Scurta istorie a celui mai vesel partid din Romania:Partidul Liber Schimbist

In primul an de clocot democratic, Partidul Liber-Schimbist aparea pe scena politica autohtona pentru a le da curaj contemporanilor, sub deviza: "Caragiale e cu noi!”.

Dupa disparitia tovarasilor, n-a urmat doar epoca politica a domnilor. A mai fost o mana de "stimabili”, "onorabili” si "venerabili”, demni urmasi ai operei lui Ion Luca Caragiale. Partidul Liber-Schimbist (PLS) a fost un fenomen unic: s-a infiintat in urma unui manifest publicat in nou-creatul ziar "Libertatea”, pe 6 februarie 1990, de catre caricaturistul Octavian Andronic, care pleda pentru necesitatea acestui "partid istoric” in vremuri de restriste.

Partidul a avut filiale judetene, a avut si un organ de presa, intitulat "Racnetul Carpatilor” - dupa ziarul lui Catavencu din "O scrisoare pierduta”. In fruntea PLS a fost ales - evident - un specialist in Caragiale, profesorul universitar Stefan Cazimir. Care astazi isi aminteste ca din gluma lor serioasa a iesit o campanie si chiar un rezultat admirabil la primele alegeri din mai 1990.

PLS ocupa un loc in noul parlament, de la tribuna caruia liderul formatiunii nu ezita sa-si recite - uneori la propriu, prin epigrame si replici caragialiene - crezul politic umoristic si nu numai.

PLS a adus in haosul din 1990, plin de termeni duri, titulaturile de "venerabil” sau "stimabil”, pentru politicienii agreati, si pe cel de "reprobabil” celor din tabara opusa. "Liber-schimbismul” de tip Catavencu, strain sensului economic, facea referire la salturile unora de la o extrema politica la alta. Se ofereau chiar titluri de "canguri” pentru cei mai spectaculosi "saritori”. O poveste cu zambet care a durat pana in 1992, odata cu introducerea pragului electoral de 3%, cand PLS a intrat, cu demnitate in istorie.

STIMABILI SI ONORABILI LA TRIBUNA

Caragiale intra in parlament

"Daca ma veti trimite in Camera, voi lua cu mine opera lui Caragiale si voi cita din ea ori de cate ori va fi nevoie!” Acesta a fost ideea cu care Stefan Cazimir, ales pe 8 aprilie 1990 ca presedinte al PLS, intentiona sa-i farmece pe alegatori pentru un loc in noul parlament.

Partidul fusese initiat de primul redactor-sef al ziarului "Libertatea”, Octavian Andronic, inspirat de piesa "O scrisoare pierduta”. Istoria de inceput a PLS e plina de evenimente notabile, lipsite de sforaitoarele dezbateri parlamentare. Partidul lui Caragiale avea sa mai taie din incrancenarea vremii.

Cazimir descrie, in cartea sa "Caragiale e cu noi!”, publicata in 1997, cateva momente din istoria celui mai original partid al Romaniei. Sediul partidului era in Strada Transilvaniei - o mansarda unde spiritul boem se imbina cu parodierea limbajului politic al lui Catavencu.

Primul congres avea sa se tina in actualul local al Liceului "Cervantes”. De la o tribuna pe care era desenat un zambaret cu floarea in coltul gurii rasunau primele sarje po­litice. "Caragiale e cu noi!” era unul dintre sloganuri cu care liber-schimbistii s-au avantat in alegeri.

Mentorul era chiar acolo, zambea dintr-un portret. Contemporanii zambeau si ei la interviurile cu membrii partidului, pline de replici gen: "De ce participati la alegeri?” - "Mi s-a urat cu binele!”.

"Venim sa va devastam!”

Au fost si momente de cumpana: dupa ce, la o emisiune televizata cu liderul PLS, a fost difuzata o romanta care continea aluzii la "trandafirii scuturati” ai FSN, a inceput sa curga cu telefoane la sediul partidului.

Potrivit modei vremii, pe langa vorbele "de bine” transmise prin telefon de Asociatia Florareselor sau de minerii din Cavnic, cativa cetateni l-au avertizat scurt pe vicepresedintele PLS, Gheorghe Bosman, ce avusese ghinionul sa raspunda: "Venim sa va devastam!”. Bosman a avut inspiratia sa mute firma partidului pe o cladire abandonata de vizavi.

Cand cetatenii revoltati au sosit, plini de "voie buna”, Bosman i-a indrumat amabil catre cladirea parasita, adaugand ca "din pacate, a devastat-o altcineva inainte”. Cetatenii plecau, scrie Cazimir, "cu sentimentul datoriei implinite”.

I.L. Caragiale insusi incercase sa intre in politica spre sfarsitul vietii. Putem spune ca a obtinut locul "prin delegare”, atunci cand PLS a luat peste 45.000 de voturi la alegerile din mai 1990.

De ajuns pentru ca Stefan Cazimir sa tina prelegeri vesele de la tribuna parlamentului, sa-si corecteze gramatical colegii, sa propuna masuri dure, precum debarasarea de tablourile realist-socialiste de pe peretii parlamentului, sa recite epigrame sau chiar sa fredoneze romante cu subinteles. Si, evident, sa citeze din Nenea Iancu ori de cate ori era nevoie.

Totul pana la introducerea pragului electoral de 3%. In 1992, Cazimir trecea in formatiunea lui Ion Iliescu, fara a se dezice de principiile "liber-schimbismului” caragialian.

"UN ZAMBET SI O FLOARE” N-AU MAI FOST DE AJUNS

"Forta noastra era prea mica, iar incrancenarea - prea multa”

Dincolo de amanunte pur procedurale, Partidul Liber-Schimbist continua sa existe, explica profesorul Stefan Cazimir. In temeiul unei hotarari a Consiliului Director adoptata in 1991 — toti cei care-si schimba partidul devin automat membri de onoare ai Partidului Liber-Schimbist.

EVZ: Care era menirea acestei formatiuni, in acea mare de partide aparute imediat dupa Revolutie?

Stefan Cazimir: Cred ca era expresia starii de euforie care ne cuprinsese pe toti. La unii s-a tradus in forme mai pragmatice, mai grave, mai severe, in timp ce la liber-schimbisti s-a mers pe latura ludica. Ceea ce reprezinta, intr-un fel, o premiera pe plan mondial.

Tentative de acest fel s-au mai inregistrat si in alte locuri si le mentionez in carte ("Caragiale e cu noi”, Editura Garamond Junior, 1997). Dar nicaieri in lume - cel putin in limita informatiilor de care dispun - o asemenea formatiune n-a ajuns in Parlament.

Sa intelegem ca romanii au mai mult spirit ludic si mai mult simt al umorului decat altii.

(rade) Probabil... A fost si conjunctura favorabila a legii electorale din 1990, care a asigurat cea mai riguroasa repartizare a mandatelor. Voturile neutilizate ale unui partid dintr-o anumita circumscriptie erau transferate circumscriptiei aceluiasi partid, aflate in frunte.

Partidul Liber-Schimbist a depus liste in 26 de circumscriptii, iar voturile, pentru ca nicio alta circumscriptie nu s-a atins coeficientul electoral, au fost atribuite circumscriptiei aflate in frunte, care era Bucurestiul. Si atunci, capul listei de Bucuresti pentru Camera Deputatilor, care era unul si acelasi cu presedintele partidului, a adunat numarul de voturi care acoperea coeficientul electoral.

Coeficientul electoral era de circa 36.000, iar numarul de voturi adunate din toata tara era de 47.017. Asta nu s-a mai putut intampla dupa aceea, pentru ca in 1992 a aparut pragul de 3%, apoi a aparut pragul de 5%, deci exista alegatori care nu-si regasesc optiunea pentru ca legea electorala face imposibil acest lucru. Si apoi a venit scrutinul uninominal...

Forta partidului: femeile divortate

Cat de riguroasa era organizarea partidului?

Era o organizare atat de elastica, incat s-ar putea spune ca nici nu merita numele de organizare. Acolo unde liderii locali aveau o anumita vocatie organizatorica, s-a simtit acest lucru. O remarca interesanta: cele mai puternice organizatii au fost conduse de femei divortate. La Constanta — o femeie divortata, la Brasov — o femeie divortata, la Neamt - o femeie divortata. Si in aparatul Consiliului Director, la Bucuresti, de asemenea - foarte activa - o femeie divortata. Vreo doua dintre ele au plecat intre timp din tara.

Putem spune ca aveau o mai mare experienta in politica.

(rade) Nu stiu... Si la Suceava, ziarul de acolo a fost condus de o femeie. Deci unde a fost mai multa fermitate organizatorica, in fruntea organizatiei se gasea o femeie divortata.

Ajungem la principiile acestui partid. Presupun ca exista un statut al partidului...

Da, exista un statut, exista si o platforma. Ideea cardinala era ca se poate face politica fara incrancenare. Chiar ultima fraza din raportul pe care presedintele l-a tinut la congresul de constituire din 8 aprilie 1990 suna astfel: "Daca vom izbuti sa introducem in viata politica a tarii o farama de zambet, de cordialitate si intelegere, inseamna ca nu ne-am nascut degeaba”.

Si totusi pare sa existe tot mai multa incrancenare, cu fiecare campanie electorala.

Da, pentru ca Partidul Liber-Schimbist a incetat sa mai existe!

Daca ramaneati pe scena politica poate era altceva.

Nu stiu. Pana la urma, forta acestui partid era prea mica, iar incrancenarea - prea multa. Pe de alta parte, cand am spus ca a disparut, am comis o mica improprietate: sigur ca partidul, ca entitate politica, nu mai fiinteaza. Dar exista in continuare liber-schimbisti, prin faptul ca toti cei care-si schimba apartenenta politica devin automat membri de onoare ai Partidului Liber-Schimbist, in temeiul unei hotarari a Consiliului Director adoptata in 1991.

Si mai exista un membru de onoare perpetuu, care a primit acest titlu in mai 1992. Atunci, o delegatie parlamentara romana a facut o vizita la Bruxelles, in cadrul careia celebrul Manneken Piss, mascota orasului, a fost declarat membru de onoare al Partidului Liber-Schimbist. Exista si un temei pentru asta: el isi schimba uniformele aproape in fiecare zi, in functie de diferite evenimente. De exemplu, in dimineata zilei de 1 Decembrie i se pune un costum popular romanesc. Iar dupa-amiaza este imbracat intr-un imens prezervativ, intrucat 1 Decembrie este si Ziua Mondiala a Luptei Anti-SIDA.

Adevarul este ca nu ne putem supara ca ni s-a pervertit Ziua Nationala, pentru ca Ziua Luptei Anti-SIDA fusese proclamata mai demult, iar 1 Decembrie — ca zi nationala a Romaniei — abia in 1990. Existand acest membru de onoare perpetuu, inseamna ca, macar prin el, partidul continua sa existe.

Mai aveti multi alti membri de onoare, pentru ca liber-schimbisti au tot fost in acesti 20 de ani.

Acum, de pilda, exista intre cei ce sustin guvernul un asa-numit grup de independenti, in frunte cu Gabriel Oprea. Denumire improprie, pentru ca independent poate fi acela care a candidat ca independent, si nu acela care a parasit un partid. Deoarece el n-a ajuns in Parlament prin forte proprii.

Denumirea de "independent” reprezinta aici, daca vreti, un abuz. Pana acum n-a existat decat un singur caz de independent, regretatul Antonie Iorgovan, care a intrat in Senat in 1990 ca independent.

Cum s-a destramat totusi, in mod oficial, partidul?

Practic, el nu s-a destramat. In 1992, se punea problema unei aliante, ceea ce ar fi insemnat incalcarea statutului, sau sa candideze singur, dar sa nu intre in Parlament, pentru ca intre timp, se introdusese pragul electoral. Si atunci s-a adoptat o a treia cale: aceea ca presedintele sa candideze pe listele altui partid si sa duca mai departe spiritul si ideile Partidului Liber-Schimbist, desi — formal — ar fi devenit reprezentantul altei formatiuni politice. Si asa s-a si procedat.

Pe de alta parte, in campania din 1992, s-au depus candidaturi, dar in mai putine judete decat in 1990, si procentajul obtinut — un fel de sondaj de opinie — a aratat ca daca s-ar fi depus in toate cele 42 de circumscriptii, adica mai mult decat in 1990, cand au fost doar 26, tot n-ar fi fost atins pragul. Dar partidul a continuat sa existe pana a aparut o noua lege electorala, care cerea ca partidele sa se reinscrie cu 10.000 de semnaturi.

In 1990, numarul semnaturilor fusese de 251. Aceasta operatiune de reinscriere nu s-a mai facut, deci in mod oficial se poate considera ca din acel moment partidul a disparut. Pana atunci, prezentase candidati la alegerile locale din februarie 1992 si a continuat sa aiba un reprezentant in Consiliul General al Municipiului Bucuresti si in alte cateva consilii locale.

De ce ati ales o apropiere fata de partidul lui Ion Iliescu?

Pentru ca acolo mi s-au deschis portile.

Ati fost membru al Parlamentului, cu intrerupere de patru ani, pana in 2004.

O a doua legislatura a fost 1992-1996, dupa care in 1996 n-am mai candidat. Si am revenit in legislatura 2000-2004.

Discursurile dumneavoastra din Parlament erau foarte bine primite. Va amintiti unul anume?

Odata, era o motiune de cenzura. Asta chiar in ultima legislatura din care am facut parte. Si, in luarea mea de cuvant, am spus catre cei care o intocmisera: "Vorba lui Creanga: «Daca v-a invatat cineva, rau v-a priit, iar daca ati facut-o din capul vostru, rau cap ati avut». Si apoi am divulgat sursa: "Am citat din «Povestea porcului»”.

"Domnilor, sa nu cadem in Budai-Deleanu!”

L-ati intalnit pe Caragiale pe holurile si in salile Parlamentului?

El aparuse acolo inca din faza CPUN-ului (Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala, format in 1990 — n.r.), cand un participant la lucrari a spus la un moment dat: "Domnilor, sa ramanem in Caragiale si sa nu cadem in Budai-Deleanu (autorul "Tiganiadei” — n.r.)!”. Adica se putea si mai rau.

Nivelul "Caragiale” era deja acceptat. Daca ati cauta undeva, la o biblioteca, "Monitorul Oficial”, partea a II-a, care cuprinde dezbaterile din Parlament, veti gasi de fapt o versiune extinsa a actului III din "O scrisoare pierduta”. Pentru ca, in afara de ce se spune de la tribuna, intre paranteze se inregistreaza "aplauze”, "rasete”, "rumoare”, "proteste”, "vociferari”.

Indicatiile scenice.

Da, este exact o piesa de teatru. Un exemplu care-mi vine in minte: "Domnul Adrian Severin urca spre tribuna, tinand mana dreapta in buzunar. (Voci din sala: "Ia mana de pe NATO!)”.

Dumneavoastra de ce v-ati lasat de politica?

Aveam o varsta.... Si in plus, daca in 2004 puteam sa mai candidez, dar n-am mai dorit sa o fac, in 2008, odata cu introducerea scrutinului uninominal, devenea imposibil. Totalitatea indemnizatiilor din patru ani de mandat nu acopera totalitatea cheltuielilor unei campanii electorale. De aici rezulta in mod clar ca diferenta trebuie acoperita din activitati colaterale. Nu am competente pentru astfel de activitati.

Ati revenit asadar la Caragiale cel din carti.

Dar cel din viata ne urmareste pe toti, indiferent ca suntem sau nu in Parlament. Nu trebuie neaparat sa fii in Parlament pentru a trai intr-un mediu caragialesc.

PRINCIPIU

"Un partid lipsit de simtul umorului este o ofensa la adresa natiunii”

Politica romaneasca a intrat in epoca flacarii violet.

(rade) Aici este vorba de prostie curata, ostentativa. Am ajuns de rasul nu stiu cator ziare occidentale care au consemnat ca, in Romania, un esec electoral se pune pe seama unui asemenea fenomen. Partea trista este ca sunt multi care se uita in gura "specialistilor” care comenteaza asta la televizor.

Si acest moment, si celelalte imediat urmatoare alegerilor prezidentiale, au dus la aparitia multor bancuri, un folclor proaspat.

Da, a fost o perioada fertila.

Inseamna asta o apropiere a romanilor fata de politica sau o distantare, prin ridiculizare?

S-ar putea produce ambele efecte. Adica omul de care ai ras iti poate deveni mai apropiat: ti-ai varsat naduful razand si, dincolo de asta, poate disparea senzatia de incrancenare, veninul. Dar, in acelasi timp, poate fi si un ras vindicativ.

Era o anecdota pe timpul lui Ceausescu, de un caracter de-a dreptul asasin: Sotia pleaca la cumparaturi si sotul ii striga de la balcon: "Cumpara si «Scanteia», ca sa vedem cine a mai murit”. Ea: "Prostule, mortii sunt in «Romania Libera»!”. La care el riposteaza: "Nu, despre ala pe care-l astept eu va scrie si-n «Scanteia»...”.

Sau: O intreprindere se instaleaza in noul sau sediu, iar secretara incearca sa bata un cui in perete pentru a agata portretul lui Ceausescu. Cuiul se stramba. Directorul incearca si el. Cuiul se stramba din nou. Il cheama pe mecanicul intreprinderii, vine nea Ilie, studiaza situatia si zice: "Tovarase director, asta nu trebuie batut, asta trebuie impuscat”.

Deci, iata situatii in care umorul nu apropie factorii, ci dimpotriva, traseaza o linie despartitoare foarte severa. Intr-o emisiune, Dan Diaconescu i-a spus lui Basescu un banc sub forma de intrebare: "Basescu si Geoana se afla pe un vapor. Vaporul se scufunda. Cine se salveaza?” Si Basescu n-a stiut raspunsul: "Poporul roman”.

Cum a reactionat Basescu?

Cica a ras.

Pare un personaj cu mai mult simt al umorului decat ceilalti, iar asta il apropie cumva de alegator. Este asta o cale pentru politicianul roman de azi?

Da. Unul dintre principiile inscrise in platforma Partidului Liber-Schimbist suna astfel: "O politica lipsita de curtoazie si civilitate sfarseste prin autodiscreditare. Un partid lipsit de simtul umorului este o ofensa la adresa natiunii”. Si, dupa un timp, o ziarista m-a intrebat daca natiunea are motive sa se simta ofensata. Zic: "Da, dar dreptul de a o spune apartine exclusiv natiunii”.

Articol preluat integral din Evenimentul Zilei