Semne şi simboluri

Răzvan Ciucă, fost director al muzeului naţional al agriculturii din Slobozia
Răzvan Ciucă, fost director al muzeului naţional al agriculturii din Slobozia (Epoch Times România)

-Cronică de expoziţie-

În aceste zile de sărbătoare, am avut prilejul şi privilegiul de a-i lua un interviu lui Răzvan Ciucă, istoric şi muzeograf de renume, atât în România cât şi în străinătate. S-a zbătut ani întregi să convingă autorităţile comuniste să-i aprobe înfiinţarea unui Muzeu al Agriculturii la Slobozia, în inima Bărăganului, unde se şi cuvine să fie ctitorit un asemenea lăcaş.

Visul şi munca i-au fost împlinite după Revoluţia din Decembrie 1989. A păstorit acel lăcaş, ca director, peste două decenii, reuşind să-l îmbogăţească, să-l facă recunoscut în lume, obţinându-i şi titlul de Muzeul Naţional al Agriculturii din România. Răzvan Ciucă fost pensionat peste voinţa lui, dar nu intrăm aici în amănunte. Neobişnuit cu inactivitatea, a făcut ce-a făcut şi şi-a pus în gând să se ocupe de un Muzeu al Vinului, pe Domeniile Ostrov, din Dobrogea. L-am lăsat să povestească, aşa cum face el, cu metalore, fără să-l mai întrerup cu întrebări. Iată ce a spus, în exclusivitate, pentru ”The Epoch Times”:

După ceva mai mult de un an de când am fost împins la pensionare, şi chemat în Dobrogea, am alcătuit pe Domeniile Ostrov expoziţia

ÎNCEPUTURI – ESEU MUZEOGRAFIC

De fapt, o uvertură la ce ar putea fi curând „Muzeul Vinului”, adică, după cum gândesc eu, o instituţie atractivă, aducătoare de prestigiu şi chiar de profit economic. S-ar întâmpla ca într-o lume normală ... . Am desfăşurat un suport vertical de planşe cu mărturisiri ale studenţilor în arhitectură de la Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti (şi-au făcut practica în zonă), compuse din fotografii, relevee şi sugestii de valorificare a unui patrimoniu scăpat de la topit şi demolat. În interior, din puţinul pe care l-am avut la îndemână, am rânduit semne şi simboluri pe cutii de „Vinărie” şi în vitrine de sticlă, fragile ca siluetele unor fecioare.

Aleatoriu şi parţial, îl aleg pe Clare Gibson pentru a înţelege „Cum să citim simbolurile” (Ed. Litera, Buc., 2010). Prima vitrină este o cvasi-anatomie a omului: inima (ceasul de buzunar de la Silistra, aluzie la natura tranzitorie a vieţii umane, dar şi la România Mare, prin tricolor şi coroana regală) – plămânii (tava de cupru) – ficatul (găvanul de lemn pentru prescuri, cu coarnele berbecului inserate pe toarte).

Apoi, un pocker-vitrine, care se citesc de la stânga la dreapta şi de la picioare la cap. Jos, scoici culese de pe plaja cetăţii bizantine Păcuiul lui Soare, simbol feminin pozitiv universal al naşterii, vieţii, învierii, iubirii şi norocului, melci fosilizaţi... Tot jos, sub cupola unei oale înflorite, un elefant în relief pe o ţiglă poate fi asociat cu înţelepciunea, răbdarea şi puterea.

Tipul de vitrină a impus alegerea genului de obiecte etalate, ceramică (la Tertulian, Clement Alexandrinul sau Origen, omul în faţa Divinului este o „picătură mică dintr-un vas ... o ulcică în mâna olarului”): căniţe de rit funerar, din înfloritoarea vreme a împăratului roman Antoninus Pius, sec II e.n., o oală de dus mâncarea la câmp, cu semne care amintesc alfabetul runic, urcioare cu ţâţână şi flori pe pântece, pentru apă şi vin, oale mici şi mari, pentru lapte, iaurt sau magiun (o minunată oală, cu toarte ca aripi de serafim şi brâu alveolar). Cam ce se găsea în gospodăria unui podgorean din Dobrogea.

Între toate acestea, pluteşte naiada, înşănţuită într-o olană, nimfă a izvoarelor, lacurilor şi apelor curgătoare, înzestrată cu har profetic şi purtătoare a tinereţii veşnice. Am sugerat, când ningea peste Dobrogea, chiar un vin rose, „Naiada”, dar nu cred că-l voi gusta vreodată, decât, poate, pe când va fi înţeles Confucius că „semnele şi simbolurile reglementează lumea, nu cuvintele sau legile”.

Există şi o secvenţă, „Casa Veche”, unde, prin câteva imagini, şi doar cu trei unelte am închipuit lucrarea ţăranului, spre care, dintr-un tablou, priveşte o femeie care îşi împarte starea de a fi între fericire şi uitare.

Unicat exclusiv metrologic: astrolabul, instrument cu care se măsura poziţia aştrilor şi unghiurilor de deasupra liniei orizontului, folosit încă din veacul al VI-lea în navigaţie şi agricultură.

O coloană din calcar (sfeşnic?) din veacul XIX, cu „pomul vieţii”, impune o mitologie: 24 de registre, pe jumătate fac 12, adică fructele pomului din grădina Raiului care sunt 12.

Singur pe un perete alb, un plantator (sedilă) îşi ţine deschis braţele. E Vierul, Atotputernicul, fără voia căreia via nu va rodi niciodată. La 12 paşi de El, Euharistia este închipuită de trei unelte-simboluri: pistornicul, panacopul din lemn cioplit cu găvane pentru 5 pâini şi corâta, albia din stejar în care strugurii încă se zdrobesc cu picioarele.

Între ferestre, luminată de o lampă cu gaz şi oglindă, o pianină aşteaptă o cină cu o posibilă simfonie „Vitis Vitifera”.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură