Orfeu şi românii

Prof.Dr. Gheorghe D. Iscru, conferinţă cu tema-”Întâiului poet român, măreţie”
Prof.Dr. Gheorghe D. Iscru, conferinţă cu tema-”Întâiului poet român, măreţie” (Epoch Times România)

Ieri, 10 ianuarie, după amiază, la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, cunoscut şi sub denumirea de Palatul Suţu, a avut loc o întâlnire a conf. univ. dr. în istorie Gheorghe Iscru cu mai mulţi pasionaţi de enigmele trecutului poporului român. Subiectul principal al conferinţei susţinute de cunoscutul istoric, ca şi al discuţiilor ce au urmat, a fost Orfeu şi originea sa... română, adică dacică.

Deviza aleasă pentru această întâlnire mai puţin obişnuită a fost ”Întâiului poet român, mărire!”, preluată dintr-un sonet al lui Victor Eftimiu, dedicat însă marelui exilat de la Tomis, Ovidiu. S-a vorbit mult despre poezie, ieri, la Palatul Suţu, s-a recitat, s-a cântat şi s-au succedat ipoteze senzaţionale, îndeosebi legate de primul poet cunoscut al lumii, Orfeu. Evident, ideea că acesta ar fi fost geto-dac este cât se poate de flatantă pentru poporul nostru, care, de altfel, nu a dus lipsă de poeţi niciodată.

Toţi oamenii cultivaţi au auzit de Orfeu şi de întâmplările prin care a trecut. Din legendele antice, cu precădere greceşti şi romane, se ştie că marele poet şi profet era fiul regelui trac Oeagru şi al muzei Calliope. Cântăreţ desăvârşit, Orfeu a devenit cu timpul chiar arhetipul artistului. Se spunea că muzica lui fermeca orice fiinţă, chiar şi stâncile erau clintite din loc de cântecele lui. În acest sens, nici nu e de mirare că el le-a fost de mare ajutor argonauţilor, la a căror expediţie a participat, domolind marea furtunoasă graţie forţei de a stăpâni prin arta lui stihiile naturii.

Cântăreţul s-a îndrăgostit de nimfa Eurydike, dar fericirea alături de aceasta a fost de prea scurtă durată, căci iubita i-a murit din pricina muşcăturii unui şarpe veninos. Orfeu a plâns-o vreme îndelungată şi, neputând suporta despărţirea, a coborât în Infern s-o caute. El a izbutit, cântând, să înmărmurească tot Tartarul şi să-l înduplece chiar pe zeul morţii, Hades, să-i dea iubita înapoi.

Dar consimţământul de a o însoţi pe Eurydike pe calea spre lumea albă, pământeană, alături de călăuzitorul sufletelor, zeul Hermes, i-a fost dat cu condiţia de a nu se uita nicio clipă la ea, până nu vor ajunge la liman. Zbuciumat de temeri cum era, Orfeu nu a izbutit să respecte acea condiţie; când mai avea doar un pas de făcut ca să iasă la lumina zilei, el şi-a întors capul şi astfel şi-a pierdut pentru a doua oară iubita.

Răpus de durere, al a rămas mai multă vreme în preajma râului Styx, înduioşând cu lira lui toate animalele sălbatice, dar pe Hades nu l-a mai înduioşat, şi acesta nu a mai eliberat-o pe Eurydike. Singur şi îndurerat pentru tot restul vieţii, Orfeu şi-a găsit în cele din urmă, pe meleagurile natale, sfârşitul, fiind schingiuit, apoi sfâşiat în bucăţi de Mainade, preotesele trace dionysiace. Acestea erau furioase pe el pentru că nu a vrut să participe la cultul lor orgiastic. În cele din urmă, i-au tăiat şi capul. Pe o gemă geto-dacică, păstrată la Muzeul din Berlin, ca şi pe una dintre tăbliţele de la Tărtăria, Orfeu apare crucificat!

După Ovidiu, capul şi lira lui Orfeu au fost aruncate în râul Haebrus, actualmente Mariţa – în Bulgaria, şi purtate pe marea Egee până pe ţărmul insulei Lesbos. Acolo, era cât pe-aci ca un dragon să înghită acel cap fermecat, dar a fost împietrit de zeul Apollon. Deoarece capul continua să cânte, i s-a înălţat acolo un oracol, iar insula ar fi devenit în acest fel leagănul poeziei lirice. Lira însă, a fost ridicată de zeii din Olimp în cer, unde formează constelaţia cu acelaşi nume.

Legendele greceşti şi romane afirmă în mod repetat originea tracică a lui Orfeu. Însăşi arta cântului provenea, în accepţia vechilor elini, din Tracia. Arrian pomeneşte în istoria consacrată patriei lui, ”Bithynia”, din secolul al II-lea î.e.n., de o nimfă pe nume Tracia, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare şi născocitoare de melodii. Numele acesteia îl poartă ţinuturile tracilor, cunoscute înainte sub denumirea de Perke. La rândul său, fiul zeiţei traco-phrygiene Kybele se numea Perkos sau Peiros şi a fost venerat chiar pe vremea Imperiului Roman, sub denumirea de ”Heros equitans” şi sub forma unui războinic trac călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane.

De la Orfeu provine şi orfismul, caracterizat prin mistere nedezlegate până astăzi. Se ştie doar că orficii credeau în nemuriea sufletului şi în reîncarnare, iar pe Orfeu îl vedeau ca mare preot, iniţiat şi profet. Uriaşa personalitate a lui Orfeu a cucerit lumea, fiind oglindită în numeroase opere literare, filosofice, muzicale, de artă plastică, ba chiar şi în cinematografie. La noi, Orfeu este pomenit de însuşi Mihai Eminescu în celebrul său poem ”Memento mori (Panorama deşertăciunilor”:

Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată

Stă Orfeu – cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată...

Ochiu-ntunecos şi-ntoarce şi-l aruncă aiurind,

Când la stelele eterne, când la jocul blând al mării.

Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperărei,

Asculta cum vântu-nşală şi cum undele îl mint.

De-ar fi aruncat în haos arfa-i de cântări îmflată,

Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,

Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut...

Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune

Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune

În migraţie eternă de demult s-ar fi pierdut.

Şi în urmă-le-o vecie de nălţări abia văzute

Şi din sure văi de haos colonii de lumi pierdute

Ar fi izvorât în râuri într-un spaţ depopulat;

Dar şi ele-atrase tainic ca de-o magică durere

Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere

S-ar fi dus. Nimic în urmă – nici un atom luminat. (...)

Am citat atât de mult din acest minunat poem nu doar pentru că-l pomeneşte pe Orfeu, ci şi că, peste câteva zile, îl vom aniversa pe poetul nostru naţional, Mihai Eminescu. Şi în ”Povestea magului călător în stele” Eminescu aminteşte de harfa lui Orfeu. S-a vorbit mult, la întâlnirea de la Palatul Suţu, şi despre poetul nostru naţional.

Printre altele, Gheorghe Iscru a afirmat că atât Orfeu cât şi Mihai Eminescu sunt ”poeţi nepereche”. A fost cântată, pe lângă arii muzicale inspirate de Orfeu, şi ”Sara pe deal”, de un solist cu o voce formidabilă, Valentin Catană, care, de altfel, este considerat, pe bună dreptate, cel mai mare contratenor al Europei la vârsta de 24 de ani. Un glas cu accente dramatice, nemaiîntâlnite la vreun alt contratenor! Vladimir Catană este un artist perfect, al cărui talent e pus în valoare şi de repertoriul său poliglot: italiana, franceza, engleza, rusa, germana şi japoneza. A obţinut, desigur, numeroase premii importante, dar, după câte am înţeles, nu prea este solicitat în lumea muzicii, ceea ce, chiar şi la noi, la români, este prea de tot!

Printre participanţii la întâlnirea de la Palatul Suţu s-au numărat profesori de istorie şi de alte specialităţi, filologi, artişti şi foarte mulţi tineri, atraşi de personalitatea lui Orfeu, ca şi de ideea că acesta este, de fapt, primul poet român; să zicem geto-dac. A fost prezent şi scriitorul Ion Acsan, care a tradus pentru prima oară în România ”Imnurile” atribuite lui Homer şi Orfeu, precum şi ”Argonauticele” lui Apllonios din Rhodos, epopee apărută parţial în 1976 şi integral în 1992.

După cum susţine profesorul Gheorghe Iscru, cei mai mulţi istorici români şi-au uitat menirea de a relata adevărurile frumoase despre români şi de a insufla patriotism, lucru care nu este doar trist ci chiar primejdios. Mai sunt totuşi istorici care nu se dezic de neamul lor, ba, dimpotrivă, îi preamăresc izbânzile, atâtea câte au fost. Unul dintre ei este chiar profesorul Gheorghe Iscru.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură