Iohannis, mişcare surpriză: A sesizat CCR privind un conflict juridic cu premierul Viorica Dăncilă

Preşedintele Klaus Iohannis a transmis, vineri, preşedintelui Curţii Constituţionale, Valer Dorneanu, o cerere de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională cu premierul Viorica Dăncilă.

Şeful statului o acuză pe Viorica Dăncilă că a încălcat prevederile din Constituţie atunci când l-a desemnat pe vicepremierul Paul Stănescu să-i preia atribuţiile pe perioada concediului, respectiv 6-13 august.

"Rolul constituţional şi specificul atribuţiilor prim-ministrului presupun ca acesta să îşi exercite atribuţiile permanent şi neîntrerupt oriunde s-ar afla, inclusiv în vacanţă. Însă, ori de câte ori acesta ar aprecia că se află într-o imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, chiar şi cu acest prilej, devin incidente prevederile constituţionale referitoare la interimatul funcţiei de prim-ministru. Prin omisiunea Prim-ministrului României de a aduce la cunoştinţa Preşedintelui României imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile în perioada 6-13 august 2018 şi acţiunea acestuia de a desemna un alt membru al Guvernului să exercite, cu caracter temporar, atribuţiile de prim-ministru prin emiterea unui act cu depăşirea competenţelor stabilite de Legea fundamentală, s-a ivit un conflict juridic de natură constituţională între cele două autorităţi, pentru motivele expuse în cele ce urmează", a explicat Iohannis.

Preşedintele susţine că, procedând în acest mod, Viorica Dăncilă se situează în afara cadrului constituţional. Totodată, prin această conduită, prim-ministrul a încălcat şi prevederile din Legea fundamentală în componenta sa referitoare la supremaţia Constituţiei, precum şi principiul colaborării loiale, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa CCR.

Curtea Constituţională a stabilit, potrivit unor surse oficial citate de Agerpres, pentru 14 august termenul de transmitere a punctelor de vedere de la Guvern şi Preşedinţie privind conflictul între puteri.

Vă transmitem în continuare textul integral al cererii:

"În data de 31 iulie 2018, Prim-ministrul României, doamna Vasilică-Viorica Dăncilă, a emis Decizia nr. 247/2018 pentru exercitarea unor atribuţii, potrivit căreia, în perioada 6 - 13 august 2018, domnul Paul Stănescu, viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, exercită atribuţiile prim-ministrului privind conducerea operativă a activităţii Guvernului României (Decizia nr. 247/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667/31.07.2018).

În conformitate cu dispoziţiile art. 85 alin. (1) şi ale art. 103 alin. (1) din Constituţie, prin Decretul nr. 55/2018 Preşedintele României a desemnat-o pe doamna Vasilică-Viorica Dăncilă în calitate de candidat la funcţia de prim-ministru (Decretul nr. 55/2018, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48/17 ianuarie 2018). În conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Constituţie, prin Hotărârea nr. 1/2018 pentru acordarea încrederii Guvernului, Parlamentul României a acordat încredere Guvernului condus - în conformitate cu art. 107 alin. (3) din Constituţie - de doamna Vasilică-Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru. (anexa nr. 1 la Hotărârea Parlamentului nr. 1/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 84 din 29 ianuarie 2018). Prin Decretul nr. 76/2018 Preşedintele României a numit Guvernul României în componenţa prevăzută în anexa 1 a Hotărârii Parlamentului nr. 1/2018 (Decretul nr. 76/2018, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 85 din 29 ianuarie 2018).

Rolul constituţional şi specificul atribuţiilor prim-ministrului presupun ca acesta să îşi exercite atribuţiile permanent şi neîntrerupt oriunde s-ar afla, inclusiv în vacanţă. Însă, ori de câte ori acesta ar aprecia că se află într-o imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, chiar şi cu acest prilej, devin incidente prevederile constituţionale referitoare la interimatul funcţiei de prim-ministru.

Prin omisiunea Prim-ministrului României de a aduce la cunoştinţa Preşedintelui României imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile în perioada 6-13 august 2018 şi acţiunea acestuia de a desemna un alt membru al Guvernului să exercite, cu caracter temporar, atribuţiile de prim-ministru prin emiterea unui act (Decizia nr. 247/2018) cu depăşirea competenţelor stabilite de Legea fundamentală, s-a ivit un conflict juridic de natură constituţională între cele două autorităţi, pentru motivele expuse în cele ce urmează. Procedând în acest mod, Prim-ministrul României se situează în afara cadrului constituţional prevăzut de art. 107 alin. (3) din Constituţie. Totodată, prin această conduită, prim-ministrul a încălcat şi prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală în componenta sa referitoare la supremaţia Constituţiei, precum şi principiul colaborării loiale, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

A. Cu privire la admisibilitatea conflictului juridic de natură constituţională

În cauză sunt întrunite elementele necesare pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, aşa cum au fost stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 28 ianuarie 2005. Astfel, „Conflictul juridic de natură constituţională între autorităţi publice presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor” şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative şi care pot crea blocaje instituţionale.

De asemenea, cu referire la competenţa materială de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, a reţinut următoarele: „Este vorba de conflictele de autoritate (sau litigiile organice). Într-un atare caz Curtea Constituţională soluţionează sau aplanează litigii constituţionale între autorităţi. Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorităţi constituţionale cu privire la conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituţionale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competenţă”.

Totodată, în Decizia nr. 108/2014 Curtea Constituţională a stabilit că: „Fără a-i defini conţinutul, atât Constituţia, cât şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale utilizează sintagma de conflict juridic de natură constituţională. Prin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor conţinutului conflictului juridic de natură constituţională, principalul reper l-a constituit jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi doctrina în materie. Astfel, aceste conflicte au următoarele trăsături:

- sunt conflicte juridice;

- sunt conflicte juridice de natură constituţională;

- creează blocaje instituţionale;

- vizează nu numai conflictele de competenţă (pozitive sau negative) născute între autorităţile publice, ci şi orice situaţii conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct din textul Constituţiei;

- se referă numai la anumite autorităţi care pot apărea ca subiecte ale acestuia.

Toate aceste trăsături au caracter cumulativ şi nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării. 1. Doctrina în materie, a relevat că un conflict juridic de natură constituţională „priveşte «competenţele» sau «atribuţiile» autorităţilor publice; aceste «competenţe» sau «atribuţii» pentru a fi de «natură constituţională» trebuie să derive din Legea fundamentală, nu exclusiv dintr-un act normativ subsecvent Constituţiei (a se vedea, în acest sens I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 867). Totodată, „art. 146 lit. e) din Constituţie nu priveşte orice conflict, probabil şi posibil, între autorităţile publice, ci numai conflictul juridic, deci nu şi pe cel politic, şi bineînţeles numai conflictul care să privească competenţe constituţionale (a se vedea, în acest sens, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1.405). 2. Aceste opinii exprimate în doctrină se reflectă şi în jurisprudenţa în materie a instanţei de contencios constituţional.

Astfel, Curtea a stabilit că un conflict juridic de natură constituţională presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Totodată, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: „Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale. Mai mult, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea.

Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei. (...). Altfel spus, neîndeplinirea unor obligaţii de sorginte legală nu generează automat un conflict juridic de natură constituţională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competenţe a unei instituţii sau autorităţi publice, fie ea nominalizată în chiar titlul III al Constituţiei României, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituţionalitate, ci una de legalitate, pentru ca raportul acestora poate fi cenzurat în faţa instanţelor de judecată. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009. (...) Aşa fiind, intervenţia Curţii devine legitimă ori de câte ori autorităţile şi instituţiile publice menţionate în titlul III din Constituţie ignoră sau îşi asumă competenţe constituţionale de natură a crea blocaje ce nu pot fi înlăturate în alt mod. Aceasta este esenţa unui conflict juridic de natură constituţională.”

1. În ceea ce priveşte autorităţile constituţionale ce pot apărea ca subiecte ale unui conflict juridic de natură constituţională

Astfel, Curtea Constituţională este sesizată cu o cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Prim-ministrul României şi Preşedintele României.

Analizând jurisprudenţa Curţii Constituţionale rezultă că autorităţile publice ce pot fi parte într-un conflict juridic de natură constituţională trebuie să îndeplinească cel puţin următoarele exigenţe: să fie autorităţi de natură constituţională, adică să participe nemijlocit la realizarea puterii de stat; să fie nominalizate expres în Titlul III al Constituţiei, cu precizarea atribuţiilor ce le revin în realizarea puterii de stat.

În acest sens, prin Decizia nr. 838/2009, Curtea Constituţională a stabilit care sunt autorităţile publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti.

Totodată, prin Decizia nr. 358/2018, Curtea Constituţională prin raportare la o jurisprudenţă anterioară a reţinut: „ (...) Chiar dacă, prin Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din noiembrie 2008, Curtea a menţionat doar Guvernul, şi nu şi prim-ministrul, ca autoritate publică prevăzută în titlul III al Constituţiei care poate avea calitate procesuală activă, aceasta nu înseamnă că prim-ministrul, ca reprezentant constituţional al Guvernului, nu poate fi parte în conflict în condiţiile în care se contestă însăşi maniera în care îşi exercită o atribuţie proprie. (...)”.

Prin urmare, aţâţ Preşedintele României, cât şi Prim-ministrul României pot fi părţi într-un conflict juridic de natură constituţională.

2. Aspectele invocate vizează un conflict de competenţă (pozitiv sau negativ) născut între autorităţile publice constituţionale, sau o situaţie conflictuală a cărei naştere rezidă în mod direct din textul Constituţiei

Astfel, conflictul juridic de natură constituţională rezidă în mod direct din textul Constituţiei, respectiv din dispoziţiile art. 107 alin (1) - (3) coroborate cu cele ale art. 85 alin. (1), ce prevăd:

- Art. 85 alin. (1) - Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

- Art. 107 alin. (1) - (3) - (1) Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate. (2) Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. (3) Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern.

3. Conduita imputată reprezintă o problemă de constituţionalitate prin ea însăşi

Problema de drept ce trebuie dezlegată de Curtea Constituţională vizează posibilitatea prim-ministrului de a desemna un alt membru al Guvernului în vederea exercitării cu caracter temporar a atribuţiilor de prim-ministru, în condiţiile în care Preşedintele României are, potrivit art. 107 alin. (3) din Constituţie, competenţa de a desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, în situaţia în care prim-ministrul se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, aspect ce se subsumează unui raport de drept constituţional pur. În acest cadru, Curtea Constituţională urmează să analizeze şi să stabilească întinderea şi conţinutul sintagmei “imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile” din cuprinsul art. 107 alin. (3) prin raportare şi la art. 110 alin. (2) din Constituţie.

Fiind în prezenţa unor raporturi constituţionale între Prim-ministrul României şi Preşedintele României, dezlegarea prezentei probleme litigioase nu intră în competenţa altor autorităţi şi instituţii publice, ci doar în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, în conformitate cu art. 146 lit. e) din Constituţie şi în acord cu jurisprudenţa constituţională (Decizia nr. 358/2018).

4. Existenţa unui blocaj instituţional

Prin emiterea Deciziei Prim-ministrului nr. 247/31.07.2018 funcţionarea Guvernului României este plasată în afara cadrului constituţional, cu consecinţe multiple ce vizează, imposibilitatea Preşedintelui României de a-şi îndeplini competenţa constituţională de a desemna un prim-ministru interimar. Pe de altă parte, consecinţele acestei conduite - respectiv omisiunea prim-ministrului de a aduce la cunoştinţa Preşedintelui României imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile - afectează rolul constituţional al Guvernului, structura acestuia, desfăşurarea activităţii Guvernului ca organ colegial, întrunit în şedinţe legal constituite şi conduce la fragmentarea arbitrară a atribuţiilor acestei autorităţi constituţionale în atribuţii operative şi atribuţii neoperative.

Faţă de dispoziţiile constituţionale aplicabile şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspectele invocate în prezenta cerere se circumscriu cerinţelor referitoare la autorităţile constituţionale ce pot fi subiecte ale acestuia, existenţa unui conflict de competenţă (pozitiv sau negativ) născut între autorităţile publice constituţionale, sau o situaţie conflictuală a cărei naştere rezidă în mod direct din textul Constituţiei;, existenţa unui blocaj instituţional, iar conduita imputată reprezintă o problemă de constituţionalitate, prin ea însăşi.

În consecinţă, apreciem că cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Prim-ministrul României şi Preşedintele României, este admisibilă.

B. Cu privire la existenţa conflictului juridic de natură constituţională

Curtea Constituţională urmează să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Prim-ministrul României şi Preşedintele României, generat de omisiunea prim-ministrului de a aduce la cunoştinţa Preşedintelui României imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile şi acţiunea acestuia de a desemna un alt membru al Guvernului să exercite, cu caracter temporar, atribuţiile de prim-ministru prin emiterea unui act cu depăşirea competenţelor stabilite de Legea fundamentală.

Constituţia României consacră prim-ministrului un statut juridic distinct şi bine determinat prin modul de desemnare, numire, înlocuire şi prin atribuţiile acestuia. Astfel, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 85 şi ale art. 103 atât desemnarea, cât şi formarea întregului Guvern sunt indisolubil legate de persoana ce urmează a îndeplini funcţia de prim-ministru. De asemenea, în cadrul procedurii de învestitură a Guvernului în Parlament se au în vedere candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru, precum şi opţiunile acestuia privind lista Guvernului şi programul de guvernare. Potrivit art. 107 alin. (1) din Constituţie, prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin; de asemenea, prim-ministrul prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.

Conducerea Guvernului şi coordonarea activităţii membrilor acestuia îi conferă prim-ministrului o poziţie distinctă, ce îi permite, în temeiul Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor să convoace şi să conducă şedinţele de Guvern, să semneze în numele Guvernului actele acestuia şi să le promoveze, să reprezinte instituţia în relaţia cu celelalte autorităţi, precum şi să ia orice alte decizii în limitele competenţelor sale.

Aceste atribuţii se exercită de prim-ministru până la încetarea mandatului Guvernului. Astfel, potrivit art. 110 alin. (2) din Constituţie, Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă prim-ministrul se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.

Referitor la ipoteza în care prim-ministrul este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, art. 107 alin. (3) din Constituţie prevede: „Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 90/2001, potrivit cărora: „(1) Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile. (3) În situaţiile prevăzute la alin. (2), înăuntrul termenului de 45 de zile, primul-ministru va iniţia procedurile prevăzute de lege pentru numirea unui alt membru al Guvernului”. Aşadar, având în vedere poziţia constituţională a prim-ministrului, în cazul în care acesta se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile prim-ministrului.

Rolul constituţional şi specificul atribuţiilor prim-ministrului presupun ca acesta să îşi exercite atribuţiile permanent şi neîntrerupt oriunde s-ar afla, inclusiv în vacanţă. Însă, ori de câte ori acesta ar aprecia că se află într-o imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, chiar şi cu acest prilej, devin incidente prevederile constituţionale referitoare la interimatul funcţiei de prim-ministru. Prin urmare, legiuitorul constituant nu a avut în vedere posibilitatea ca prim-ministrul să îşi delege atribuţiile, indiferent de motiv (lipseşte din ţară sau absentează din alt motiv, imposibilitatea este generată de o situaţie medicală sau personală, etc.).

În conformitate cu dispoziţiile constituţionale menţionate, imposibilitatea exercitării atribuţiilor de către Prim-ministru se aduce la cunoştinţa Preşedintelui României, care desemnează un prim-ministru interimar dintre membrii Guvernului. Prim-ministrul interimar va exercita toate atribuţiile prim-ministrului, Legea fundamentală neconţinând vreo dispoziţie din care să rezulte o limitare a exercitării acestora, o asemenea ipoteză fiind prevăzută numai în ceea ce priveşte atribuţiile Preşedintelui interimar al României (art. 98 alin. (2) din Constituţie).

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, procedura interimatului este compatibilă cu mandatul acordat de Parlament prin votul de învestitură, fiind menită să asigure buna funcţionare a Guvernului, în vederea realizării atribuţiilor acestuia. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1559/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 823 din 30 noiembrie 2009). În aceeaşi decizie s-a reţinut că: „Interimatul reprezintă situaţia în care o persoană îndeplineşte, în condiţiile stabilite de lege, pe o perioadă determinată, atribuţiile unei alte persoane care ocupă o demnitate sau o funcţie publică. Interimatul funcţiei de ministru se referă la situaţia în care conducerea unui minister este exercitată, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile, de un alt membru al Guvernului decât ministrul titular, a cărui funcţie a încetat în condiţiile art. 106 din Constituţie sau care este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile. Având în vedere rolul miniştrilor care, potrivit art. 46 din Legea nr. 90/2001, exercită conducerea ministerelor şi le reprezintă "în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie", ceea ce impune continuitate în activitatea acestora, instituţia interimatului oferă soluţia constituţională pentru păstrarea acestei continuităţi, până la propunerea de către primul-ministru a unor înlocuitori pentru exercitarea funcţiilor de ministru devenite vacante.”

Prin urmare, din coroborarea dispoziţiilor constituţionale menţionate rezultă că în relaţia cu Prim-ministrul, Preşedintele României este singura autoritate competentă să constate imposibilitatea exercitării de către acesta a atribuţiilor, caz în care desemnează un prim-ministru interimar dintre ceilalţi membri ai Guvernului. Prim-ministrul nu are un drept de a propune persoana ce va fi desemnată în calitate de interimar, Constituţia recunoscând un drept exclusiv al Preşedintelui României de a alege dintre membrii Guvernului persoana ce va fi desemnată prim-ministru interimar. Interimatul nu poate dura mai mult de 45 de zile.

Legea fundamentală nu îl obligă pe prim-ministru să justifice motivul ce generează imposibilitatea exercitării atribuţiilor, astfel că ori de câte ori intervine o împrejurare care face imposibilă exercitarea atribuţiilor de către prim-ministru, se aplică procedura interimatului. Întrucât nici Legea fundamentală nu prevăd ce intră în sfera noţiunii de imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, rezultă că voinţa legiuitorului constituant a fost aceea ca interimatul să intervină în cazul survenirii oricăror împrejurări de fapt care conduc la o imposibilitate. De altfel, nici Legea nr. 90/2001 nu conţine vreo menţiune în acest sens.

Orice interpretare potrivit căreia prim-ministrul ar putea să decidă să desemneze el însuşi un alt membru al Guvernului să exercite atribuţii de prim-ministru ar fi contrară Legii fundamentale şi ar goli de conţinut dispoziţiile art. 107 alin. (3) din Constituţie în ceea ce priveşte exercitarea unei competenţe proprii a Preşedintelui României şi, totodată, ar nesocoti rolul constituţional al prim-ministrului. Dacă s-ar admite că prim-ministrul ar putea proceda în acest sens, fără a se apela la procedura constituţională a interimatului, ar însemna să se permită ca exercitarea atribuţiilor prim-ministrului de către o altă persoană decât cea învestită de Parlament să fie posibilă pe o durată nelimitată. O asemenea ipoteză, nefiind prevăzută în Constituţie, dar nici în Legea nr. 90/2001, nu beneficiază de niciun regim juridic (durată, condiţii şi efecte). Spre deosebire de aceasta, interimatul funcţiei de prim-ministru are prevăzută durata maximă, precum şi consecinţa depăşirii termenului constituţional, respectiv încetarea mandatului Guvernului, în condiţiile art. 110 alin. (2) din Constituţie.

Prin urmare, a admite că prim-ministrul are competenţa de desemna un alt membru al Guvernului să îi exercite atribuţiile ar echivala nu numai cu încălcarea competenţei Preşedintelui României de a desemna un prim-ministru interimar ori de câte ori survine o imposibilitate a prim-ministrului de a-şi exercita atribuţiile, ci şi cu încălcarea ansamblului de dispoziţii constituţionale ce reglementează organizarea şi funcţionarea Guvernului, precum şi raporturile acestuia cu autorităţile şi instituţiile publice, în general, cu Parlamentul şi cu Preşedintele României, în special.

În consecinţă, conducerea Guvernului nu poate fi exercitată de către o persoană desemnată printr-un act subsecvent acordării votului de încredere de către Parlament, respectiv în baza unui act emis de prim-ministru, ci numai de către o persoană desemnată printr-un decret al Preşedintelui României, în conformitate cu dispoziţiile art. 107 alin. (3) din Constituţie.

În data de 31 iulie 2018, Prim-ministrul României, doamna Vasilică-Viorica Dăncilă, a emis Decizia nr. 247/2018 pentru exercitarea unor atribuţii, potrivit căreia, în perioada 6 -13 august 2018, domnul Paul Stănescu, viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, exercită atribuţiile prim-ministrului privind conducerea operativă a activităţii Guvernului României (Decizia nr. 247/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667/31.07.2018). În acest mod, prin desemnarea unui alt membru al Guvernului să exercite atribuţiile prim-ministrului, doamna Vasilică-Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru şi-a arogat o atribuţie care, potrivit Constituţiei aparţine altei autorităţi publice, respectiv Preşedintelui României, potrivit dispoziţiilor art. 107 alin.(3) din Constituţie.

Or, viceprim-ministrul, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, desemnat prin Decizia nr. 247/2018 să exercite atribuţiile prim-ministrului privind conducerea operativă a activităţii Guvernului României, nu poate să conducă şedinţele Guvernului şi nici să semneze valabil actele adoptate de Guvern, aceste atribuţii revenind, în condiţiile art. 24 şi ale art. 27 din Legea nr. 90/2001, în mod exclusiv prim-ministrului învestit de Parlament.

Competenţa de a conduce Guvernul are un caracter unitar şi este atribuită de textul constituţional exclusiv prim-ministrului, aceasta neputând fi fracţionată prin voinţa exclusivă a titularului funcţiei.

În ceea ce priveşte sfera atribuţiilor ce vor fi exercitate de către viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, domnul Paul Stănescu, potrivit articolul unic al Decizia nr. 247/2018, acesta vizează „conducerea operativă a activităţii Guvernului României”, noţiune care nu se regăseşte în Constituţie şi nici nu beneficiază de o definiţie legală.

Menţionăm că adjectivul „operativ” are - potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române - sensul de: „1. Care lucrează repede, expeditiv, activ; care are efect (rapid); eficace, eficient. 2. Referitor la acţiuni, care ţine de acţiune.”

Legea nr. 90/2001 utilizează această noţiune în conţinutul art. 18 alin. (1) ce prevede ca în scopul rezolvării unor probleme operative, prim-ministrul poate constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete interministeriale. Aşadar, această normă utilizează acest termen în înţelesul său comun. În acord cu dispoziţiile constituţionale, acest act normativ - ce reglementează organizarea şi funcţionarea Guvernului - nu conţine prevederi care să permită prim-ministrului fragmentarea atribuţiilor sale pentru vreo raţiune, cu atât mai puţin pentru motive ce ar ţine de eficienţa/eficacitatea acţiunilor prim-ministrului.

Legea nr. 90/2001 cuprinde mai multe categorii de atribuţii ale prim-ministrului, respectiv de reprezentare, în domeniul apărării naţionale, privind numirea şi eliberarea din funcţii publice, privind relaţiile cu Parlamentul sau cu Preşedintele României. Însă, această diferenţiere între atribuţii este făcută în scopul organizării activităţii Guvernului, nicidecum în sensul în care ar permite interpretarea că ar putea fi posibilă fragmentarea atribuţiilor prim-ministrului.

În absenţa unei definiţii legale a sintagmei „conducerea operativă a activităţii Guvernului României” cuprinsă la articolul unic al Deciziei nr. 247/2018, nu se poate stabili dacă prim-ministrul a avut în vedere ansamblul atribuţiile sale sau doar o parte a acestora, în această ultimă situaţie neputându-se stabili care dintre ele. Aceasta întrucât, după cum se poate constata din înţelesul comun al termenului operativ, această noţiune nu se suprapune cu ideea de atribuţii parţiale sau cu cea de atribuţii necesar a fi exercitate într-o activitate curentă. În condiţiile neclarităţii ce planează asupra atribuţiilor de prim-ministru cedate, conduita celui care le-a primit va fi la rândul ei neclară, aspect ce afectează funcţionarea Guvernului în ansamblul lui. Astfel, în măsura în care conducerea operativă ar presupune conducerea şedinţelor Guvernului, ori semnarea actelor adoptate de Guvern şi, mai ales, adoptarea acelor măsuri impuse de gestionarea unor situaţii de urgenţă, aceasta ar veni în contradicţie cu dispoziţiile art. 24 şi art. 27 din Legea nr. 90/2001, atribuţii ce revin în mod exclusiv prim-ministrului învestit de Parlament sau a prim-ministrului interimar desemnat prin decret al Preşedintelui României.

Mai mult, statutul constituţional al prim-ministrului de a conduce Guvernul şi de a coordona activitatea membrilor acestuia îi conferă o autoritate de necontestat în interiorul Guvernului, legiuitorul stabilind că atunci când în Cabinet nu se poate ajunge la consens, deciziile sunt luate de către prim-ministru (art. 27 din Legea 90/2001). Această prerogativă are consecinţe în planul răspunderii politice şi juridice a membrilor Guvernului. Decizia prim-ministrului de a renunţa temporar la exercitarea atribuţiilor de conducere a Guvernului, fie ele şi operative - noţiune incertă sub aspect juridic - poate duce şi la situaţii conflictuale între prim-ministru şi membrii propriului Cabinet, în ceea ce priveşte funcţionarea Guvernului şi legalitatea actelor sau măsurilor promovate. Totodată, conduita prim-ministrului generatoare de conflict juridic de natură constituţională afectează şi raporturile Guvernului cu celelalte autorităţi sau instituţii publice confruntate cu necesitatea punerii în executare a măsurilor şi actelor adoptate de Guvern, din perspectiva valabilităţii acestora.

Raporturile instituţionale dintre prim-ministru şi Guvern, pe de o parte, şi dintre aceste autorităţi şi Preşedintele României, pe de altă parte, trebuie să funcţioneze în cadrul constituţional al loialităţii şi al colaborării, pentru realizarea atribuţiilor constituţionale distinct reglementate pentru fiecare dintre autorităţi; colaborarea dintre autorităţi este o condiţie necesară şi esenţială pentru buna funcţionare a autorităţilor publice ale statului.

Or, prin omisiunea prim-ministrului de a aduce la cunoştinţa Preşedintelui României imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile şi acţiunea acestuia de a desemna un alt membru al Guvernului să exercite, cu caracter temporar, atribuţiile de prim-ministru prin emiterea unui act cu depăşirea competenţelor stabilite de Legea fundamentală, prim-ministrul se situează în afara cadrului constituţional prevăzut de art. 107 alin. (3) din Constituţie. Prin această conduită, prim-ministrul a încălcat şi art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală în componenta sa referitoare la supremaţia Constituţiei, precum şi principiul colaborării loiale, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Prin emiterea Deciziei nr. 247/31.07.2018, prim-ministrul şi-a arogat o competenţă care aparţine unei alte autorităţi, respectiv Preşedintelui României dând naştere unui conflict pozitiv de competenţă, ce afectează funcţionarea Guvernului României care, astfel este plasat în afara cadrului constituţional.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, vă solicit să constataţi existenţa unui conflict juridic de natură constituţională dintre Prim-ministrul României şi Preşedintele României şi să stabiliţi conduita de urmat de către prim-ministru în vederea reinstaurării ordinii constituţionale."