„Scrisori din Cipangu”- misterul unui tărâm deloc imaginar

Cipangu, ţara samurailor şi a katanelor este astăzi ţara shinkansen-urilor, a distopiei lui Ryu Murakami dar şi a florilor de cireş.
Oamenii admira ciresii infloriti in parcul Ueno din Tokyo, 28 martie 2011.
Oamenii admira ciresii infloriti in parcul Ueno din Tokyo, 28 martie 2011. (YOSHIKAZU TSUNO / AFP / Getty Images)

Pentru cei care au ajuns să cunoască ceva din mentalitatea japoneză din zilele noastre, fie prin poveştile trăitorilor acolo, sau cărţi, fie prin experienţă personală, au renunţat demult să mai asocieze Ţara Soarelui Răsare cu percepţii idealizante pline cu flori de cireş şi gheişe, cu plecăciuni şi politeţuri nesfârşite. Cei care, părăsindu-şi poziţia de outsider vestic şi-au dorit să devină japonezi au înţeles că „teroarea” şi „cutremurul” de care scria Amelie Nothomb în cartea ei nu erau exagerări ficţionale, ci realitate pură care poate izbi asemeni unui tzunami.

Mă aşteptam să regăsesc ceva din şocul trăit de scriitoarea belgiană (care a plătit prin autoexcludere pentru „greşeala” de a se apropia prea mult de „soarele” nipon) şi în povestirile japoneze strânse în volumul Scrisori din Cipangu şi apărută recent la Editura Trei. Sau, poate, în experienţele trăite de cei 14 autori români care au contribuit la carte.

Mă dusesem deci, cu preconcepţia de a găsi concordanţe cu universul morbid al unei societăţi distopice întâlnit la Ryu Murakami sau Mori Ogai. Sau şi alte relatări, deloc ficţionale, despre Fukushima sau Hikikomori- anomalia socială a auto-izolării, de care suferă milioane de tineri japonezi.

Dar, am găsit, în schimb, o pisică. Adică, o pisică de la care ar fi pornit totul, mai exact, Mâţa divină a lui Roman Paşca, care apare pe blogul japonianoastra.ro. Cel puţin aşa argumentează în Prefaţa Scrisorilor, Irina Holca, cea care a strâns în volum cele 21 de povestiri ale celor 14 autori: Mirona Bengescu, Maria Grăjdian, Irina Holca, Elena Lulea Kase, George Moise, Alexandra Mustăţea, Raluca Nagy, Roman Paşca, Monica Tamaş, Carmen Săpunaru Tămaş, Sabina Yamamoto, Horea Sibişteanu, Deea Avram, Radu Leca. Ea, Irina, ar fi adunat energiile creatoare ale celor 14, care nu trecuseră până atunci de pragul jurnalismului şi al bloggosferelor şi, doi ani mai târziu, au apărut povestirile.

Pentru câţiva dintre ei cu care am reuşit să vorbesc- (7 dintre ei au fost prezenţi la Humanitas Cişmigiu)- şocul cultural n-a izbit atât de dur încât să-şi dorească, precum belgiana Amelie Nothomb, să nu se mai întoarcă în „Cipangu”.

Explicaţia a venit tot de la una dintre autoare. Lucrurile merg bine atâta timp cât nu-ţi doreşti să faci parte dintre ei şi te menţii doar la nivelul de prieten occidental, neintrusiv, mi-a explicat Mirona Bengescu. Mirona a avut şi privilegiul de a trăi anul de bursă departe de agitaţia şi forfota capitalei, în Kobe. Aşa că a avut răgazul „să adore Japonia” pentru că, scria ea pe blogul ei, „lumea prin filtru japonez împrumută până şi paradoxurilor o sensibilitate a viului”.

Nu la fel de uşor îi este celui care, îndrăgostit de lumea niponă, îndrăzneşte să se contopească cu ea. Şocul cultural pentru cineva care se hotărăşte să aibă o viaţă japoneză, cineva care iese din coconul protector al burselor de studii şi începe să trăiască pe cont propriu, este puternic, traumatic chiar, atunci când simţi, că, oricât te-ai strădui, nu eşti de-al lor.

Cum e oare pentru Sabina Yamamoto, care locuieşte de 12 ani acolo şi, care a scris despre şocul cultural şi experienţele ei? Tot de la Mirona am aflat că nu e uşor. Încercam să o identific cumva printre cuvintele propriei povestiri din volum, Întoarcerea.

”Priveam cum shinkansen-urile gonesc din gară, cum altele încetinesc şi opresc. Cum multe alte trenuri încetinesc şi opresc. Cum multe alte trenuri vin şi pleacă. Acea gară îmi părea nesfârşită. Eram pentru prima oară în Osaka.

Parcă o vedeam în mijlocul gării cum urmărea furnicarul revărsându-se ordonat, dar obraznic. Vacarmul acela de nedescris îi menţinea starea de ameţeală provocată de zecile de oameni ce o înconjurau, frânturi de cuvinte dansau deasupra ei, se învârteau în aer într-o limbă ciudată, un amalgam de arabescuri, norişori de litere ce pluteau ca un văl dintr-o altă lume. O simţeam ruptă de realitate, privind cu gura căscată în jurul ei ca o fetiţă lăsată singură într-un magazin de jucării”.

Dacă şi Sabina sau oricare dintre cei 14 români presăraţi prin „vacarmul” şi „arabescurile” unei „alte lumi” s-or fi simţind tot ca o fetiţă părăsită într-un magazin de jucării, rămâne un mister. Un mister la fel de mare ca şi sonoritatea străvechiului nume- Cipangu- pe care europenii l-au dat Japoniei, „nume a cărui sonoritate ne duce cu gândul azi la un tărâm imaginar”.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură