Mircea Băjan: Fără cultură, tradiţii şi moralitate omenirea va pieri

Primul ziar clandestin în limba română a fost editat de Gruparea România Liberă din Budapesta (1988-1989). Între anii 1987-1989, în Ungaria s-au adăpostit de teroarea comunistă din România între 30.000 şi 60.000 de cetăţeni români.

În 1988, la primul concert liber organizat de Amnesty Internaţional pe Nep-Stadion în Budapesta, Bruce Springsteen saluta refugiaţii români.

Premierul de atunci al Ungariei, Karoly Gross, aplauda înconjurat de bannere anti comuniste în limba maghiară şi română, iar Ceauşescu devenea suficient de agasat încât să ameninţe voalat Ungaria cu... bomba atomică, aşa cum o făcea şi cu alte ocazii.

La începutul lunii aprilie 2012 va deveni publică o pagină web intitulată “România Liberă”. Fără nicio legătură cu cotidianul românesc ce poartă acelaşi nume, pagina respectivă îşi propune să reunească documente şi fotografii ce vin să completeze istoria dizidenţei româneşti. Este vorba despre “Gruparea România Liberă” de la Budapesta (1988-1989).

Înfiinţată de doi timişoreni fugiţi din ţară, Cornel şi Doina Roşca, gruparea avea să devină un sprijin real pentru cei care şi-au riscat viaţa părăsind ilegal ţara la acea vreme.

Realizatorul acestei pagini se numeşte Mircea Băjan. Acum în vârstă de 53 de ani, dl Băjan, fugit şi el din ţară în 1988, s-a gândit să facă cunoscută această parte a istoriei a României.

Reporter: Domnule Băjan, ne puteţi spune cum aţi reuşit să plecaţi din ţară în acea perioadă?

MB: Am reuşit după aproximativ un an de aşteptare să obţin un paşaport pentru ţările de est şi mi-am cumpărat un bilet de tren în circuit prin Ungaria, Polonia, Germania de Est, cu întoarcere în România. Auzisem deja la postul de radio Europa Liberă că românii care părăsiseră ţara şi se aflau în Ungaria, se strângeau în fiecare seară la ora 6 în faţa hotelului Forum, cum se numea pe atunci, din Budapesta. Tot la Europa Liberă auzisem că fugarii puteau să rămână în Ungaria. Astfel că am luat trenul, cu prima destinaţie Ungaria... unde de fapt am şi rămas, fără să îmi mai continui călătoria prin celelalte ţări.

Am rămas în Ungaria la o cunoştinţă a unui fost coleg de-al meu de facultate, în localitatea Bekescsaba, aproape de graniţa română. Am stat la el vreo 2-3 săptămâni, după care m-am mutat la Budapesta. În acest timp m-am dus la Budapesta la Crucea Roşie, care m-a îndrumat ce trebuie să fac pentru a obţine un permis de şedere temporară, permis pe care l-am obţinut cam după vreo 2 săptămâni.

R: Ce se întâmpla la Hotel Forum?

MB: Numit la vremea aceea Forum, actualul Hotel Intercontinental de pe malul Dunării lângă podul Lanchid din Budapesta, era locul de întâlnire al cetăţenilor români fugiţi din ţară. În faţa hotelului într-o piaţetă se afla statuia Baronului József Eötvös, scriitor şi politician din secolul 19. Pe treptele de la baza statuii se adunau cetăţenii români în fiecare seară la ora 18:00 şi discutau – temele discuţiilor erau de la cum au ajuns în Ungaria (tren, graniţa verde, prin Iugoslavia, printre gloanţe sau “legal” etc...), problemele lor de refugiaţi fără casă şi masă, informaţii despre eventuale locuri de muncă sau despre modalităţi de plecare spre Vest...

R: Aţi primit ajutor acolo? Din partea cui şi în ce a constat?

MB: Prima dată am primit ajutor de la Crucea Roşie Maghiară – aici am primit permisul temporar de şedere (mult căutatul tartózkodás engedi!). Apoi, din ce în ce mai mult ne-au ajutat organizaţiile partidelor maghiare de opoziţie – FIDESZ, MDF, Menedek bizottság (organizaţia de ajutorare a refugiaţilor). Iarăşi, un ajutor foarte important l-am primit la vremea aceea de la biserici: mâncare, articole de uz casnic, bani şi haine. Nu în ultimul rând, refugiaţii au primit ajutor chiar de la populaţie. Mulţi au găsit în acest fel un loc de dormit, au fost ascunşi de poliţie etc... - menţionez că mai ales prin 1987-1988 se mai trimiteau refugiaţi înapoi în România, unde beneficiau de un tratament groaznic.

Pe atunci Ungaria era totuşi o ţară “înrudită”- mulţi nici nu aveau curajul să se înregistreze la Crucea Roşie Maghiară pentru a obţine permisul de şedere, fiindu-le frică de poliţie.

Un lucru foarte important: am primit un ajutor preţios de la Diaspora Română. În primul rând de la Organizaţia Românilor Liberi a Dlui Ion Ratiu. Dânsul făcea în Anglia recepţii cu scop caritativ aproape lunar unde strângea bani şi îmbrăcăminte, medicamente etc... pentru refugiaţii din Ungaria. Suma strânsă nu ajungea pentru a trimite un camion cu haine. Aşa că Dl. Raţiu mai punea încă pe atât sau chiar mai mult pentru a completa suma necesară transportului.

Cam o dată la o lună-două venea Sandu (Dl. Sandu Pobereznic) cu un prieten cu camionul de la Londra la Budapesta să ne aducă lucruri şi bani. Aşadar îşi lăsau afacerea pentru o săptămână ca să îngrijească de noi. Dădeam sfoară în ţară că vine Sandu cu camionul.

Lucrurile se dădeau direct din camion sau dintr-un depozit pus la dispoziţie de opoziţia maghiară. Banii se împărţeau după caz, familiile cu copii şi bolnavii în primul rând. Până la urmă ajungea câîte un pic la destul de mulţi. Câteva sute de Forinţi te ajutau pentru câteva zile la vremea aceea.

Susţinerea morală din partea unora din Diaspora Românească a fost pentru noi extraordinar de importantă. Venirea unor români din vest la Budapesta şi colaborarea cu ei era pentru noi speranţă. Ne dădea puteri şi curaj să o mai ducem câteva zile sau săptămâni. În special Sandu. Nu cred că aş putea separa Gruparea România Liberă de Sandu.

Implicarea lui la Organele Maghiare pentru noi sau ajutorul Dlui Raţiu că cei circa 250 de refugiaţi ajunşi în 2-3 săptămâni în Danemarca în Noiembrie 1988 să nu fie daţi înapoi în Ungaria, au folosit mult. Mă bucur să vă pot spune că cei circa 250 de refugiaţi plecaţi în Danemarca nu au fost trimis înapoi! Mulţi dintre ei mai sunt şi acum acolo.

De asemenea, promovarea situaţiei noastre precară în ziarele din diaspora în Anglia (Românul Liber al Dlui Rariu), SUA sau Germania ne-a ajutat mult, făcându-ne cunoscuţi. Îmi amintesc, în America se făceau anunţuri la ziar pentru sponsorizare de refugiaţi a€“ special pentru familii cu copii.

R: De ce aţi plecat din România?

MB: Nu mai puteam să suport regimul comunist. Mă simţeam legat de mâini şi de picioare nu mai puteam respira aerul dictaturii comuniste. Nu mai suportam lipsa de libertate. Asta am căutat de fapt – libertatea. Nu te poţi simţi liber într-un regim de dictatură comunistă.

R: V-aţi implicat în publicarea şi gestionarea acestei pagini web, unde urmează a fi publicate materiale legate de acea perioadă. Vă rugăm să ne spuneţi despre ce este vorba.

MB: Este vorba despre o organizaţie care a fost creată în Ungaria de către 2 timişoreni, Cornel şi Doina Roşca, ajunşi în Budapesta prin toamna lui 1987, care încet- încet, cu acţiuni destul de timide la început, au dorit să facă ceva împotriva regimului lui Ceauşescu.

De exemplu scriau sloganuri împotriva lui Ceauşescu pe oglinzile din trenurile care plecau spre România, puneau pliante în trenurile care mergeau în ţară. Încetul cu încetul li s-au alăturat mai mulţi oameni. Cornel şi Doina au format ulterior un comitet, numit Comitetul România Liberă, care ulterior, pe 1 martie 1988, au format gruparea cu acelaşi nume: Gruparea România Liberă.

Această grupare avea să scoată şi un ziar. În primul număr din luna aprilie 1988 se anunţa crearea Grupării România Liberă din Budapesta. Ziarul purta acelaşi nume – România Liberă, dar nu are absolut nicio legătură cu cotidianul românesc de atunci sau cel actual.

Dacă cititorii dvs vor accesa web-ul nostru, vor putea găsi mai multe numere ale acestui ziar – au fost publicate 11 numere. Acest ziar, după cum scrie şi Vladimir Socor, este primul ziar de opoziţie samizdat în limba română. Era pentru prima dată când în condiţiile unui regim comunist apărea un ziar în limba română împotriva dictaturii. Era tipărit în Ungaria, xeroxat, având o formă relativ primitivă.. şi foarte interesant că s-a născut la Budapesta şi nu în România – asta arată frica imensă a populaţiei României din acea perioadă.

Ziarul se distribuia la hotelul Forum, acolo unde românii veneau în fiecare seară şi era trimis în ţară cu trenul... exemplare ale ziarului erau puse în trenurile ce ajungeau în România. Unii cetăţeni maghiari dădeau o mână de ajutor. Putând să circule mai liber, ştiau locul unde erau ascunse ziarele în tren, iar odată ajunşi în România le luau şi le distribuiau la populaţie. Ziarul mai era trimis şi prin poştă, nu numai în ţară, dar şi în Vest, la organizaţii sau personalităţi care ne susţineau, precum Ion Raţiu, Mihnea Berindei, William Totok şi alţii.

În plus, ziarul mai era trimis prin poştă către secţii de poliţie, fabrici etc., din România, ale căror adrese le obţineam de la refugiaţi.

R: Cât timp aţi stat în Ungaria?

MB: Un an, până la începutul lunii iunie 1989. Am intrat în această grupare la scurt timp după sosirea mea în Ungaria. Scriam la ziar deja. Am fost ales lider al grupării în noiembrie 1988, moştenind o situaţie precară a grupării.

Cornel şi Doina Roşca au plecat în iulie 1988 din cauza ameninţărilor telefonice ale securităţii Române, Virgil Pârvu a fost expulzat de autorităţile maghiare după demonstraţia de comemorare a unui an de la incidentele din Braşov - 15 noiembrie.

R: Care este scopul acestui site?

MB: Consider că această grupare a avut un rol foarte important la vremea aceea, în primul rând pentru ajutorarea refugiaţilor, atât ca susţinere morală, cât şi ajutor material.

Gruparea a creat un cadru “de acasă” în străinătate, de stabilitate, de susţinere, ajutorare şi unire pentru refugiaţi în toată nesiguranţa, incertitudinea şi mulţimea de zvonuri (unele contradictorii - ne dau ungurii înapoi în România, graniţa cu Portugalia e deschisă, etc...) de acolo; Auzeam şi de ameninţările voalate ale lui Ceauşescu cu rachete de rază medie, eventual nucleare. El iar fi spus lui Karoly Grosz la întâlnirea de la Arad în august 1988 că “poate produce orice, inclusiv arme nucleare”. Tema s-a mediatizat în Ungaria. În aprilie 1989 Ceauşescu a spus Comitetului Central al PCR că România are capacitatea să producă arme nucleare, dar este total împotriva armelor nucleare. O lună mai târziu apărea în Der Spiegel un articol cum că în România era în construcţie o fabrică de rachete cu rază medie de acţiune. Noi spuneam pe atunci că eram între securitatea maghiară, cea română, CIA şi KGB...

Refugiaţii din România aveau un loc unde se puteau întâlni şi îşi spune părerile şi păsurile, aveau un ziar al lor, era o organizaţie care le reprezenta interesele în faţa autorităţilor.

Era o solidaritate acolo - mulţi ne anunţau de ex. că vor încerca să treacă graniţa cu Austria noaptea şi ne cereau să “facem scandal” dacă îi prind grănicerii maghiari pentru a nu fi daţi înapoi în România – au fost cazuri unde GRL s-a implicat mult pentru refugiaţi pe teritoriul Ungariei (de ex. repatriaţii din Austria) şi internaţional (de ex. cei plecaţi în noiembrie 1988 în Danemarca), Grupul purtând discuţii cu mai multe ţări vestice pentru primirea refugiaţilor sau pentru ne-trimiterea celor ajunşi deja în vest înapoi în Ungaria. Uneori demersurile au avut succes.

Tot acolo aflam de la noii sosiţi din ţară, ultimele noutăţi privind situaţia din România: despre demolarea satelor (am colaborat de ex. cu Mihnea Berindei), despre abuzuri şi violenţe din partea poliţiei.

Mulţi dintre ei veneau la noi, ne căutau pentru a le lua interviuri şi a le publica. Veneau scrisori pentru publicat şi din ţară. Efortul nostru era susţinut indirect de către posturile de radio Radio France şi Europa Liberă şi multe mass media din Occident care publicau informaţiile proaspete sosite din interiorul ţării aflate sub dictatura comunistă, cele scrise de către noi, păsurile noastre etc.

Foarte important deasemenea, gruparea a oferit refugiaţilor posibilitatea de a se opune cu fapta şi a lupta efectiv împotriva comunismului! Eforturile noastre nu se concentrau numai pe situaţia din România, ci am ajutat grupările de opoziţie maghiare în lupta lor împotriva comunismului din Ungaria, aşa cum maghiarii ne-au ajutat pe noi să combatem comunismul din România. Am cooperat foarte bine cu opoziţia maghiară. Am primit mult sprijin şi de la televiziunea, radio, presa maghiară, care la rândul său difuza interviuri cu noi în limba maghiară şi română, iar unele dintre emisiunile de TV şi radio puteau fi urmărite şi din Transilvania.

Consider că toate acestea reprezintă o parte din istoria României rămasă necunoscută pentru cea mai mare parte a publicului, în special şi pentru că multe din materialele pe care le veţi găsi pe web nu au fost încă făcute publice pe scară largă. Şi cred că este de datoria noastră, a foştilor refugiaţi, să o facem cunoscută. Îi invit pe toţi foştii co-refugiaţi care vor să facă cunoscute aspecte din soarta lor de atunci sau au materiale legate de acea perioadă şi consideră că trebuie şi merită a fi făcute publice, să mă contacteze pe web când va fi online în aprilie şi să mi le trimită, iar eu le voi publica pe web.

R: Când va deveni public web-ul şi care va fi linkul ce trebuie accesat de către public pentru a-l putea citi?

MB: Link-ul este www.freeromaniagroup.com şi dorim să devină public în luna aprilie 2012. Este de fapt aceeaşi dată în care avea să iasă la lumină primul ziar samizdat în limba Română din lagărul comunist, primul ziar al Grupării România Liberă din Budapesta

R: Ce aţi găsit în vest şi nu reuşeaţi să găsiţi în România?

MB: Libertatea. Vestul mi-a oferit o flexibilitate capabilă să îmi asigure stabilitatea prin care eu ca persoană umană am putut să evoluez şi nu să mă depersonalizez ca sclav al fantomei comuniste, în vest existând o paletă largă de valori (ce-i drept şi şi non-valori) şi libertatea care îţi oferă posibilitatea să te îmbunătăţeşti/progresezi. Normal, ce alegi, aceea primeşti....

R: Din ce mi-aţi spus, am înţeles că aţi continuat lupta împotriva comunismului, chiar dacă nu este vorba despre comunismul din România, despre care ştim că, cel puţin în teorie, nu mai există.

MB: Adevărat. Am început la un moment dat să practic Falun Gong, o disciplină spirituală venită din China. Pune mare accent pe îmbunătăţirea caracterului moral, de altfel şcoala recomandă principiul de bază: Adevăr, Compasiune, Toleranţă.

Am început să o practic în 1999. Din păcate însă, Falun Gong este supusă unei persecuţii severe din partea regimului comunist chinez, încă din vara anului 1999, când această practică de cultivare a fost în mod ilegal interzisă în China, fără niciun motiv.

Am lucrat timp de 9 ani la Amnesty Internaţional în grupa Africa de Vest şi China, am colaborat cu IGFM (Societatea Internaţională pentru Drepturile Omului), cu secţia de Drepturile omului din Parlamentul austriac etc... în acest sens.

Am găsit descris la perfecţie mecanismul comunismului în lucrarea publicată chiar de ziarul dvs, “9 Comentarii despre Partidul Comunist”. Consider că este un ajutor enorm pentru cei care încă au “melancolia” vremurilor comuniste, pentru a-i face să înţeleagă mai bine ticăloşia acelui sistem.

Comunismul omoară cultura, tradiţiile şi moralitatea. Fără cultură, tradiţii şi moralitate omenirea va pieri.

R: Povestiţi-ne o întâmplare care v-a afectat în mod deosebit, de când eraţi “fugar” în Ungaria.

MB: După vreo lună de stat la Budapesta am sunat odată acasă, de la poştă. Mama mea mi-a spus că nu mai vrea să mă audă, că eu am luat un alt drum şi dacă continui aşa, să consider că nu mai sunt copilul lor. Normal că mi-a căzut receptorul din mână. După vreo lună aud printr-o cunoştinţă din Suedia că părinţii mei vorbeau astfel întrucât telefoanele erau interceptate etc...şi să nu cred ce spun ei.

Şi una mai frumoasă: în Decembrie 1988 am trimis o felicitare de Crăciun şi Anul Nou poporului şi guvernului maghiar, publicată în Magyar Nemzet. Şi ce credeţi? La scurt timp după Anul nou, primim la căsuţa poştală a Grupării o scrisoare oficială de „La Mulţi Ani” şi urări de bine din partea Guvernului maghiar semnată de către purtătorul de cuvânt al guvernului! Scria că noi, români şi maghiari, putem să contribuim la înţelegerea dintre cele două popoare! Asta ne-a încurajat foarte mult. Astfel de documente vor putea fi găsite pe web.