Orice pentru putere: povestea adevărată a dictatorului chinez Jiang Zemin: Capitolul 6
focus
Operaţiunea "Furtuna în Desert" sperie garda veche. Jiang se alătură stângii cu prudenţă (1990 - 1991)
Războiul din Golful Persic, între Statele Unite şi Irak, a izbucnit la un an după ce Jiang a devenit secretar general al PCC. Victoria operaţiunii „Furtuna în Deşert” a SUA l-a determinat pe Deng Xiaoping să reconsidere direcţia de dezvoltare a Chinei. Atunci când Irakul a invadat Kuweitul, pe 2 august 1990, întregul teritoriu al acestuia a fost ocupat într-o singură zi. Invazia Irakului a provocat reacţii virulente în comunitatea internaţională. Ţările occidentale, în frunte cu Statele Unite au desfăşurat o acţiune militară printr-o rezoluţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite, pentru a contracara invazia. Chiar dacă dictatorul Saddam Hussein era un bun prieten al Partidului Comunist Chinez, Bagdadul şi Beijingul având relaţii strânse, China la momentul respectiv era izolată de comunitatea internaţională şi a evitat crearea de tensiuni cu ţările occidentale prin sprijinirea lui Saddam Hussein.
Jiang Zemin a devenit secretar general, din cauza participării sale în 1989 la masacrul din Piaţa Tiananmen împotriva studenţilor. Poreclele "Kericon" şi "Jiang lăudărosul" spuneau totul despre lipsa sa de competenţă în domeniu, dincolo de vorbe dulci, epatare şi lovirea celorlalţi pe la spate. Războiul din Golf a fost un adevărat test pentru a examina ce dificultăţi putea rezolva Jiang.
Confruntat cu o provocare majoră ca aceasta, Jiang a intrat în panică şi nu ştia ce să facă. Începea să simtă că funcţia de secretar general nu este întotdeauna plăcută. La acea vreme, ţările occidentale impuseseră sancţiuni economice împotriva Chinei din cauza masacrului din Piaţa Tiananmen, iar China beneficia de foarte puţin sprijin internaţional. Pentru a scăpa din încurcătură, Deng Xiaoping a stabilit principiile de bază ale poziţiei Chinei cu privire la război, care erau: "taci din gură şi nu te băga." Datorită ordinului lui Deng, Jiang n-a fost nevoit să ia vreo decizie. China, ulterior, s-a abţinut de la votul ONU cu privire la Războiul din Golf.
1. Operaţiunea Furtună în Deşert (Desert Storm)
La 17 ianuarie 1991, trupele ONU, conduse de forţele militare americane, au lansat operaţiunea "Furtună în Deşert" împotriva Irakului. În câteva săptămâni, trupele lui Saddam Hussein au suferit pierderi grele şi au pierdut complet puterea de a riposta. Irakul a fost obligat să accepte toate cele douăsprezece rezoluţii ONU promulgate de la invazia sa în Kuweit. Forţele mulţi-naţionale ONU au cerut încetarea focului în 28 februarie, la miezul nopţii, marcând sfârşitul războiului de 42 de zile.
În timpul războiului, ziarele din China, care au fost, şi încă mai sunt, strict controlate de PCC, erau pline de analize strategice care afirmau că Saddam avea o şansă bună, pe motiv că dictatorul era "de partea poporului" şi că războiul de gherilă va fi prelungit. Unele chiar preziceau că trupele americane ar putea fi prinse într-un conflict nesfârşit în Irak, similar cu ceea ce s-a întâmplat în timpul Războiului din Vietnam. Spre surprinderea Chinei, forţele terestre multinaţionale conduse de SUA, coordonate prin sateliţi, împreună cu forţele navale şi aeriene au lansat un asalt comun pe trei fronturi. Armamentul avansat şi coordonarea precisă au uimit lumea.
Unităţile americane de informaţii au folosit sateliţii pentru analiză şi monitorizare, pentru decodarea informaţiilor militare ale Irakului şi pentru a face fotografii în infraroşu de la altitudini mari. Datele colectate au fost apoi prelucrate în super-computere pentru a descoperi cu adevărat capacitatea militară a Irakului. Statele Unite, de asemenea, au început să trimită valuri puternice de interferenţe electronice cu şase ore înainte de a lansa atacurile, pentru a paraliza sistemul de comandă şi apărare aeriană. Ceea ce a apărut pe ecranele radar ale Irakului au fost fulgi de nea şi pete – nu avioanele americane. Avioanele “invizibile” ale americanilor au umplut cerul cu bruiaje, pentru a păcăli radarele inamice. Rachetele sol-aer SAM-6 ale lui Saddam au lovit doar “fantome”. Forţele militare irakiene au fost rapid “surzite” şi “orbite”.
Deng Xiaoping a avut mult de învăţat din victoriile forţelor americane, obţinute cu pierderi minime, lucru care a şocat cel mai înalt eşalon al PCC. Voci publice cereau înarmarea Chinei cu arme high-tech, dar Jiang Zemin care nu avea experienţă militară era pierdut şi nu ştia cum să răspundă.
Jiang de fapt era îngrozit. Cunoştinţele sale despre punctele militare forte ale Statelor Unite şi ale Chinei erau foarte vagi la acea vreme; ele erau mai mult despre războaiele din Coreea şi Vietnam.
Şi-a amintit de cartea lui Richard Nixon, 1999: Victorie fără război (publicată în 1988). Jiang credea că Beijingul comunist a rămas cu mult în urma Statelor Unite în ceea ce priveşte moralul şi puterea militară. După căderea în serie a regimurilor comuniste din Europa de Est, războiul rece se apropia de sfârşit. Valul de democraţie venea spre est şi putea ajunge în curând şi în China, care era despărţită de zona respectivă doar prin Uniunea Sovietică. În faţa puternicelor presiuni de a democratiza ţara, imperiul roşu condus de Gorbaciov era sortit colapsului în orice moment. În cazul în care Statele Unite ar fi continuat strategiile războiului rece sau ar fi efectuat atacuri militare cu mult-admiratele sisteme politice şi economice şi cu armamentul avansat, autocraţia bazată pe un singur partid din China s-ar fi răsturnat.
Jiang se simţea neputincios atunci când cugeta asupra geopoliticii. În acea perioadă, el i-a trimis un mesaj fiului său, Jiang Mianheng, care studia în Statele Unite, spunându-i că nu era nevoie să se grăbească cu absolvirea studiilor sale. I-a cerut să găsească un loc de muncă şi să stea în SUA cât mai mult. A făcut acest lucru pe de-o parte pentru că poziţia sa în administraţia centrală a Chinei nu era pe deplin cimentată în acel moment, şi pe de altă parte pentru că nu avea încredere în viitorul Partidului Comunist Chinez.
2. Linguşitor pe lângă Uniunea Sovietică
După masacrul din Piaţa Tiananmen din 1989, Statele Unite ale Americii care erau lideri mondiali în ingineria sistemelor şi integrare au impus Chinei un embargou asupra armelor; China avea puţină experienţă în ingineria sistemelor şi integrare. Cu toate acestea, pentru chinezi n-a fost greu să recruteze experţi în domeniu. De exemplu, economia în cădere a Rusiei a oferit şansa Chinei de a atrage profesionişti ruşi prin intermediul valutei forte. În anii '90, cca. 1500 oamenii de ştiinţă ruşi şi tehnicieni au început să lucreze pe post de consultanţi pentru armata Chinei.
Sub privirea atentă a lui Deng Xiaoping şi Shangkun Yang, Jiang Zemin, în ciuda faptului că era profan în domeniul militar, a trebuit să-şi demonstreze competenţa ca preşedinte al Comisiei Centrale Militare. El şi-a făcut cunoscute planurile de a cumpăra armament ultra-modern, de înaltă performanţă din Rusia. Deşi China a cheltuit sume uriaşe de bani pentru a le cumpăra, toate achiziţiile s-au dovedit a fi depăşite, fiind arme scoase din uz de către fosta Uniune Sovietică sau arme care nu au dat randament şi de care Rusia voia să scape. Avioanele de război primite din Rusia se defectau frecvent. După ce PCC a început achiziţionarea de avioane de război de la sovietici (inclusiv modele Su-27 şi Su-30) în perioada 1997 - 2001 au fost raportate nu mai puţin de cinci accidente.
Portavionul Kiev a fost construit în anul 1975 şi s-a retras din activitate în 1994. Jiang Zemin l-a cumpărat şi l-a întâmpinat cu fast în portul Tianjin, în septembrie 2000, ca pe o comoară de nepreţuit. Potrivit unor surse, China a negociat timp de doi ani achiziţionarea sa şi a împrumutat 70 milioane de yuani (8,4 milioane dolari americani) pentru a cumpăra portavionul „pensionat”. Experţii s-au gândit că ar putea obţine informaţii tehnice prin examinarea navei Kiev. Dar ei şi-au dat seama rapid că Rusia luase de pe portavion orice putea fi folosit de chinezi. Cacialmaua a generat proteste în armata chineză, numeroşi ofiţeri depunând reclamaţii la Deng şi Yang. Jiang Zemin, responsabil de afacerea păguboasă, era chiar mai nervos decât cei doi oficiali. Preşedinţia Comisiei Militare Centrale era un lucru dificil pentru Jiang care de altfel a descris-o la un moment dat asemenea: "mersului pe gheaţa subţire”
Economia Uniunii Sovietice era lentă la momentul acela. Folosea forţa militară pentru a reprima oamenii din diverse state şi se confrunta cu probleme grave, atât pe plan intern, cât şi internaţional. Pentru a-şi moderniza echipamentele militare şi a-şi arăta sprijinul faţă de regimul comunist sovietic, în octombrie 1990, China a decis să continue cooperarea militară cu Uniunea Sovietică şi a achiziţionat un lot de avioane noi de la aceasta. La 25 ianuarie 1991, purtătorul de cuvânt al Ministerului chinez al Afacerilor Externe a declarat reporterilor că Jiang va face o vizită oficială în Uniunea Sovietică, în luna mai a aceluiaşi an. Jiang a devenit cel mai înalt oficial al guvernului chinez ce vizita Uniunea Sovietică, de la Mao Zedong, care participase în 1957 la festivităţile de aniversare a 40 de ani de la "Revoluţia din Octombrie" din Moscova.
Atunci când în 1991, Jiang a vizitat Uniunea Sovietică, Boris Elţîn, figură politică importantă pentru reformişti, a cerut să se întâlnească cu Jiang, dar a fost refuzat. În schimb, Jiang s-a întâlnit cu vicepreşedintele Uniunii Sovietice, Ghenadi Yanayev, care era împotriva programului de reforme. Jiang Zemin i-a spus lui Yanayev că speră ca Uniunea Sovietică să se întoarcă în direcţia socialismului – ceea ce reflecta în mod clar orientarea de stânga a lui Jiang, care se opunea reformelor. Trei luni mai târziu, Yanayev juca un rol-cheie în lovitura de stat care l-a pus pe Gorbaciov sub arest la domiciliu. Lovitura încerca să inverseze cursul reformei şi să restabilească controlul centralizat al Moscovei asupra republicilor, dar a eşuat după trei zile.
Pentru a consolida relaţiile cu Uniunea Sovietică şi pentru a-şi întări puterea politică, Jiang a încercat să mulţumească Uniunii Sovietice (mai târziu Rusiei), cu orice preţ. El a fost total neglijent atunci când a fost vorba de disputele de graniţă dintre China şi Rusia şi a aprobat propunerea Rusiei de a supraveghea frontiera. Prin intermediul unor aranjamente meticuloase ale KGB-ului, fosta iubită a lui Jiang şi-a făcut apariţia în timpul vizitei acestuia la Kremlin. Jiang ştia că KGB-ul deţine informaţii cu privire la toate activităţile sale din trecut şi, cu supunere, a acceptat toate clauzele Rusiei. Drept rezultat, teritoriul disputat, mai mare de treizeci de ori decât dimensiunea Taiwanului, a fost cedat în secret Rusiei.
3. Subestimându-l pe Deng Xiaoping
Deng Xiaoping dorea cu orice preţ să grăbească extinderea reformei economice, revigorarea pieţei şi utilizarea economiei în competiţia cu Statele Unite ale Americii. Puţinele zone economice speciale care au fost create în China, nu puteau realiza singure aceste obiective. China a trebuit să-şi reformeze economia şi să se deschidă complet. Cu toate acestea, Jiang Zemin, care deţinea o poziţie politică puternică, avea o opinie diferită. Depunând un efort atât de mare pentru a urca pe scara politică, Jiang nu avea de gând să dea înapoi. O societate mai deschisă economic ar face pur şi simplu oamenii mai greu de controlat. Acum că ocupa cea mai înaltă poziţie în guvern, Jiang căpătase o părere foarte bună despre el însăşi şi drept rezultat subestima puterea politică a lui Deng. După ce Jiang a preluat puterea, a făcut o remarcă infamă pentru a-l submina pe Deng: "Ar trebui să-i facem pe antreprenorii privaţi şi liber-profesionişti să intre în faliment." (În mod ironic, atunci când familia lui Jiang a devenit una dintre cele mai bogate şi corupte din China, politica lui Jiang s-a schimbat astfel: "Să lăsăm capitaliştii să se alăture Partidului.")
Deng a început să regrete că i-a ascultat pe Chen Yun şi Li Xiannian şi l-a ales în grabă pe Jiang pe postul de secretar general. În primăvara lui 1990, Deng s-a dus la Shanghai pentru a se întâlni cu primarul acestui oraş, Zhu Rongji şi pentru a-i transmite aprecierea sa. Simţea că Zhu este un om de un talent extraordinar în rândul oficialilor PCC de rang înalt, o persoană care se pricepe la economie. El a avut curajul şi spiritul să muncească, să obţină rezultate palpabile, spre deosebire de Jiang, care în mare măsură, era doar un politician.
Spionii lui Jiang din Shanghai i-au relatat acestuia activităţile lui Deng. Pe Jiang l-a cuprins gelozia.
Gelozia lui Jiang izvora de fapt din lipsa sa de integritate şi competenţă. Se temea, că alte persoane capabile ar putea să-i ameninţe puterea. Deşi aparent Jiang avea o mare putere, multe persoane din interiorul şi exteriorul PCC nu aveau o părere bună despre el şi îl considerau un oportunist. Ei considerau domnia lui Jiang doar ca pe o perioadă de tranziţie, în cel mai bun caz. Jiang ştia foarte bine că poziţia sa în partid nu era una cimentată. În ceea ce priveşte experienţa, talentul şi conexiunile personale, el era cu mult în urmă. Paranoia lui Jiang pentru putere s-a transformat încet într-o gelozie intensă. Oricine avea mai mult talent, experienţă sau conexiuni era pentru Jiang un potenţial pericol.
În februarie 1991, Deng Xiaoping a vizitat Shanghai-ul pentru a sărbători Anul Nou. În ajunul plecării sale, Deng a spus în mod clar: "Nimeni nu mă mai ascultă în Beijing. Trebuie să plec la Shanghai". Pe drum, Deng i-a spus lui Zhu Rongji că vrea să-l desemneze să lucreze în cadrul Consiliului de Stat. Deng i-a cerut lui Yang Shangkun să sune la Comitetul Municipal PCC din Shanghai şi la liderii Guvernului oraşului Shanghai pentru a le transmite "decizia luată de către Comitetului Central al PCC."
Înainte de Anul Nou Chinezesc 1991, Deng Xiaoping a ţinut un discurs în Shanghai, insistând asupra reformelor şi a economiei de piaţă. Extrăgând punctele cheie ale discursului lui Deng Xiaoping, Zhou Ruijin, director al ziarului armatei, cotidianul Libertatea, a publicat patru articole: "Preluând conducerea în reformă şi deschidere","Reforma necesită gândire creativă", "Consolidarea conceptului de Extinderea a Reformelor " şi " Reformele necesită un număr mare de cadre cu îndemânare şi integritate ". Zhou a folosit pseudonimul de Huangpu Ping. Aceste articole au fost publicate în 1991 în Eliberarea cu ocazia Anului Nou Chinezesc. Cel care conducea operaţiunea din umbră nu era nimeni altul decât Deng Xiaoping.
În toate aceste aspecte, Deng nici nu l-a înştiinţat pe Jiang, dar nici nu i-a ascuns aceste lucruri. Deng pur şi simplu l-a exclus pe Jiang din atenţia sa.
Aceste articole care promovau reformele economice conduse de Deng şi supravegheate direct de Zhu Rongji, au trezit gelozia şi rezistenţa lui Jiang. El nu numai că şi-a ascuns iniţial punctul de vedere cu privire la reformă, dar chiar a instigat oamenii de stânga din PCC pentru a ataca şi critica aceste articole. El a trimis de asemenea spioni pentru a monitoriza discursurile lui Deng şi activităţile lui din Shanghai. Jiang însuşi era ocupat cu lobby-ul către membrii seniori ai PCC din Beijing, în speranţa de a-l putea constrânge pe Deng.
Pe 12 aprilie 1991, la a patra sesiune a celui de-al şaptelea Congres National Popular, Deng Xiaoping a dominat întrunirile şi l-a numit în mod oficial pe Zhu Rongji, pe atunci primar în Shanghai în postul de vice-premier al Consiliului de Stat. Pentru a-şi arăta sprijinul faţă de Zhu, Deng l-a luat cu el în diverse inspecţii, l-a lăudat în prezenţa lui Jiang şi a altora, afirmând: "Nu sunt multe cadre de nivel înalt care înţeleg cu adevărat economia în Partidul nostru. Tovarăşi ca Zhu Rongji, care cunosc bine economia, ar trebui promovaţi în funcţii superioare". Lauda lui Deng pentru Zhu l-a făcut pe Jiang Zemin, fire îngustă şi neiertătoare, chiar mai panicat şi gelos. După aceea, Jiang a cerut frecvent subordonaţilor săi să colecteze informaţii şi materiale, astfel încât să-l suprime, să-l excludă şi să-l atace pe Zhu, indiferent dacă Zhu avea de-a face cu problema sau nu. Jiang şi obtuzitatea sa i-au adus lui Zhu multe nedreptăţi.
Deng a aflat de opoziţia voalată a lui Jiang faţă de el şi a devenit destul de nemulţumit de Jiang. Qiao Shi, membru permanent al Comitetului Biroului Politic şi Tian Jiyun, unul dintre vice-premierii Consiliului de Stat, au ţinut multe discursuri în sprijinul reformelor lui Deng, care la un moment dat afirma: "A trecut mult timp de când n-am mai auzit discursuri excelente ca acestea." Comentariile favorabile ale lui Deng au semănat în Jiang seminţele urii pentru Qiao Shi şi Jiyun Tian. Condus de nemulţumire şi dezamăgit de conservatorii lui Jiang Zemin, Deng Xiaoping a luat legătura cu Yang Shangkun, Wan Li şi Qiao Shi cerând repunerea lui Zhao Ziyang în funcţie, reorganizarea conducerii centrale PCC la cel de-al paisprezecelea Congres Naţional din 2002 şi concedierea lui Jiang Zemin. Vestea l-a şocat pe Jiang şi l-a făcut să acţioneze.
4. Colapsul Uniunii Sovietice produce panică
În iunie 1991, Deng Xiaoping i-a repus în funcţii pe Hu Qili, Yan Mingfu, şi Rui Xingwen - toţi foşti subordonaţi ai lui Zhao Ziyang. Hu a fost numit ministru adjunct la Ministerul Industriei şi Electronicii şi membru al Comitetului PCC din cadrul aceluiaşi minister. Rui a devenit director adjunct al Comisiei de Stat pentru Planificarea Dezvoltării şi Yan a devenit ministru adjunct al afacerilor civile. Prin aceste acorduri, Deng pava drumul pentru restabilirea lui Zhao.
Câteva luni mai târziu, la sfârşitul lui 1991, Uniunea Sovietică, în ciuda tuturor analiştilor care o credeau puternică, s-a prăbuşit în câteva zile. Acest lucru a adus schimbări dramatice în plan geopolitic. Dezintegrarea Uniunii Sovietice a dat o lovitură puternică PCC şi i-a zguduit încrederea. PCC a intrat în panică extremă când a realizat că un partid puternic asemenea Partidului Comunist Sovietic ar putea la rândul său să intre în colaps. PCC obişnuia să spună: "Uniunea Sovietică de azi este ziua noastră de mâine." O dată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice, PCC a început să-şi pună întrebări asupra propriului viitor.
PCC a descris de multe ori "imperialismul american" şi adversarii regimului politic ca fiind "tigri de hârtie" [1]. Cu toate acestea, privind înapoi la dezintegrarea Uniunii Sovietice şi la schimbările drastice din Europa de Est, nu a fost greu pentru PCC să înţeleagă că partidele comuniste au fost adevăraţii tigri de hârtie. Susţinătorii dictaturii s-au risipit de îndată ce regimul s-a prăbuşit. Comunismul în Europa de Est se apropia de sfârşit. Evenimentele includeau căderea Zidului Berlinului, succesul Mişcării poloneze de Solidaritate, Revoluţia de Catifea din Cehoslovacia, finalizarea tranziţiei spre democraţie în Ungaria, răsturnarea şi executarea dictatorului Ceauşescu în România şi primele alegeri naţionale în Bulgaria. Răsturnarea dictaturii comuniste a durat zece ani în Polonia, zece luni în Ungaria, zece săptămâni în Germania, zece zile în Cehoslovacia şi zece ore în România.
Colapsul succesiv al puterilor comuniste l-a făcut pe Jiang Zemin extrem de panicat şi neliniştit.
Pe 1 iulie 1991, în discursul său de comemorare a 70 de ani de la fondarea PCC, Jiang a abandonat politica lui Deng de concentrare asupra dezvoltării economice. A promovat cu fermitate principiul "concentrării eforturilor împotriva revoluţiei paşnice", astfel încât să alerteze oamenii cu privire la pericolele pierderii controlul politic [ca urmare a unei eventuale reforme paşnice]. A subliniat "o distincţie clară între două tipuri de perspective privind reforma," şi anume, una "bazată pe cele patru principii fundamentale" [2] şi cealaltă "pe baza capitalismului promovat de liberalismul burghez." Jiang Zemin declara, de asemenea, că din punct de vedere teoretic: "Există o luptă între diferite abordări ale reformei şi politica de deschidere." Observaţiile erau menite să fie critici voalate aduse lui Ping Huangpu din Shanghai şi lui Zhu Rongji şi susţinătorului său, Deng Xiaoping. Discursul lui Jiang care era anti-reformă a primit aplauzele calde ale taberei de stânga. A doua zi, Zhu Rongji, aflat sub o presiune extraordinară, a fost trimis să inspecteze dezastrul cauzat de o furtună în provincia Hubei, în timp ce Jiang, în Beijing, instiga susţinătorii de stânga pentru începerea unei runde de critici radicale împotriva lui Zhu Rongji.
Jiang nu şi-a dat seama că tocmai controlul politic strict al PCC şi politicile economice de subdezvoltare cauzau probleme reformei. În schimb, el atribuia cauza problemei politicii de reformă şi de deschidere. Încerca să sprijine o strategie demodată.
În biografia lui Jiang, scrisă de Robert Kuhn, contribuţiile lui Jiang la reforma din China sunt exagerate fără motiv. Aceasta susţine, că eforturile lui Jiang au creat o nouă Chină. Afirmaţia este neîntemeiată, Jiang fiind extrem de conservator şi cunoscut ca fiind împotriva reformelor încă de la început. Cu toate acestea, mulţi care nu ştiau povestea din interior, mai ales persoanele din afara Chinei, au fost păcăliţi de darul lui Jiang de a vorbi şi de talentul acestuia de a schimba rapid taberele în funcţie de situaţie.
Datorită unor circumstanţe ce nu ţineau de el, până la urmă Jiang a fost forţat să accepte reforma, dar chiar şi până în ziua de azi a păstrat în mod constant un control strict asupra informaţiilor şi a gândirii. Jiang este extrem de ostil libertăţii de gândire şi chiar şi-a etichetat dizidenţii politici ca fiind „lipsiţi de patriotism”. Kuhn scria: "Cu privire la studenţii chinezi dizidenţi care lucrează cu mass-media străină, el a avut pentru ei numai dispreţ. ”Mă întreb”, spunea el, dacă prin venele lor încă mai curge sângele naţiunii chineze" [3]. Cât de absurd! Dacă dizidenţii care sunt preocupaţi de soarta naţiunii nu sunt patrioţi, atunci cine este oare patriot? Ar putea o persoană ca Jiang - care a cedat teren în mod gratuit Rusiei şi a colaborat cu japonezii - să fie considerat patriot?
5. Măgulitor cu Li Peng şi armata
În anii de început, poziţia lui Jiang Zemin în interiorul PCC nu era foarte sigură. Nu numai că trebuia să se confrunte cu presiuni din partea liderilor de dreapta şi de stânga din Partid, dar de asemenea, trebuia să facă faţă nemulţumirilor publicului larg, cauzate de Masacrul din Piaţa Tiananmen. Între timp, relaţiile externe ale Chinei scârţâiau tare. Multe ţări îşi rechemau ambasadorii din China. Embargourile comerciale şi cele asupra armamentului loveau grav economia Chinei.
Premierul Li Peng a fost iniţial superiorul direct al lui Jiang, dar când Jiang a fost făcut Secretar General, Li a devenit subordonatul lui Jiang. Situaţia era oarecum ciudată pentru amândoi. La şedinţele Biroului Politic, Jiang era mereu aşezat lângă Li şi ei găzduiau reuniuni împreună. Jiang lua de multe ori decizii bazându-se pe expresiile faciale ale lui Li. Aşa că outsiderii numeau cârdăşia respectivă “sistemul Li-Jiang”. Pentru a-şi consolida poziţia în interiorul Partidului, Jiang a crezut că este nevoie să cultive relaţiile cu Li. Deoarece Li era Ministru al Resurselor de Apă, în primul turneu naţional Jiang a vizitat proiectul Celor Trei Trecători de pe râul Yangtze, promovat cu entuziasm de Li. Mai mult decât atât, Jiang a făcut lobby activ pentru proiect şi a forţat practic Congresul Naţional Popular să aprobe planurile sale preliminare.
Eforturile lui Jiang pentru a-l linguşi pe Li erau de-a dreptul stridente. PCC şi Jiang vorbeau adesea despre ştiinţă, dar de data asta au lăsat deoparte părerea experţilor în domeniu. Jiang a lăsat dreptul de luare a deciziilor din jurul acestui proiect mare de inginerie Congresului Popular, ignorând problemele potenţiale ale proiectului cu privire la navigaţie, generarea de energie electrică, relocarea de rezidenţi, probleme de ecosistem, mediu şi apărare militara. Acesta n-a făcut altceva, decât să ştampileze proiectul, fără să-l citească. Congresul Popular era compus din persoane ignorante în probleme de inginerie şi proiectare (membrii erau actori, actriţe, muncitori model etc. chemaţi pentru a da mai multă putere deciziilor PCC). Cei aflaţi în afara sferei politice au considerat mişcarea drept ridicolă, unicul ei scop fiind dorinţa lui Jiang Zemin de a-l câştiga drept aliat pe Li Peng.
În ciuda lipsei sale de integritate, competenţă şi experienţă militară, în noiembrie 1989 Jiang a fost numit preşedinte al Comisiei Militare Centrale. Cum puteau oficialii militari de rang înalt să primească ordine de la un om care n-a atins nici măcar un pistol? La acea vreme, Jiang nu îndrăznea să promoveze generali pentru a se asigura de loialitatea lor, aşa cum a făcut Deng Xiaoping. El nu avea un grup de susţinători în cadrul armatei (ca în cazul lui Deng). Aşa că pentru a mulţumi armata, Jiang a alocat o cantitate mare de fonduri pentru achiziţionarea de armament depăşit din Uniunea Sovietică. Şi, amintindu-şi de ceea ce a învăţat de la tatăl său despre propagandă, el a ordonat să fie făcute filme care glorificau Armata Populară de Eliberare. Jiang şi-a dat seama că filmele i-ar aduce favoruri din partea armatei, simultan cu spălarea creierului oamenilor care urau Armata Populară de Eliberare pentru rolul jucat în masacrul din Piaţa Tiananmen. Jiang însuşi a scris titlurile unor filme dintre care unul era un costisitor film despre război, în trei acte numit:”Bătălii decisive”.
Pe parcursul filmărilor, Jiang a descoperit ceva. Un regizor pe numele Li producea un film numit: “Ceremonia de inaugurare”. În loc să urmeze abordarea tipică a comuniştilor chinezi - adică să-l zugrăvească pe Chiang Kai-Shek ca pe un ticălos - regizorul l-a portretizat aşa cum era în realitate. Datorită acestui fapt, filmul a fost cenzurat. I s-a cerut regizorului să-l descrie pe Chiang Kai-Shek ca pe o persoană violentă şi stupidă. Regizorul a refuzat.
Li Ruihuan, membru al Biroului Politic, care era o persoană deschisă la minte, a auzit despre incident şi l-a invitat pe Jiang sa vadă filmul împreună. Jiang era foarte curios cu privire la anumite cadre din film, deoarece păreau extrase din filme documentare reale, greu de obţinut. Jiang l-a întrebat pe regizor de unde sunt cadrele. Regizorul a declarat că respectivele cadre nu fuseseră achiziţionate, ci filmate recent. Ei l-au privit ca un documentar istoric, deoarece se bucurau de tratament special. Jiang era intrigat. După film a comentat: "Adevărul şi falsul au fost atât de bine amestecate, încât chiar şi eu am fost păcălit".
Desigur, aplicarea unei astfel de tehnici în producţia de film nu este neobişnuită. Jiang era mulţumit, deoarece aflase o tehnică importantă ce putea fi utilizată în propagandă.
6. Deng Xiaoping ripostează
Lucrând din spatele scenei Deng Xiaoping, sub pseudonimul "Huangpu Ping" din Shanghai a publicat în ”Eliberarea” din 31 august 1991 un articol intitulat: "Discuţii asupra moralului cadrelor". Autorul a declarat că lipsa de încredere în reformele economice era lucrul cel mai groaznic şi că oficialii PCC trebuie să-şi liberalizeze gândirea. Apoi, pe 1 septembrie, Radioul Naţional din China a difuzat un editorial intitulat:"Totul trebuie să fie reformă şi deschidere". A fost elaborat de Li Deming, redactor-şef adjunct al ”Cotidianului Poporului”, împreună cu un editor senior asociat al ziarului. Scopul articolului era să se opună lui Deng Xiaoping. După ce a fost verificat de Li Ruihuan, apoi de un membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic responsabil cu afacerile ideologice, articolul a fost modificat de Gao Di, directorul ”Cotidianului” . Gao a adăugat un paragraf, subliniind distincţia între reformele economice socialiste şi capitaliste şi a continuat să-l critice pe "Ping Huangpu." La comanda lui Deng Xiaoping, Li Ruihuan a scos paragraful, însa acesta a fost publicat în ziua următoare. Incidentul l-a făcut pe Deng să remarce cu resentimente, "Cotidianul încercă să-l critice complet pe Deng Xiaoping." Din acel moment, Deng nutrea o profundă neîncredere faţă de Jiang Zemin. [4]
Până la sfârşitul lui 1991, în Deng a crescut revolta faţă de comportamentul lui Jiang. Nu numai că şi-a pierdut complet încrederea în aşa-numitul "nucleu al conducătorilor din generaţia a treia” – etichetă care de fapt se referea direct la Jiang Zemin – ci ajunsese chiar să nu-l mai tolereze. Deşi Deng Xiaoping nu avea nici un titlu militar oficial, totuşi el controla armata, în ciuda faptului că Jiang era preşedinte. Vechiul său prieten, Yang Shangkun şi subordonatul de încredere al acestuia, Yang Baibing, erau comandanţii de fapt. Yang Shangkun şi Deng Xiaoping se ştiau din 1932 şi rămăseseră prieteni peste şaizeci de ani. În septembrie 1988, Deng îi înmânase personal lui Yang Baibing gradul militar de general. Yang Baibing a executat în mod loial planurile politice ale lui Deng Xiaoping privind armata. Un alt vicepreşedinte al Comisiei Militare Centrale pe lângă Yang Shangkun era Liu Huaqing. Fusese mult timp subordonat lui Deng şi îi era loial.
Deng Xiaoping a realizat că "nucleul conducerii celei de-a treia generaţii", Jiang Zemin – persoană mediocră, slabă, incompetentă, geloasă, conservativă şi încăpăţânată - încerca să blocheze reforma economică şi deschiderea. Aşadar, Deng s-a hotărât să dea lovitura finală folosindu-şi puterea militară. Planificase să-i înlocuiască la al 14-lea Congres PCC pe toţi cei ca Jiang, care erau împotriva reformelor, cu cei care susţineau ferm deschiderea. Deng planificase să-l înlocuiască pe Jiang cu Qiao Shi ca secretar general al PCC. De asemenea, dorea să-l desemneze pe Qiao ca preşedinte al Comisiei Militare Centrale la prima sesiune al celui de-al optulea Congres Popular. Deng planificase de asemenea să-l înlocuiască pe Li Peng, fie cu Li Ruihuan, fie cu Zhu Rongji ca premier. Wan Li ar fi continuat să prezideze Congresul Naţional al Poporului. De asemenea, planificase să-l facă pe Yang Shangkun să se retragă din postul de preşedinte la nivel naţional şi să dizolve complet Comitetul Central Consultativ al PCC, care era mai mult sau mai puţin controlat de Chen Yunlui.
Deng s-a consultat cu Yang Shangkun şi Wan Li asupra planurilor sale. Între timp, Deng îl felicita pe Qiao Shi pentru discursurile publice pe care le-a ţinut în diferite provincii şi i-a confirmat sprijinul său. Jiang Zemin era gelos pe Qiao şi îl considera adversarul său principal. Astfel că, înainte să poată fi avansat de Deng, Jiang l-a forţat să se pensioneze, sub pretextul că a atins limita de vârstă.
Deng plănuise de asemenea, să-l reintegreze pe Zhao Zhiyang, care era sub arest la domiciliu şi să-l facă preşedinte al Conferinţei Naţionale de Consultanţă Politică. Deng nu s-a îndoit niciodată de sprijinul acordat reformei de către Zhao. Singurul impediment era faptul că Deng şi Zhao aveau opinii divergente cu privire la masacrul din Piaţa Tiananmen. Permanentul refuz al lui Zhao de a-şi retrage sprijinul faţă de manifestanţi îl irita pe Deng. Deng a trimis un mesager la Zhao cerându-i să-şi admită greşelile, intenţia sa fiind de a-l împiedica pe Zhao în viitor să răstoarne verdictul împotriva sa. Mesagerul s-a întors şi i-a spus lui Deng că Zhao a insistat că n-a făcut nici o greşeală şi nu va semna nici un fel de autocritică. Zhao i-a spus mesagerului: "Te întrebi de ce aleg să nu îmi fac autocritica după destituire? Ei bine, pentru că aleg să nu fac asta; pentru că eu consider că nu am făcut nici o greşeală în această chestiune. De ce ar trebui să-mi fac autocritica? De îndată ce încep să îmi recunosc vreo aşa-zisă vină, nu va mai fi nici o modalitate de a clarifica această chestiune". Deng a avut sentimente contradictorii cu privire la comentariile lui Zhao şi a rămas tăcut o vreme.
[1] O expresie chineză pentru ceva ce apare ameninţător în formă, dar nu este în fond.
[2] Cele patru principii fundamentale au fost stabilite de către Deng în 1979 ca principii generale ale PCC, şi care nu au fost supuse dezbaterii. Acestea sunt: (1) principiul susţinerii căii socialiste, (2) principiul susţinerii dictaturii democrat-populare, (3) principiul susţinerii conducerii PCC, şi (4) principiul susţinerii gândirii marxist-leninist-mao zedongiste.
[3] Robert Lawrence Kuhn, Omul care a schimbat China: Viaţa şi moştenirea lui Jiang Zemin (New York: Crown, 2004), 190.
[4] Cotidianul Poporului este controlat implicit de liderul central al PCC, care la momentul respectiv era Jiang Zemin.
(Copyright © 2005 The Epoch Times)
