Oameni de unică folosinţă. Visul consumerist al tinereţii veşnice

Oameni de unică folosinţă, roman grafic, apărut şi lansat de curând la Editura Rost, este o carte mai profundă decât ne aşteptăm, văzând că e vorba de un roman care vorbeşte mai mult prin desene, o carte cu benzi desenate (cum suntem obişnuiţi să spunem).

Conform principiului ”less is more”, artistul grafic, Elena Ciolacu, care este şi autoarea textului reuşeşte să exprime mult prin puţine cuvinte. Reuşeşte să intre în miezul problemelor omului modern, cu alegerile pe care acesta le face şi cu consecinţele cu care se confruntă.

Deşi cartea e răscolitoare, (e inspirată din cazuri concrete, pe care Elena le-a întâlnit în cercetarea ei, pe când lucra la carte), tânăra scriitoare-grafician de doar 26 de ani, ştie să păstreze echilibrul între gravitate şi delicateţe. Adică, spune exact ceea ce are de spus, prezintă adevărul în toată greutatea lui, dar o face delicat, cu graţie sufletească aşa încât să nu incrimineze pe nimeni, să nu judece alegerile nimănui, pentru că, aşa cum spunea chiar ea, "cu toţii suntem victime".

Romanul gravitează în jurul relaţiilor de familie şi a suferinţelor provocate de înstrăinarea la care sunt supuşi, fără voia lor, din partea unei lumi înstrăinate ea însăşi.

John, un bătrân care suferă de o formă de Alzheimer, va fi dus la azil, de fiica sa, care nu suportă să-l mai vadă suferind ”aşa” (de exemplu bătrânul uită că Betty, soţia lui care a murit de curând, nu mai este şi se raportează mereu la ea, ca şi cum ar fi în viaţă). Lisa are o viaţă imposibilă, cu deadlineuri care nu suportă nicio amânare şi care îi răpesc ziua până târziu, cu doi copii adolescenţi pe care nu are timp să-i înţeleagă; nu are timp de nimic, nici măcar de ea însăşi şi de gândurile ei. Pentru a-şi consola conştiinţa îi spune tatălui că îl va vizita des, că acolo e un loc frumos, în afara nebuniei oraşului, pe care oricum nu-l iubeşte, că se va bucura de îngrijiri pe care ea nu e în stare să i le ofere şi de o grădină superbă, de care, între maşinile londoneze, nu are parte.

În exterior, tabloul în care Lisa pictase lucrurile arăta oarecum aşa, dar nimeni nu luase în calcul tabloul din inima bătrânului, universul acestuia, populat de Bettry, ”care îl aştepta acasă”. Acel ”acasă” îi fusese luat. Însingurarea bătrânului nu poate fi comparată cu nimic. Se alină doar cu amintirile cele mai dragi, date de oamenii cei mai dragi, pe care, că să nu-i iute, le scrie numele şi ce înseamnă ei pentru ei, pe nişte bileţele pe care le citeşte din când în când.

Mângâiere îi aduce, într-un moment de disperare, imaginea unui părinte bătrân şi luminos, care îi aminteşte că, de fapt el, John nu este niciodată singur, dacă i-a rămas credinţa. Deasemenea, este însoţit de mereu de imaginea soţiei sale, care, dealtfel îi apare în clipa morţii, ca într-un frumos dans (primul lor dans) din tinereţe.

Previzibil, Lisa nu s-a putut ţine de cuvânt, îşi vizita tatăl cam o dată de an.

Lisa nu realizează golul imens lăsat de moartea tatălui decât după ce acesta nu mai e. Este răscolită de propriile amintiri de-a lungul vieţii, caută prin cutia lăsată de John, găseşte bileţele acestuia, şi copleşită de regret că nu mai putea face nimic să întoarcă timpul, cere iertare.

Cartea are un final luminos reuşit, cu o iertare care vine (nu ştim exact cum), oarecum inefabil. Autoarea redă astfel încredere şi sufletelor zbuciumate - precum Lisa - asigurându-le că forţa Binelui e chiar aici, iar grijile noastre ar deveni mult mai mici dacă ne-am gândi mai întâi cum putem ajuta pe ceilalţi aflaţi în nevoi mai mari decât ale noastre.

Autoarea nu concepe doar o poveste emoţionantă de care a auzit, ea este un insider al vieţii de azil şi a relatat secvenţe din dramele concrete ale bătrânilor “părăsiţi” de copiii lor pe mâini străine (căci aşa ne sugerează cartea că se simt aceşti oameni - părăsiţi!).

Deşi foarte tânără (un contrast frumos între autoare şi subiectul ales), autoarea ştie să ne facă receptivi fără a fi absolut deloc didactică, la ceea ce ne face, de fapt, oameni adevăraţi - responsabilitatea datoriilor pe care le avem unii faţă de alţii şi sacrificiul asumat. Două realităţi prin care renunţăm la acel lucru care ne face urâţi, trişti şi depresivi- egoismul.

Egoismul, sugerează Elena Ciolacu, printre rânduri, ar fi exact acel lucru care ne-ar face ”oameni de unică folosinţă”, în loc să fim oamenii de încredere de-o viaţă, în vieţile altora.

Cartea a debutat ca un proiect al Elenei Ciolacu despre experienţa bolnavilor de Alzheimer pentru Centre for Excellence în Learning Enhancement, o ramură a Universităţii Coventry care se ocupă cu dezvoltarea de metode didactice alternative pentru Faculty of Health and Life Sciences. Cartea urma sa îi ajute pe studenţi să privească subiectul dintr-un punct de vedere uman, emoţional, şi nu doar scolastic.

Romanul, spune Claudiu Târziu, directorul Editurii ROST, va constitui şi punctul de plecare al unei campanii de conştientizare în privinţa bolnavilor de Alzheimer, care se va încheia peste un an, în decembrie 2016.

Dar cartea nu e despre Alzheimer. Ea poate fi citită şi ca un fel de ”memento mori” de către tineri, care, prinşi în capcana dintre ecranele lumii virtuale şi a lumii consumeriste în care trăim, nu mai ştiu să se găsescă pe ei înşişi.

”O lume traumatizată, cu oameni trişti, cu mulţi tineri trişti”, după cum o descria scriitorul Virgiliu Gheorghe, prezent şi el la lansarea cărţii Elenei. O lume care îşi trăieşte drama sa fundamentală, aceea a pierderii relaţiei cu sine însuşi, mai spune scriitorul.

Mai există şi o altă conotaţie a binomului tinereţe-bătrâneţe, pe care cartea îl scoate la iveală excelent- visului tinereţii eterne pe care societatea încearcă să ni-l vândă în fel şi chip, prin reclame, produse cosmetice, medicină naturistă, etc.

„Această carte ne îndeamnă să nu fim oameni de unică folosinţă, adică obsedaţi de consum, sclavi ai „zeului tinereţii” – slăvit de canalele de comunicare în masă – şi îngroziţi de perspectiva bătrâneţii, a bolii şi a singurătăţii, care s-ar traduce ca ieşirea noastră din uz. Ci să fim Oameni, pentru totdeauna”, scrie Claudiu Târziu.