau o ţară socialistă - Vietnamul de Nord. Aşa cum nu a rupt relaţiile când a fost războiul dintre Pakistan şi India, nici cu una, nici cu cealaltă ţară, şi când s-a creat statul Bangladesh (martie 1971 - n.r.). Noi nu am rupt relaţiile cu Chile, când, în septembrie 1973, a căzut preşedintele Salvador Allende.

După ce noi n-am rupt relaţiile cu Israelul şi, mai ales, după ce am ridicat la nivelul de ambasadă legaţia din această ţară, o serie de state arabe, printre care Irakul, Siria şi Sudanul, au întrerupt relaţiile diplomatice cu noi.

Totuşi, per total, volumul relaţiilor noastre cu ţările arabe era foarte mare în comparaţie cu cel al relaţiilor noastre cu Israelul. Deci, n-a fost o problemă comercială aici. N-a fost o problemă economică legată de obţinerea unor avantaje materiale. Iar unul dintre elementele gândirii politicii externe româneşti înainte de 1989, cât am fost eu până în 1985 (ministru de Externe - n.r.), era acela că noi nu avem relaţii cu guverne, ci cu state, statul rămâne acelaşi (...).

A doua chestiune este că întreruperea relaţiilor diplomatice constituie un obstacol în participarea la soluţionarea problemei care a creat conflictul. Având relaţii şi cu ţările arabe şi cu Israelul, noi am putut juca rolul pe care l-am jucat, pe când Israelul nu avea relaţii cu sovieticii, nu discuta cu ei şi le spunea: "Voi sunteţi unilaterali, sunteţi numai cu lumea arabă".

AGERPRES: Să revenim la reuniunea Tratatului de la Varşovia şi la controversata decizie a sa privind ruperea în bloc a relaţiilor diplomatice cu Israelul ...

ŞTEFAN ANDREI: Acolo, la Moscova, la reuniunea la nivel înalt a Tratatului de la Varşovia a fost o mare aiureală. În timp ce erau în şedinţă s-a anunţat că Gamal Abdel Nasser (preşedintele Egiptului între 1956 şi 1970 - n.r.) demisionase. Au luat cuvântul W. Gomulka (liderul partidului comunist polonez - n.r.), care a zis: "Eu v-am spus demult că ăsta este un naţionalist, să nu ne legăm cu el". Au intervenit şi alţii. După o zi a venit ştirea că Nasser a fost convins să revină asupra demisiei. Brejnev (liderul partidului şi statului sovietic - n.r.) a spus, la rândul său: "Iar eu am trimis nişte avioane (în Egipt - n.r.). Ce o fi cu ele, ce s-o fi întâmplat cu ele ( în timpul războiului de şase zile - n.r.)?".

Cert este că sovieticii se considerau responsabili pentru că ei instalaseră baze militare şi trimiseseră acolo (în Egipt - n.r.) militari, iar înfrângerea rapidă a Egiptului în războiul din iunie 1967 cu Israelul a pus în discuţie nu numai armata sa, ci şi armele pe care li le-au dat sovieticii. De aceea, era o mare confuzie, sovieticii au fost surprinşi de rapiditatea cu care au înaintat trupele israeliene.

În fine, s-a ajuns la declaraţii. Şi, în acel moment, a luat cuvântul Iosip Broz Tito, care a spus: "Eu am făcut un sacrificiu că am venit aici la o şedinţă a Tratatului de la Varşovia. De aceea, nu pot să mă întorc cu mâinile goale şi propun să cădeţi de acord cu propunerea mea, ca să se rupă relaţiile diplomatice cu Israelul".

AGERPRES: Deci ideea i-a aparţinut lui Tito?

ŞTEFAN ANDREI: Da, lui Tito. Şi, după aceea, singurul care s-a opus a fost Ceauşescu. Declaraţia lui în legătură cu această problemă a devenit publică după 1989. Acesta a fost un moment.

Al doilea moment foarte important a fost în 1969, la doi ani de la războiul din iunie 1967, când, la Moscova, a avut loc Conferinţa internaţională a partidelor comuniste şi muncitoreşti. Eu, împreună cu Mihai Dalea (la ora aceea secretar al CC al PCR - n.r.), am participat la elaborarea unei declaraţii a Conferinţei în legătură cu Orientul Mijlociu. Sigur că era unilaterală, era anti-israeliană.

Atunci a luat cuvântul secretarul general al Partidului Eliberării şi Socialismului din Maroc, Ali Yata. El a spus, în esenţă, că trebuie să cerem aplicarea Rezoluţiei 242, adoptată de Consiliul de Securitate în noiembrie 1967, dar şi aceea avea o mare eroare, ea vorbind numai despre refugiaţii palestinieni. Noi trebuie să avem în vedere, ca partide comuniste, respectarea dreptului la autodeterminare. Şi, ca atare, chiar dacă Israelul retrage trupele din teritoriile arabe ocupate în urma războiului de şase zile, chiar dacă ajungem la situaţia anterioară, de fapt nu se rezolvă o problemă - problema poporului palestinian. De aceea, în legătură cu soluţionarea conflictului din Orientul Mijlociu trebuie să trecem de la problema întoarcerii refugiaţilor la susţinerea drepturilor poporului palestinian la autodeterminare, până la crearea unui stat palestinian independent. Indiferent dacă acesta, ulterior, va intra într-o federaţie, fie cu Israelul, fie cu Iordania, dar trebuie să h

otărască ei.

Noi n-am fost de acord cu textul adoptat. M-am dus şi i-am povestit lui Ceauşescu. Şi el mi-a zis: "Lasă, uite, să-mi pregăteşti un material despre problema poporului palestinian, iar noi, de acum înainte, să ne pronunţăm, să nu mai vorbim numai de refugiaţii palestinieni, care sunt o parte foarte importantă, că, de fapt, la ora actuală, două chestiuni sunt mari de tot acolo: problema Ierusalimului şi problema refugiaţilor".

Din acest moment a început cristalizarea poziţiei noastre, de susţinere a dreptului la autodeterminare al poporului palestinian.

AGERPRES: Care au fost paşii următori?

ŞTEFAN ANDREI:

Un alt moment important pe linia aceasta l-a constituit organizarea de către mine, în aprilie 1972, la Cairo, a primei întâlniri între Ceauşescu şi Arafat (preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei - n.r.). Şi de aici toate relaţiile cu Arafat pe care le ştiţi. Atunci, deci, noi eram o punte între ţările arabe şi Israel şi, pe de altă parte, între Israel şi Arafat.

Al treilea moment important l-a constituit faptul că noi am lucrat foarte mult în Orientul Mijlociu cu preşedintele Congresului Mondial Evreiesc, Nahum Goldman (1895-1982, fondator şi preşedinte al Congresului Mondial Evreiesc - n.r.). Am participat la trei-patru întâlniri cu el, la Predeal sau la Bucureşti. El avea o poziţie mai raţională şi mai puţin pătimaşă decât unii conducători israelieni. După vizita lui Ceauşescu în Egipt din 1972, la scurt timp, a avut loc vizita în România a Goldei Meir (premierul Israelului între martie 1969 şi iunie 1974, care a fost la Bucureşti în perioada 4-7 mai 1972 - n.r.). Nu s-a putut face nimic cu ea, care spunea mereu: "Ce popor palestinian e ăsta?" sau OEP-ul este "organizaţie teroristă" şi rămânea pe poziţii categorice, neacceptând sub nicio formă să discute măcar despre retragerea Israelului din teritoriile ocupate în iunie 1967. A avut convorbiri şi cu Maurer, şi cu Ceauşescu. Nu s-a putut ajunge la nimic concret. Asta era în 1972.

A avut loc războiul israelo-arab din octombrie 1973. Atunci a fost o situaţie mai complicată. Cum se spune "a ieşit sula prin sac". Când s-a întâlnit conducerea partidului, am fost prezenţi şi eu şi Cornel Burtică (pe atunci secretar al CC al PCR ce răspundea de presă - n.r.), deoarece participam şi noi la şedinţe de Prezidiu Permanent, deşi nu eram membri. Maurer a spus: "Poziţia noastră e clară. Egiptul a atacat, împreună cu Siria, Israelul, aşa încât noi trebuie să adoptăm o poziţie de înţelegere faţă de Israel".

Am luat cuvântul şi am spus, tovarăşe Maurer, sunt două chestii: în primul rând, că rezoluţia prevede o soluţionare paşnică. "Deci, Egiptul şi Siria n-au ales calea paşnică, ci calea militară", mi-a replicat Maurer. "Apoi, în cazul atacării altei ţări, noi trebuie să condamnăm aşa ceva". Eu am zis că sunt mai multe probleme aici. E adevărat că e vorba de soluţionarea pe cale paşnică, dar mai e acolo un punct, retragerea trupelor Israelului din teritoriile ocupate. Ce a făcut Israelul? A doua chestiune este că, fundamental, pentru noi, ca marxişti, aşa cum împart unii istoria înainte de Hristos şi după Hristos, există ideea războaielor juste şi a războaielor nejuste. Un război pentru recâştigarea unui teritoriu care ţi-a fost cucerit prin forţă este un război just. La care Maurer mi-a tras o înjurătură neaoşă românească. În acel moment a intervenit Ceauşescu: "Jeane, nici aşa ceva. Să fim atenţi cum vorbim".

Şedinţa s-a încheiat cam aşa, iar Ceauşescu, în final, a zis: "Facem aşa cum am convenit". Nu convenisem nimic! Am ieşit afară cu Burtică şi l-am întrebat: "Cum am convenit, ce am convenit?"

Am mers ulterior la Ceauşescu, am discutat cu el cam cum să facem declaraţia Guvernului român care urma să apară în presă şi seara, când să o dăm la AGERPRES ca s-o difuzeze, mi-a dat telefon Maurer şi mi-a spus: "Trimite-mi şi mie declaraţia AGERPRES, să văd ce ... mi-aţi pus în gură în numele Guvernului!"

AGERPRES: Când şi cum au început contactele cu părţile implicate?

ŞTEFAN ANDREI: Noi am început discuţiile cu Menahem Begin (premierul Israelului între 1977 şi 1983 - n.r.) şi când a venit el la putere (20 iunie 1977 - n.r.), Ceauşescu, printre puţinele ocazii când n-a avut intuiţie, a spus: "O să încetinească procesul de pace în Orientul Mijlociu. El are poziţiile pe care le are". Eu i-am răspuns: "Nu, doar cu Begin se poate face o înţelegere, pentru că el nu mai poate fi criticat de la dreapta, că el e la dreapta (era şeful blocului de partide Likud, de dreapta - n.r.). Dacă ar fi făcut-o Shimon Peres şi Golda Meir, ei ar fi fost criticaţi de forţele de dreapta, iar părerea mea este că se poate ajunge la o înţelegere cu el.

Am cooperat bine cu el, la început, în legătură cu Libanul. A fost receptiv la ideile noastre, la propunerile noastre, nu numai de retragere a forţelor israeliene care invadaseră această ţară (în iunie 1982 - n.r.), dar şi cu faptul de a nu jigni OEP-ul şi de a-i da voie lui Arafat să părăsească Libanul (în august 1982 - n.r.) în condiţii care să nu ducă la scăderea prestigiului organizaţiei sale şi a lui. Noi spuneam: "Da, nu reprezintă toţi palestinienii. Dar, dacă n-ar fi, ar trebui să-l creaţi voi ca să aveţi pe cineva cu care să discutaţi şi care să-i reprezinte pe palestinieni".

În legătură cu asta a avut loc, în 1979, o vizită la Bucureşti a lui Arafat. Şi Arafat a spus atunci: "Acum, există un pericol ca să apară elementul religios. Şi acesta a plecat în special de la Iran. Şi a mai pus nişte condiţii şi Arabia Saudită".

Arafat ne-a prevenit că, în momentul în care mişcarea de rezistenţă palestiniană va fi infestată religios, asta va fi o mare problemă pe care nu o mai putem stăpâni. Ceea ce s-a şi întâmplat. "Ar trebui făcut ceva să fiu ajutat, să am ceva, ca să pot să opresc această ofensivă care să creeze în cadrul mişcării grupări pe bază religioasă", a declarat el atunci.

AGERPRES: Cum sunt Hamasul şi Hezbollahul de astăzi?

ŞTEFAN ANDREI: Da. Apoi, pe această bază, în 1979, înainte de a merge la Conferinţa ţărilor nealiniate de la Havana, am vorbit cu Ceauşescu şi m-am văzut cu Cyrus Vance (secretar de stat al SUA între 1977-1980, în timpul preşedinţiei lui Jimmy Carter - n.r.), am trecut prin Washington şi i-am spus: "Trebuie făcut ceva. Uitaţi, Arafat ne spune că există pericolul să se formeze nuclee şi organizaţii pe baze religioase fundamentaliste în cadrul mişcării palestiniene, iar acestea nu mai pot fi domolite. Sunt legate de alte forţe şi nici OEP nu mai poate să le mai domine".

Poziţia lui Vance era ca şi a Israelului: "Asta e mişcare teroristă, în carta ei prevede lichidarea statului Israel". Mai băga şi nişte chestii referitoare la Munchen şi la Olimpiadă (când, la JO de vară din 1972, un comando terorist aparţinând grupării palestiniene Septembrie Negru a luat ostatici 11 sportivi din delegaţia israeliană, care aveau să moară ulterior în cursul unei operaţiuni ratate de eliberare declanşată de forţele de securitate vest-germane - n.r.).

AGERPRES: Totuşi, din ce mi-aţi spus cu un alt prilej, aţi întâlnit şi poziţii interesante ale unor interlocutori din zonă. Mă gândesc, de pildă, la Shimon Peres.

ŞTEFAN ANDREI: Shimon Peres (n.1923, actualul preşedinte al Israelului, fost premier între 1995 şi 1996 şi ministru de Externe - n.r.) a spus că trebuie să-i despărţim pe palestinieni de evrei, să-şi facă statul lor, pentru că aceştia se înmulţesc cu o rapiditate foarte mare, oricât aducem noi în ţară imigranţi tot natalitate mică va fi, că numitorul comun al solidarităţii popoarelor arabe, într-o lume complet dezbinată, este solidaritatea cu palestinienii, ca oameni fără teritoriu, fără paşaport, fără nimic. Şi, după cum a zis el, se va ajunge la o situaţie foarte complicată cu amestecul ăsta. Apoi, mai spunea el, orice om poate să facă o omletă din două ouă, dar, până acum, în Israel, nimeni n-a reuşit să facă dintr-o omletă două ouă, asta va fi situaţia. De aceea, noi trebuie de acum să despărţim cele două probleme, declara Peres.

Şi a confirmat ceea ce noi le-am spus lor. Intervenţia pe timpul lui Sharon şi a lui Begin în Liban din 1982 a fost o iniţiativă neinspirată. Pentru că ea a scos la suprafaţă mişcarea şiită şi imediat Iranul a venit cu ajutoare. Iar dacă, până atunci, nimeni nu vorbea de şiiţii din sudul Beirutului, despre Valea Bekaa din Liban sau despre Hezbollah, toate astea au apărut atunci şi rezultatele se cunosc.

Dar unii interlocutori din zonă nu ne-au ascultat şi nici americanii nu ne-au ascultat. Am avut o convorbire acasă la Harriman (1891-1986, celebru diplomat american; fost ambasador în URSS şi Anglia - n.r.) şi în discuţia asta i-am spus că SUA trebuie să facă ceva, să iasă cu nişte iniţiative în Orientul Mijlociu, întrucât au interese acolo.

"Nici nu ştiţi ce va urma în viitor, acolo, în zonă. Sub stindardul solidarităţii cu palestinienii o să aibă loc cutremure, inclusiv în Arabia Saudită, unde sunt nişte structuri feudale", i-am spus direct. La care el mi-a răspuns: "Domnule Andrei, să nu cumva să credeţi că Israelul e un satelit al SUA". Şi i-am spus că mă ia de naiv, rugându-l să-mi dea argumente să-i combat pe cei care susţin că e invers, SUA sunt un satelit al Israelului.

După războiul din 1973, a venit la Bucureşti Abba Eban, ministrul israelian de Externe (între 1966 şi 1974 - n.r.), şi, în întâlnirea de la Predeal, Ceauşescu i-a spus: "Nu vă tot uitaţi ce curge de la înţelegerile sovieto-americane. Vorbiţi direct cu Egiptul!".

În 1972, am cunoscut o importantă personalitate din conducerea partidului de guvernământ din Egipt şi am avut o discuţie cu ea. După aceea, el a făcut o vizită în România. La o masă oficială l-am întrebat: De ce nu vreţi să vă întâlniţi voi cu Israelul să discutaţi? Nu la o recepţie, ci la nivel înalt, foarte înalt. Iar el mi-a răspuns că va vorbi despre asta cu Anwar Sadat (preşedintele Egiptului între 1970 şi 1981 - n.r.).

Peste două săptămâni, prin ambasadorul nostru din Cairo, ne-a transmis că egiptenii nu resping ideea. M-am dus la Ceauşescu cu telegrama ambasadorului. Când Ceauşescu i-a propus lui Begin (în timpul vizitei acestuia la Bucureşti din 26-30 august 1977 - n.r.) o întâlnire cu Sadat s-a luat imediat pauză. Aşa de tare a fost izbit premierul israelian de ideea aceasta. După asta, el ne-a răspuns: "Dacă vrea şi Sadat".

A venit Sadat în România (29-31 octombrie 1977- n.r.), întâlnirea lui cu Ceauşescu a avut loc la Sinaia. Eu n-am fost la convorbiri, dar am fost la masă după asta. Până la urmă, aşa cum scrie Sadat în memoriile lui, a luat hotărârea să se vadă cu Begin în drum spre Teheran, unde mergea în vizită oficială.

AGERPRES: Vizita lui Sadat în Israel, cu adevărat istorică, a avut loc după doar câteva zile, în noiembrie 1977.

ŞTEFAN ANDREI: Da. Apoi s-a ajuns la negocierile israelo-egiptene de la Camp David (SUA). După semnarea acordurilor israelo-egiptene (17 septembrie 1978, Camp David - n.r.) Carter ne-a trimis nouă, României, mulţumiri în legătură cu faptul că i-am convins pe cei doi să se vadă între ei, ceea a constituit un element esenţial pentru alegerea Camp David ca loc al tratativelor.

AGERPRES: Din ce ştiu, marele aliat de la răsărit, URSS, şi nu doar el, n-a privit deloc cu ochi buni ce a făcut România atunci...

ŞTEFAN ANDREI: Atunci, România a intrat în dispută foarte gravă cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări socialiste. Am intrat în conflict foarte grav şi cu unele ţări arabe (Libia, Siria, Irak) care creaseră "Frontul Refuzului". Nici OEP-ul nu ne-a înţeles. După aceasta, în toate reuniunile Tratatului de la Varşovia, se venea cu formula atacării Acordurilor de la Camp David. Numai că noi nu eram de acord.

În această situaţie, noi am deschis o altă pagină şi am spus: "S-a încheiat un tratat de pace între Israel şi Egipt. Acum nu mai e posibil să fie discuţii ţară cu ţară, ci să convocăm o conferinţă internaţională sub auspiciile ONU (pentru că certificatul de naştere a Israelului a fost dat de ONU) cu participarea părţilor implicate, a SUA şi Uniunii Sovietice şi a OEP-ului.

Ideea şi-a însuşit-o şi Brejnev şi-a însuşit-o şi Sadat. Noi veneam dintr-o vizită în Africa şi am făcut escală în Egipt, la Ismailya, şi acolo eu am lucrat comunicatul în acest sens după discuţia de două ore cu Butros Ghali, care atunci era prim-adjunct al ministrului egiptean de Externe. A fost prima dată când, public, s-a pronunţat pentru asemenea conferinţă. Până la urmă, conferinţa a avut loc, în 1990, la Madrid, însă când Mihail Gorbaciov (conducătorul URSS - n.r.) era pe strapontină. A fost un eşec. El a pus mai mult accent pe întâlnirea cu preşedintele francez Mitterrand cu care avea mari interese.

Noi, în România, am organizat mai multe întâlniri secrete şi altele publice între palestinieni şi israelieni. Una a avut loc la mare.

AGERPRES: Aceştia erau reprezentanţii guvernului de la Tel Aviv sau ai unor organizaţii?

ŞTEFAN ANDREI: Organizaţiile erau pacifiste. Erau oameni în special de la Partidul Laburist din Israel. Eu am spus şi la radio uneori: venirea lui Arafat aici la Congresul al XIV-lea (din noiembrie 1989 - n.r.) a fost legată tocmai de faptul ca noi să organizăm o nouă întâlnire (palestiniano - israeliană - n.r.).

Însă, în România, s-au întâmplat lucrurile care s-au întâmplat în 22 decembrie şi atunci locul său a fost transferat Norvegiei. Deci, venirea lui Arafat aici a fost legată tocmai de iniţierea în condiţii de maxim secret a întâlnirii cu israelienii. Şi eram acceptaţi şi de israelieni. Am şi discutat cu cineva care mi-a spus că Israelul şi-a dat acordul ca întâlnirea să aibă loc în România, considerând că este o ţară prietenă şi prin tot ce a făcut ea în Orientul Mijlociu merită să deţină acest rol.