Omul, fiinta necunoscuta…

Transferat cu un lot de la mina Baia Sprie, dupa 3 ani de lupta inegala in subteran cu materia, am fost cazat in sectia de carantina a inchisorii Aiud, dar — contrar regulii — dupa expirarea perioadei de izolare nu am ajuns in celular ci m-am trezit in asa zisa fabrica ca muncitor tinichigiu. Iata, deci, ca dupa “recalificarea” ca miner, eram obligat sa mai invat o meserie.

Fabrica se compunea dintr-o serie de soproane rudimentare sub care se montau masini de gatit din tabla neagra de tip “popular,” se confectionau coturi si burlane iar in doua cladira deteriorata erau improvizate o strungarie in lemn si un mic atelier in care se produceau si se zincau balamale pentru mobila, tip “pian.” Intr-o parte a perimetrului stramt erau inghesuite doua baraci insalubre in care erau cazati in paturi suprapuse, cei aproape 400 de “meseriasi.” Majoritatea erau asimilati politic — criminali de razboi cu pedepse mici, frontieristi, detinatori de materiale pretioase — iar, cei mai putini, condamnati pentru uneltire impotriva ordinei si sigurantei statului. Ca pe langa fiecare echipa de lucru, un detinut mai in varsta se ocupa de evacuarea deseurilor, aprovizionarea cu materiale dar si cu trasul cu urechea la ceea ce discutau “banditii.”

Detinutul care ne deservea era un om uscativ, cu statura inalta si cabrata, avea fata livida si privirile resemnate. Vorbea putin, mai mult mimat dar era punctual in indeplinirea atributiilor. Cel langa care fusesem repartizat sa lucrez era un flacau zdravan din Fagaras condamnat pentru “vina” ca mama lui se inrudea cu Horia Sima…

Fire deschisa, de la inceput ma pusese la curent cu tot ceea ce trebuia sa stiu pentru a nu avea necazuri. Si cu aceasta ocazie aflasem ca omul nostru de serviciu era chiar poetul Virgil Carianopol, care, seara, in dormitor, le recita tot felul de poezii. In aceste conditii l-am cunoscut pe poetul baladelor oltenesti, unul dintre idolii mei literari ai adolescentei. Candva ma impresionase citindu-i versurile in care pusese o parte din istoria strabuna: “Mama Roma a luat din ea/Sangele ce-i clocotea/Si in strabuni ni l-a varsat/Cu al lupoaicei — amestecat…”

Alteori, cu temerar patriotism de o utopie admirabila, stabilea: “Daca n-aveam Jiu de soi/Trageam Oltul mai spre noi,” dar mai intrezarea posibilitatea ca: “Dunare daca n-aveam/Jiul Dunare-l faceam.”

In serile care au urmat m-a acceptat printre ascultatorii monologului sau literar, dupa o prealabila “recomandare” a colegului meu de echipa. Cu vremea ii aflasem framantarile asezate cu delicatete in versuri calde pe care mi le incredinta transfigurat, disparand de pe figura sa si paloarea dar si teama de a codosi. Despre camasa romaneasca primita de la daco-romani, spunea ca: “Au pastrat-o orice a fost sa fie/Si ne-au dat-o noua mai apoi/O lasam la cei ce ne urmeaza/Dar ii luam imaginea cu noi…” Versurile sale erau elogii la adresa obarsiei noastre, indemna la pastrarea lor cu sfintenie dar n-aveau darzenia combativa a celor elaborate, in claustrarea de la Zarca, de prietenul sau Radu Gyr.

Intr-o seara, ofiterul politic ne-a citit de pe o lista si ne-a chemat la poarta cu bagajele. Printre cei strigati era si Virgil Carianopol.

- Ba grecule, da’ tu ce cati printre fa’cistii astia? Esti cu spionaj sau pentru alte potlogarii?

- Sunt roman neaos, dom’le! Stramosul meu a fost Iancu Jianu daca ai auzit cumva de el! — replicase cu indignare.

Imi povestise ca fusese infiat de un bogatas din Craiova, care, de altfel, era romanizat de cateva generatii.

Drumurile noastre nu s-au mai intalnit in detentie. Dupa ispasirea izolarii din Zarca, ajuns in celular, aflasem ca dansul a fost transferat in alta inchisoare.

Trecuse mai mult de doua decenii de la despartire. Revenit, dupa condamnare, in marele lagar romanesc, aflasem contrariat din presa ca Virgil Carianopol publicase mai multe volume de versuri. La unele aniversari elogiase “binefacerile” Partidului, ca si activitatea prodigioasa a “savantei” de renume mondial. Nu-i intelegeam aceasta schimbare pana cand venise la institutia la care lucram cu un grup de poeti si scriitori in cadrul actiunii de “culturalizare a maselor,” initiata de Partid. Rand pe rand: Laurentiu Fulga, Ion Dobu Balan, Violenta Zamfirescu si Mihu Dragomir ne citisera osanalele lor adresate “marilor realizari” ale Partidului.

Virgil Carianopol, imbatranit peste masura, cu figura adanc brazdata, se ridicase stanjenit, printre ultimii si a citit, fara entuziasm si culoare, o poezie care imi raspunsese la toate semnele de intrebare: “Sunt indrazneti ce le-a fost teama/ Sa urce pana la sfarsit/Tineti-le dorinta-n seama/Lasati-i unde s-au oprit…”

Am plecat ravasit pentru ca poetul baladelor oltenesti se marturisise fara rezerve si fara ipocrizie: nu putuse mai mult decat ii permitea structura. Mi s-a parut ca poetul hemofilic din Zarca, in pofida claustrarii si a sanatatii sale fragile, avusese taria dar si vointa de a-si incheia cu demnitate apasarea calvarului: “Nu scuip pe infrangerile mele/Ce am adorat nu stiu ard/Si nu ridic in vant obiele/In locul ruptului stindard…”

Alexis Karrel a avut dreptate cand a afirmat ca omul este o fiinta necunoscuta.

Gr. Grigorescu — AFDPR - Bucuresti

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii