Ordoliberalismul: filosofia care influenţează politica lui Merkel în zona euro (I)

”Ordoliberalismul nu a fost niciodată curentul care a determinat succesul Germaniei şi, cu siguranţă, nu este o reţetă promiţătoare pentru a ieşi din actuala criză. Dar el explică de ce Germania se opune astăzi eurobondurilor”, explică economistul şi cercetătorul german Sebastian Dullien într-un interviu pentru Epoch Times.

Cât de mult influenţează Ordoliberalismul actuala abordare a crizei euro de către Germania?

Abordarea germană este puternic influenţată de ordoliberalism. Ordoliberalismul se opune unor politici monetare şi fiscale active şi monetizării datoriei. Cum multe dintre soluţiile alternative propuse includ o monetizare directă sau indirectă a datoriei sau politici fiscale active, ele sunt greu de vândut publicului şi experţilor din Germania unde ordoliberalismul încă influenţează gândirea multor economişti influenţi.

Este ordoliberalismul o doctrină a austerităţii? Pentru că asistăm acum la multe critici privind modelul de austeritate pe care Germania încearcă să-l exporte în ţările puternic îndatorate. Una dintre ele este cea potrivit căreia Germania profită de dezchilibrele şi lipsa de competitivitate ale acestor ţări, întrucât acestea favorizează surplusul exporturilor germane. Alţii acuză Germania că menţine artificial salariile mici, pentru a-şi păstra competitivitatea...

Ordoliberalismul nu este o doctrină a austerităţii per se. Totuşi, el include o credinţă puternică în eficienţa pieţelor atâta timp cât acestea nu sunt disturbate de puterea monopolurilor şi o credinţă solidă că oferta determină output-ul.

Care este rolul statului în paradigma economiei sociale de piaţă?

Statul trebuie să stabilească regulile într-un mod clar. Pe de-o parte, asta înseamnă că statul nu trebuie să interfereze în procesul de stabilire a preţurilor şi a determinării producţiei aşa cum se face cu programele de stimulare Keynesiene. Pe de altă parte, înseamnă că poate să interfereze dacă puterea monopolurilor disturbă funcţionarea pieţelor. Guvernul nu trebuie să interfereze însă în ciclul de afaceri. Dacă activitatea economică încetineşte, acest lucru trebuie acceptat. Ordoliberalii cred că această încetinire este rezultatul unor decizii individuale. Dacă guvernul ar încerca să contracareze această încetinire, ar merge împotriva acestor decizii individuale.

Care sunt diferenţele între ordoliberalism şi (neo)liberalismul anglo-saxon?

Ordoliberalismul în general face apel la reguli mai stricte. Ordoliberalii sunt mai sceptici faţă de capacitatea pieţelor de a se autoreglementa. În paradigma ordoliberală, o poziţie hotărâtă împotriva monopolurilor şi a puterii pieţii este permisă, în timp ce mulţi neoliberali anglo-saxoni consideră că monopolul va fi eliminat într-un dynamic market setting fără multă interferenţă guvernamentală. În ajunul războiului monopolurilor, mulţi economişti anglo-saxoni, mai ales din şcoala de gândire de la Chicago, au susţinut că puterea monopolurilor nu va persista în timp. Un monopol într-o piaţă va crea stimulente pentru dezvoltarea de alternative care vor duce la o spargere a monopolului fără intervenţie guvernamentală. Un exemplu este cauzul IBM. Compania deţinea odată monopolul pentru business computers. Dar cum aceste computere erau prea inflexibile şi scumpe, a fost dezvoltat PC-ul cu Microsoft Windows. fapt care a înlăturat vechiul monopol IBM de pe piaţă. Astăzi, IBM nu mai produce calculatoare, ci vinde mai ales servicii; şi nu mai este un monopol. „Dynamic setting” se referă deci la dezvoltarea în timp.

Ordoliberalismul în general face apel la reguli mai stricte. Ordoliberalii sunt mai sceptici faţă de capacitatea pieţelor de a se reglementa pe ele însele decât liberalii anglo-saxoni.

Pe de altă parte, ordoliberalii sunt deseori pentru o reglementare strictă a pieţelor financiare, pentru a preveni stimulentele periculoase pentru actorii individuali. Neoliberalii anglo-saxoni în schimb, sunt de părere că actorii pieţei se pot disciplina unii pe alţii şi că este nevoie de mult mai puţină reglementare.

Unii critici afirmă că ordoliberalismul este o teorie economică care funcţionează doar în contextul german şi nu poate să rezolve situaţia actuală a ţărilor puternic îndatorate, care au o competitivitate şi o creştere economică redusă. Credeţi că poate fi replicat şi de alte ţări europene cu acelaşi succes ca şi în Germania?

Ordoliberalismul este un mit în Germania, care s-a bazat întotdeauna şi pe reţete keynesiene. Germania a fost prima care a schimbat regulile Pactului de Stabilitate şi Creştere, atunci când guvernul ei a realizat că austeritatea prescrisă ea este contraproductivă. Germania a avut unul dintre cele mai mari pachete de stimulare dintre ţările OECD în criza din 2008/9. Ordoliberalismul nu a fost niciodată curentul care a determinat succesul Germaniei şi, cu siguranţă, nu este o reţetă promiţătoare pentru a ieşi din actuala criză.

Ideea adesea invocată, potrivit căreia paradigma economiei sociale de piaţă este responsabilă pentru miracolul economic german (Wirtschaftswunder), este probabil exagerată. În primul rând, alte ţări vest-europene precum Franţa şi Italia au cunoscut o îmbunătăţire similară a standardului de viaţă după cel de-al Doilea Război Mondial fără acest model economic. În al doilea rând, există o serie de elemente adiţionale la paradigma economiei sociale de piaţă care au ajutat la regenerarea economică – de exemplu planul Marshall care a furnizat ajutoare importante pentru reconstrucţie. În plus, în anii 1960, Germania a urmărit politici explicit Keynes-iene şi nu ordoliberale.

Sebastian Dullien este cercetător senior la think-tank-ul European Council On Foreign Relations ( ECFR) şi profesor de economie la HTW Berlin.