O altă gală a tristei Ligi a Studenţilor Români din Străinătate

Marţi seara, Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) a premiat în cadrul Galei LSRS eminenţe cenuşii de la universităţi de prestigiu din mai multe colţuri ale lumii, adică români excepţionali plecaţi la studii în străinătate: 50 de finalişti şi 9 laureaţi.

Mă aşteptam la un eveniment strălucitor, bine articulat, cu o aură cât se poate de festivă. Cu atât mai mult cu cât LSRS anunţa ocrotitor pe site-ul lor că Liga continuă să susţină interesele studenţilor români din străinătate, oferindu-le acestora un cadru de dialog şi recunoaştere, promovându-le meritele în societatea românească, ca adevărate modele de excelenţă şi profesionalism.

Mă aşteptam, deci, cel puţin la o atmosferă în care tinerii premiaţi să fie puşi ei în valoare şi mai puţin organizaţia gazdă. Dar n-a fost să fie. Tinerii premiaţi, geniali în majoritatea lor, şi poveştile lor - erau într-un contrast izbitor cu totul.

În primul rând cu organizarea defectuoasă.

Locul neinspirat ales pentru desfăşurarea evenimentului (de ce or fi alegând organizatorii construcţia somptuoasă dar lugubră a Palatului Parlamentului în care te simţi captiv fără să-ţi explici bine de ce?); cu sala, în care ar fi trebuit să existe indicaţii care să înlesnească ocuparea locurilor- câştigătorii, invitaţii, presa, membrii obişnuiţi ar fi trebuit să fie ajutaţi să se aşeze după o logică a desfăşurării evenimentului; cu slidurile în care ar fi trebuit să apară întotdeauna alături de poză şi nume poziţia şi centrul de studii ale fiecărui nominalizat.

În al doilea rând, cu atitudinea.

Discursul mult prea lung al preşedintelui-membru fondator al LSRS, Sebastian Burduja (25 de minute de cuvinte mari, preţioase, majoritatea laudative pentru LSRS, un deja-vu al şedinţelor UTC în care era musai să-ţi găseşti altceva de făcut), ar fi putut fi salvat dacă s-ar fi rezumat la 10 minute.

Iar apoi, discursul prezentărilor nominalizaţilor.

Iniţial m-am gândit că organizatorii şi prezentatorii sunt încă novici în arta prezentării în public şi nu cunosc diferenţa între a citi o listă şi a anunţa un câştigător. Apoi am realizat că ei erau deja la a IV-a ediţie, prin urmare, nu era deloc scuzabilă lipsa unei solemnităţi minime care îmbină rostirea clară a numelui câştigătorului şi a titlurilor acestuia, urmate de pauze de vorbire, necesare măcar pentru receptarea normală a mesajului dacă nu din decenţă. Nu numai că mesajul era în doar pe jumătate rostit inteligibil dar, aplauzele - dese, zgomotoase, automate - care începeau, ca după o regie dinainte stabilită, înainte ca vorbitorul să termine ce avea de spus - fragmentau discursul şi te plasau involuntar în timpul şi spaţiul nefericitelor şedinţelor de partid de odinioară.

De fapt întreaga atmosfera avea ceva marţial. E drept că voluntarii se grăbeau să-ţi fie cumva de ajutor dacă nu-ţi găseai locul sau badge-ul, dar lipsa de căldură şi de zâmbet le simţeai de la intrare. Era un anume fel de ostilitate imperceptibilă, un anume fel de suspiciune cu care erai întâmpinat şi tratat. Să fi fost locaţia, care ar fi putut impregna nefast întreaga atmosferă, singura de vină? Să fi fost lipsa de experienţă?

Apoi a mai fost şi problema consistenţei acţiunii în sine.

Aceşti români excepţionali ar fi meritat mai mult decât nişte premii onorifice. Li s-a înmânat un premiu simbolic, un fel de statuetă transparentă. Simbolic precum şi evenimentul. Nu spun neapărat că laureaţii ar fi trebuit să primească un premiu în bani, dar, poate ar fi fost mai încurajator pentru ei dacă li s-ar fi propus o ofertă sau un contract din partea vreunei companii sau instituţii din ţară. Astfel, strategia SMART Diaspora menită să faciliteze revenirea în tara a absolvenţilor români din străinătate , anunţată cu pompă, ar fi avut primele ei semne de credibilitate.

De altfel, strategia despre care Sebastian Burduja, promite că va ajunge şi pe masa autorităţilor, sună bine. Realizată în urma consultării a peste 200 de studenţi şi absolvenţi români din străinătate, membri ai LSRS, ea vizează, în principal, cinci lucruri: accesul diasporei la concursurile din administraţia publică românească; reduceri fiscale la revenirea în ţară pentru o perioadă determinată; diaspora ca punte pentru investiţiile străine; transfer de cunostiinte şi bune practici prin intermediul unui corp de experţi din diaspora şi programe de fellowship şi internship în instituţiile de stat după modelul White House Fellows din SUA.

Au fost totuşi şi momente reuşite. În afară de minţile şi privirile inteligente ale multor studenţi, masteranzi, doctoranzi (şi deşi mulţi dintre premianţi, neputând fi prezenţi la eveniment au fost filmaţi în prealabil), atmosfera a fost ”îmblânzită” de prezenţa unor invitaţi remarcabili precum Gabriela Szabo, Raed Arafat sau Emil Hurezeanu.

Aş fi dorit să pot distinge în înregistrarea făcută, numele tuturor finaliştilor şi să-i menţionez aici. Dar ei - şi aici e meritul celor care îngrijesc site-ul LSRS- pot fi găsiţi aici http://gala.lsrs.ro/gala-lsrs/gala-2013/finalişti/, într-o formă completă.

Până aici totul pare a fi doar filmul unui important eveniment eşuat din cauza unui management defectuos sau a unei organizări neprofesioniste din partea unor tineri ce pot fi bine intenţionaţi, la urma urmei...

...dacă n-ar mai exista şi alte reacţii la ”fenomenul” LSRS. "Caracterul reprezentativ pe care această asociaţie şi-l arogă în mod nejustificat”

În primul rând există o Petiţie pe internet numită "Pe mine nu mă reprezintă Liga Studenţilor Români din Străinătate - LSRS", petiţie care îşi exprimă public „dezacordul faţă de discursul, poziţiile şi acţiunile LSRS”. În 5 puncte, semnatarii Petiţiei explică de ce reproşează acestui ONG modul de funcţionare profund nedemocratic, lipsit de transparenţă şi onestitate faţă de propriii săi membri, care se erijează în ”vocea tuturor celor ce studiază în afara ţării şi propagând în numele acestora unele opiinii pe care le considerăm nocive, bigote şi impregnate de naţionalism”.

Într-adevăr, căutând pe site-ul România Jună, (”România Jună” este un eveniment tip pelerinaj la Mănăstirea Putna organizat de LSRS în august 2011, dar numit pompos“proiect de renaştere naţională” ) găsim instrucţiuni de folosire a unei rugăciuni compuse de călugării de la Putna special pentru tinerii care merg acolo.

Întrebat în legătură cu acuzaţiile ce li se aduc de mai multe voci, Sebastian Burduja mi-a răspuns că ei au încercat să intre în dialog cu toată lumea care le aduce orice fel de critică. ”Nu considerăm acuzaţiile ca fiind fondate, comentariile constructive le-am acceptat şi ele ne-au ajutat pe noi să devenim mai buni”.

Am dorit să aflu mai exact cine sunt aceşti oameni, controversaţi în ciuda intenţiilor bune şi a cuvintelor şlefuite. Am aflat că, acum 2 ani, atunci când s-a lansat LSRS-ul, participanţii au fost: Dan Voiculescu, Ecaterina Andronescu, Dumitru Preda, (Director al Direcţiei Originării din România din cadrul Ministerului Afacerilor Externe), tatăl lui Dragoş Preda, vicepreşedinte LSRS, Mihai Gâdea, Mircea Chelaru, general în rezervă, fost şef al Marelui Stat Major, fost vicepreşedinte al Partidului Conservator. Şi Marinel Burduja, Prim Vice-Preşedinte al Raiffeisen Bank, (care, înainte de ’89 a lucrat în comerţul exterior), din anturajul lui Dan Voiculescu şi, surpriză... tatăl lui Sebastian Burduja, membru fondator şi Preşedinte LSRS.

Mai surprinde, atunci, parteneriatul lor cu Senatul României? Atenţia de care se bucură faţă de multe alte ONG-uri din ţară? Nu. Ceea ce surprinde este, dimpotrivă, o lipsă de reală implicare în ceea ce spun ei că fac, adică sprijinirea reală pentru ”întoarcerea acasă a absolvenţilor români din străinătate şi implicarea lor în procesul de dezvoltare a României”.

Nu cred să fiu înclinată cu orice preţ spre a găsi cusururi dar am întâlnit aseară tineri (nu voi da nume) foşti premiaţi de-ai lor din anii trecuţi, care, negăsindu-şi încă un job pe măsura lor, în România, au rămas cumva agăţaţi de acest ONG, poate din dorinţa apartenenţei la un grup, poate în speranţa găsirii unui sprijin din partea lor, tineri, geniali şi ei, precum cei premiaţi aseară.

Bineînţeles, întrebat despre ajutorul acordat de Ligă în astfel de cazuri, preşedintele mi-a amintit mândru de portalul de joburi Hai acasă.ro. Plus că ei au ”ajutat în cazuri punctuale”, iar în vară au organizat ”primul târg de joburi cu peste 40 de companii”.

Evenimente, acţiuni, proiecte - normal a venit şi întrebarea despre bani. Răspunsul a fost cel aşteptat- ”finanţare punctuală de la companii, pe evenimente, cu sume mici şi medii”. Au negat orice legătură cu omul de afaceri Dan Voiculescu. ”LSRS nu a primit niciodată finatare nici de la dânsul sau companiile dânsului” a răspuns Sebastian Burduja înroşindu-se şi fâsticindu-se de aşa întrebare. Singura legătură ”mai strânsă” fiind cea cu trustul Intact, acum 2 ani, dar ”facem parteneriate media cu toată lumea, cu toate televiziunile, presa”.

Întristat de acuzele aduse, Sebastian vorbea de un ”zid al blazării şi al cinismului”. ”Poţi să ai intenţii bune până la cer şi poţi să te loveşti de acest zid. Pe cine deranjăm noi?”

Aparent, pe nimeni. Chiar şi cu toată acea atmosferă aceea rigidă, cu aplauze regizate, cu priviri suspicioiase în loc de zâmbete binevoitoare... de ce ar deranja, dacă poţi să te răsuceşti pe călcâie şi să pleci, dacă nu-ţi place?

Dar dacă ţi-ai făcut vise şi ţi-ai legat speranţele de un ideal care arată altfel decât cel promovat pe site? Dacă în spatele cuvintelor nu există nimic de substanţă? Dacă dincolo de emfază şi lirism rămâne compromisă ideea de societate civilă, de voluntariat, de excelenţă? Dacă marele ONG internaţional nu e decât un pretext de a se promova pe sine, adică pe câţiva copii de foşti nomenclaturişti, folosindu-se de cele mai strălucite minţi de tineri studioşi? Aceştia, în buna lor credinţă se văd înşelaţi, abuzaţi, abandonaţi când spectacolul s-a terminat.

Nu aş fi scris toate acestea, dacă nu aş fi citit aseară, în ochii unui specialist în găuri negre, o astfel de dezamăgire. Nu acuza pe nimeni, nu s-a gândit măcar să dea arunce vini, dar i-am văzut tristeţea, uşor disimulată în spatele unui zâmbet fin.

Există evenimente care înşfacă şi îngroapă fapte. Există oameni şi organizaţii care, nefiind ce par a fi, înşeală speranţe, răpesc vise, te folosesc. Trăim în România şi ne-am obişnuit să simulăm şi să disimulăm. Dar nu întotdeauna şi nu peste tot.