Orice pentru putere: povestea adevărată a dictatorului chinez Jiang Zemin: Capitolul 20 (3)
focus
3. Jiang se atârnă de putere sfidând opinia publică şi se angajează în lupta pentru putere cu Hu
2003 a fost un an de lupte intense pentru putere între Jiang Zemin şi Hu Jintao.
La cea de-a patra Conferinţă Plenară a celui de-al Şaisprezecelea Congres al PCC-ului în noiembrie 2002, Jiang a fost forţat să renunţe la poziţia sa de preşedinte al naţiunii şi de secretar general al PCC. Cu toate acestea, nu era dispus să lase puterea. L-a îndrumat pe Zhang Wannian să propună dintr-odată o moţiune care să-i permită lui Jiang să-şi păstreze controlul asupra armatei.
Jiang de asemenea a instituit unele reguli pentru cei nouă membri ai Comitetului Permanent al Biroului Politic. Cea mai importantă era: Comitetul Permanent cu cei nouă membri ai săi constituia conducerea colectivă. Nu exista nici un „nucleu” al comitetului permanent, deoarece Jiang nu putea suporta ca Hu să-l înlocuiască în calitate de "nou nucleu". O altă directivă importantă din partea lui Jiang a fost aceea că lucrurile mărunte, obişnuite, trebuiau decise de către Comitetul Permanent după discuţii. Oricum, chestiunile importante trebuiau decise de către Jiang Zemin. Chiar dacă Jiang şi-a pierdut puterea, Hu nu putea avea un control deplin. Dorinţa de putere al lui Jiang, teama de a-şi pierde puterea şi gelozia faţă de alţii care exercitau puterea erau dincolo de orice imaginaţie.
Luptând pentru comanda Beijing-ului
Unii au considerat această structură de conducere ca fiind neadecvată, deoarece nu era nici generaţia a treia şi nici a patra. Cel mai ridicol era faptul că Secretarul General al PCC şi preşedintele naţiunii, Hu Jintao, era vice-preşedintele Comisiei Militare Centrale, pe când Jiang Zemin, care nu mai avea nici un titlu în partid sau în guvernul central, era preşedinte al Comisiei Militare Centrale. Structura de conducere la nivelul cel mai înalt al ţării era văzută ca o farsă. O agenţia de ştiri străină folosea o analogie, pentru a descrie situaţia stranie din conducerea PCC: continuitatea controlului lui Jiang asupra armatei a avut ca rezultat o alocare obişnuită a puterii pentru China; era ca şi cum Clinton preda puterea lui Bush, dar rămânea totuşi comandant şef al armatei Statelor Unite.
După cel de-al şaisprezecelea Congres, în interiorul PCC erau dezbateri aprinse privind ce nume - al lui Hu sau al lui Jiang - să apară primul în rapoartele mass media. Această incertitudine, implicând faptul că puterea sa era pusă la îndoială, l-a iritat puternic pe Jiang. Astfel că a încercat tot ceea ce-i stătea în putinţă în lupta pentru putere.
Jiang făcuse tot ceea ce putuse pentru a promova generali care îi erau loiali. Aceasta era provocarea sa deschisă, adresată lui Hu, deoarece astfel el arăta că locul lui este înaintea lui Hu. O perioadă după cel de-al şaisprezecelea congres, Jiang continuă să fie menţionat înaintea lui Hu. Însă nu era datorită faptului că Jiang avea foarte multă încredere în el însuşi. Doar că încerca să arate comunităţii internaţionale că el era încă adevăratul centru al puterii în China. Încerca să arate guvernului Statelor Unite că orice ar urma sa facă, acesta trebuie mai întâi să treacă pe la Jiang.
Având sprijinul seniorilor din partid, Hu îşi etala şi el abilităţile în culise. Făcea exact ceea ce ura Jiang. De exemplu la sfârşitul lui 2002, Hu a găzduit primul cerc de educaţie ideologică cu membrii noului Birou Politic, în timpul căruia a invitat experţi în vederea discutării Constituţiei. Hu a folosit Constituţia, pentru a-şi întări propria poziţie, în timp ce sugera faptul, că Jiang încălcase Constituţia. Cu toate că Hu n-a spus-o în mod explicit, toţi membrii audienţei ştiau la ce face referire.
Înaintea Revelionului din 2003, pentru a-şi demonstra poziţia, Jiang a sugerat ca Biroul Politic să găzduiască o întrunire, în vederea discutării recentelor experienţe din cadrul PCC. Foştii membri ai Biroului Politic au fost invitaţi de asemenea. Jiang plănuise să folosească întrunirea pentru a le da satisfacţie membrilor Biroului Politic şi pentru a reduce în acelaşi timp nemulţumirea acestora legată de prelungirea controlului său asupra armatei. La întrunire, Jiang Zemin a declarat că au mai trecut încă cinci ani, şi că ar fi bine pentru membrii ca ei să-şi desfacă „nodurile” şi să comunice între ei. Spre surprinderea lui, membrii au avut un argument, iar Jiang era ţinta principală. Li Ruihuan a spus că în ultimii cinci ani Jiang nu ascultase opinii diferite sau contrare. Alţi membri au ridicat aproape patruzeci de plângeri împotriva lui Jiang în şase zone diferite, incluzând monopolul asupra puterii, dictatura, promovarea cultului personalităţii, crearea de memoriale despre propria persoană, publicarea de cărţi tot despre propria persoană şi faptul că se dădea pretutindeni în spectacol. Ei l-au acuzat pe Jiang de deteriorarea gravă a imaginii şi demnităţii Chinei în cadrul comunităţii internaţionale. În timpul întrunirii, membrii de asemenea au pus întrebarea, de ce toate deciziile politice importante şi deciziile importante ale PCC trebuie revizuite şi aprobate de către Jiang, care este un membru obişnuit al PCC şi de ce în documentele interne de partid şi în ziarele locale controlate politic, numele lui Jiang este afişat înaintea Secretarului General al PCC şi al altor membrii ai Comitetului Permanent al Biroului Politic. La sfârşitul întrunirii, membrii au fost de acord în unanimitate ca în viitoarele publicaţii, numele lui Hu să fie pus înaintea celui al lui Jiang.
Începând cu 1 ianuarie 2003, toate documentele şi notele interne ale PCC îl plasau pe Hu Jintao pe primul loc şi pe Jiang Zemin pe locul doi. Acest lucru îl irita pe Jiang până în pragul colapsului. Până la data de 20 ianuarie, el a evitat apariţia publică alături de Hu. Pe 21 ianuarie, Jiang şi Hu au asistat împreună la un spectacol de divertisment găzduit de Comisia Militară Centrală. La acest eveniment, Jiang a mers în faţa lui Hu.
La capătul inteligenţei şi lipsit de apreciere
Pentru a-şi menţine puterea, Jiang Zemin a continuat cu publicarea teoriei însăilate a celor Trei Reprezentări
În perioada 12 – 18 februarie, Jiang a găzduit cursuri de training pentru predarea teoriei celor Trei Reprezentări la Şcoala Centrală a Partidului Comunist, pentru membrii nou aleşi ai Comitetului Central, pentru membrii prin rotaţie ai Comitetului Central şi pentru liderii guvernului central şi miniştrii din Consiliul de Stat.
Spre dezamăgirea lui Jiang, unii oficiali de rang înalt prezenţi la sesiunile de predare a celor Trei Reprezentări nu numai că nu le-au apreciat, dar le-au şi criticat pe faţă. Ei credeau că dacă mecanismele de monitorizare ale PCC nu vor fi întărite şi dacă puterea Partidului nu va fi solidificată, a vorbi despre Cele Trei Reprezentări şi despre implementarea cerinţelor Celor Trei Reprezentări era pur si simplu pierdere de timp. Ei simţeau că teoria nu putea rezolva niciuna dintre problemele reale ale Partidului. Atunci când unii participanţi la cursurile de training aduceau obiecţiuni folosirii sloganurilor Celor Trei Reprezentări de către Partid, ei de fapt ţinteau împotriva lui Jiang Zemin. Spuneau clar că cele Trei Reprezentări nu fuseseră create până în 2001; orice afirmaţie conform căreia PCC le-ar fi urmat dintotdeauna, de la preluarea puterii în China în 1949 şi în special de la cea de-a patra întrunire plenară a celui de-al treisprezecelea Congres al PCC - era o minciună totală şi încă una spusă celor şaizeci de milioane de membri PCC şi un miliard trei sute de mii de chinezi. Participanţii la sesiunile de training erau noua generaţie de lideri de nivel înalt ai PCC. Poziţia lor faţă de Cele Trei Reprezentări era identică cu cea faţă de Jiang Zemin.
Pe 15 martie 2003 în timp ce se alegeau candidaţii Congresului Popular - lucru deobicei absolut formal, oferta lui Jiang de re-alegere în funcţia de Preşedinte al Comisiei Militare Centrale s-a confruntat cu optzeci şi nouă de voturi împotrivă şi o sută douăzeci şi două de abţineri. Dacă rezultatele s-ar fi bazat pe alegeri viabile şi reale, Jiang probabil că n-ar fi fost ales. Jiang a fost destul de şocat de rezultat.
Pe 18 martie 2003, agenţia de ştiri Xinhua, aflată încă sub controlul lui Jiang, a publicat la ordinele acestuia scrisori de felicitare din partea unor lideri străini, incluzându-i pe preşedintele Republicii Congo Sassou Nguesso, preşedintele Namibiei Sam Nujoma, Regele Fahd al Arabiei Saudite şi preşedintele Uruguay-ului Jorge Batlle Ibanez. Scopul era acela de a crea un lustru de popularitate pentru Jiang.
Interesant este că niciunul dintre liderii importanţi din ţările occidentale cu care Jiang avusese contact în trecut - cum ar fi Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Franţa, Rusia - nu i-au transmis vreo scrisoare de felicitare lui Jiang cu ocazia realegerii sale în funcţia de Preşedinte al Comisiei Militare Centrale. Jiang spunea deseori că îl va ghida pe Hu pentru încă un pas al călătoriei şi că îl sprijină pentru încă o perioadă, pentru a-i arăta calea unică de tratare a afacerilor internaţionale. Ceea ce voia să spună Jiang Zemin era propria părere - că nu se putea continua fără el. Dar de îndată ce Jiang a părăsit postul cel mai înalt, nimeni nu l-a mai luat în serios. Jiang simţea că reputaţia lui fusese tăvălită prin noroi.
Plantarea de urmaşi de încredere şi cauzarea unui incident submarin
Pe 2 mai 2003 un submarin convenţional al marinei chineze s-a scufundat în timpul unui exerciţiu de antrenament de rutină în apele teritoriale de est ale Chinei, în apropiere de Neichangshan. Toţi cei şaptezeci de marinari de la bord au murit.
Au fost mai multe cauze ale acestui dezastru maritim. Prima dată PCC a anunţat că incidentul se datora unei disfuncţii mecanice. Ulterior declaraţia a fost schimbată, spunând că accidentul se datorează unor comenzi nepotrivite. Când a fost recuperat şi s-a întors în port, submarinul era în stare bună, fără vreo deteriorare aparentă. În plus, cei şaptezeci de oameni fuseseră asfixiaţi mortal într-o perioadă de timp foarte scurtă. Experţi militari străini au găsit surprinzător faptul că nimeni din submarin nu a scăpat dezastrului, deoarece toate submarinele sunt echipate cu un tambuchi (deschizătură prin care se poate intra în încăperile de sub punte), pentru a pune la dispoziţia echipajului o cale de ieşire. Alţi comentatori militari au mai scos în evidenţă faptul că apa mării în largul Peninsulei Liaodong avea o adâncime de doar o sută până la două sute de metri, care era considerată destul de mică pentru un submarin. Chiar şi cu probleme mecanice, submarinul trebuia să fie capabil a susţine echipajul o perioadă, permiţând unor oameni din submarin să supravieţuiască incidentului. Întregul incident era acoperit în mister.
Puţin mai târziu, o persoană din interiorul Marinei chineze a dezvăluit faptul că incidentul fusese un act de răzbunare din partea unui oficial din marină, care trebuia să se pensioneze; oficialul s-a sinucis şi a luat zeci de alte vieţi, pentru a protesta împotriva tăierilor din armată făcute de Jiang Zemin. Jiang adusese "sânge proaspăt" pentru înlocuirea comandanţilor existenţi, pentru a scăpa de liderii militari existenţi şi de influenţa lor la diferite nivele şi pentru a-şi instala proprii urmaşi. Acţiunile lui au frustrat mulţi oficiali în prag de pensionare, ceea ce a avut rezultat gravul incident al Flotei Mării de Nord.
Iniţial, pe submarin fuseseră trimişi şaptezeci şi cinci de oficiali şi marinari din trupele de marină. Înaintea incidentului, Flota Mării de Nord s-a întâmplat să trimită un lider adjunct al Regimentului cu gradul de colonel, pentru a inspecta submarinul şi acesta a adus încă douăsprezece persoane la bord. Oficialul cel furios care a cauzat accidentul, s-a gândit că aceasta ar fi cea mai bună oportunitate de răzbunare. Când submarinul a părăsit baza navală de la Qingdao, el a întrerupt alimentarea cu aer, rezultatul fiind lipsa de oxigen în submarin şi moartea a şaizeci şi nouă de persoane şi a lui însuşi.
După incident, Jiang nu numai că nu şi-a asumat nici o responsabilitate, dar în plus l-a concediat pe comandantul Marinei Shi Yunsheng, pe şeful comisiei politice Yang Huaiqing, pe comandantul Flotei Mării de Nord şi pe şeful comisiei politice a Flotei Mării de Nord. Jiang i-a înlocuit cu oameni care îi juraseră loialitate. Actualul comandant al Marinei, Zhang Dingfa, a fost promovat de către Jiang pe poziţie în parte datorită incidentului. Un alt motiv pentru numirea sa era de a-l monitoriza pe Hu Jintao din interiorul Comisiei Militare Centrale.
Pe 13 iunie Xinhua Net- un website de ştiri controlat de Jiang, afirma că investigaţia incidentului submarinului nr. 361 a ajuns la o concluzie. Cauza incidentului, se spunea acolo, ar fi „comenzile nepotrivite.” Totuşi raportul nu îndrăznea să discute care ar fi fost comenzile nepotrivite.
A fost planificat imediat un eveniment prin care să se exprime condoleanţe familiilor celor decedaţi. Jiang s-a asigurat că Hu va fi invitat şi că va veni în calitate de vicepreşedinte al Comisiei Militare Centrale – cuvântul operativ fiind „vice”.
Ceea ce publicul a văzut referitor la acest eveniment a fost o ştire de genul: „Preşedintele Comisiei Militare Centrale Jiang Zemin şi vicepreşedintele Comisiei Militare Centrale, Hu Jintao, Guo Boxiong şi Cao Gangchuan s-au întâlnit pe data de 5 iulie cu reprezentanţii membrilor familiilor echipajului decedat de pe submarinului nr. 361 şi cu reprezentanţii diviziilor lor". Jiang şi-a construit din nou imaginea încercând să se înrămeze ca lider popular al oamenilor şi al armatei, asigurându-se că lumea va remarca faptul că el îl depăşea în rang pe Hu. Dar tactica lui era din topor, deoarece construindu-şi imaginea, de fapt şi-a atras mai multă blamare pentru incident.
Folosirea lui “Shenzhou V” pentru a-şi glorifica fiul
Pe 15 octombrie 2003, la orele 9 dimineaţa “Shenzhou V,” naveta spaţială cu echipaj la bord, al cărei preţ era de 19 miliarde de yuani, a fost lansată cu succes la Centrul de lansare al sateliţilor Jiuquan din Provincia Gansu.
Jiang însoţit de Wu Bangguo şi Zeng Qinghong au sosit la centrul de lansare al satelitului înaintea termenului planificat. Jiang dorea să-l întreacă pe Hu, să fie primul care vorbea cu astronauţii, să capteze întreaga atenţie. Cu toate acestea, în rapoartele mass media oficiale ale PCC, au fost prezentaţi sau menţionaţi ca urmărind pe viu lansarea doar Hu Jintao, Huang Ju, Wu Guanzheng, Cao Gangchuan şi Wang Gang. Jiang Zemin n-a fost menţionat deloc. Lupta dintre fracţiunile lui Jiang şi cele ale lui Hu se intensificase.
Cea mai mare surpriză care a înconjurat lansarea “Shenzhou V” a fost faima instantanee dobândită de primul fiu al lui Jiang Zemin pe nume Jiang Mianheng. Jiang Mianheng a fost numit comandant adjunct al “Shenzhou V.” Cotidianul Guangming, purtător de cuvânt al PCC, a publicat pe 17 octombrie un articol, folosind succesul “Shenzhou V” pentru a-l glorifica pe Jiang Mianheng. Mulţi au considerat reportajul cel puţin surprinzător.
Jiang Mianheng a primit un doctorat în inginerie mecanică din partea Universităţii Drexel din Philadelphia, Pennsylvania în iunie 1991. După absolvire a lucrat pentru Hewlett-Packard. În ianuarie 1993, Jiang Mianheng s-a întors în China şi a lucrat pentru Institutul de Metalurgie din Shanghai (la ora actuală Institutul din Shanghai pentru Microsisteme şi Tehnologia Informaţiei) aflat în subordinea Academiei Chineze de Ştiinţă. În iulie 1997 Jiang Mianheng a fost promovat director al Institutului de Metalurgie din Shanghai. Doi ani mai târziu, în noiembrie 1999, călărind parcă pe o rachetă, el a fost promovat în funcţia de vicepreşedinte al Academiei Chineze de Ştiinţă. Într-o scurtă perioadă de numai şase ani – între 1993 şi 1999 - Jiang Mianheng a sărit de la simplu cercetător, la funcţia de vicepreşedinte al Academiei Chineze de Ştiinţă. La fel cum Lin Biao l-a promovat pe fiul său Lin Liguo în timpul Revoluţiei Culturale, Jiang Zemin a aranjat în mod asemănător ascensiunea lui Jiang Mianheng.
Comanda zborului spaţial cu echipaj al Chinei era cea mai înaltă poziţie responsabilă de lansarea “Shenzhou V”. Generalul comandant era Li Jinai, administrator al Comisiei Militare Centrale şi director al Departamentului General de Armament. Din cei patru comandanţi adjuncţi, numai Jiang Mianheng nu avea antrenament în domeniu. Ceilalţi comandanţi adjuncţi erau toţi experţi. Printre aceştia se numărau: directorul adjunct al Departamentului General de Armament Hu Shixiang, managerul general al Corporaţiei de Ştiinţă şi Tehnologie Aerospaţială a Chinei, Zhang Qingwei şi directorul Administraţiei Naţionale Spaţiale a Chinei, Luan Enjie.
Jiang Mianheng era relativ novice în tehnologie. Proiectul spaţial cu echipaj a fost extraordinar de scump şi implica o imensă responsabilitate. De aceea, cerea cunoştinţe foarte specifice, la nivel de expert. Nu era nici un motiv pentru care Jiang Mianheng să fie numit în funcţia de comandant adjunct al proiectului.
Singurul motiv pentru care numele lui Jiang Mianheng creştea în rang după lansarea încununată de succes, a fost acela că Jiang Zemin folosea situaţia pentru a pava cariera politică a fiului său. Jiang Zemin l-a plasat pe Jiang Mianheng în nucleul armatei fără nici un fel de scrupule. Aceasta putea da cuvintelor lui Jiang Zemin mai multă greutate decât ar fi crezut. El se gândea că la timpul potrivit Jiang Mianheng putea fi chiar capabil să controleze armata, la fel cum se întâmplase cu Lin Biao, fiul lui Lin Liguo.
Jiang Zemin era extrem de însetat de putere şi în acelaşi timp extrem de speriat că ar putea să o piardă. Nu se simţea în siguranţă până când persoana în care el avea încredere nu ajungea la putere. Confruntându-se cu situaţia în care trebuia să predea puterea în întregime, îngrijorarea şi dorinţa lui Jiang de a-şi menţine puterea creşteau. Doar în cazul în care puterea ajungea în mâinile fiului său, se putea simţi el în siguranţă. Şi într-adevăr, de mult timp Jiang îşi plasa fiii şi alţi membri ai familiei în poziţii guvernamentale cheie. Fiul sau cel mai mare, Jiang Mianheng este responsabil cu ştiinţa, incluzând China Telecom şi Internetul. Fiul cel mai mic, Jiang Miankang, a fost rapid promovat în funcţia de general maior în Departamentul Politic General al Armatei. Sub presiunile mari venite atât din interiorul cât şi din afara Chinei, de a preda controlul armatei, Jiang Zemin voia să-l plaseze pe fiul lui cel mare Jiang Mianheng în cadrul armatei, pentru a-şi creşte controlul asupra acesteia. O dată cu lansarea “Shenzhou V”, echipa tată-fiu devenise neliniştită şi încerca să recolteze beneficiile.
Urmând aceleaşi linii, în 2003, pentru a-şi creşte puterea, Jiang Zemin a mai sugerat promovarea urmaşei sale fidele şi iubite Chen Zhili, astfel încât ea să participe la lucrările legate de Comisia Militară Centrală, tehnologia de apărare şi educaţie. Totuşi liderii înalţi ai armatei o priveau pe Chen de sus, poreclind-o “prostituata Chen”. La o întrunire a Comitetului Permanent al Biroului Politic, sugestia lui Jiang, de a o promova pe Chen, a ridicat multe controverse şi a fost respinsă pentru moment.
În ajunul căderii sale de la putere, Jiang continua încă să facă schimbări, încercând să salveze situaţia. Dar anumite lucruri erau imposibil de întors. După încercările sale, Jiang şi-a pierdut puterea în mod jenant în favoarea opoziţiei.
(Copyright © 2005 The Epoch Times)
