Între pasiune şi sunet de lăută; interviu cu Caius Hera

Caius Hera, ţinând în mână instrumentul theorbă, în timpul unui concert
Caius Hera, ţinând în mână instrumentul theorbă, în timpul unui concert (Prin bunăvoinţa domnului Caius Hera.)

Caius Hera, un lăutist timişorean de 31 de ani, este un adevărat exemplu de curaj, perseverenţă şi autentic; lucruri pe care orice artist are nevoie pentru a-şi spune „Da! Simt că sunt pe drumul cel bun!”

Fiind pasionat de muzica veche şi de vibraţiile lăutei, Caius îşi descrie pasiunea ca pe o „arheologie muzicală”. S-a decis să depăşească orice obstacol pentru a stăpâni misterele acestui instrument antic şi pentru a aduce pe scenă partituri prăfuite de vreme, cu un sunet şi o manieră cât se poate de autentică.

Aventura lui Caius începe în camera lui din Timişoara, imitând sunetului lăutei pe o chitară clasică şi sfârşeşte în inima Elveţiei, la Basel. Acolo, sub tutela faimosului maestru Hopkinson Smith, tânărul Caius reuşeşte să atingă acel nivel de măiestrie pe care l-a visat. Bineînţeles, drumul său nu s-a încheiat, iar chitara sa din copilărie s-a transformat între timp în şase lăute, o teorbă, un oud, o vihuela de mano şi alte instrumente vechi şi interesante.

Reporterul: Cum ai început să cânţi şi ce anume te-a atras la muzica veche, muzica antică? Descrie-ne cum s-a născut această pasiune pentru lăută; şi cum a fost prima întâlnire cu lăuta?

Caius Hera: Am absolvit în 1999 liceul de Arte Plastice din Timişoara. Înainte să termin liceul am început să studiez chitara clasică; brusc. Asta după ce în trecut am urmat cursurile Şcolii de Artă Populară, de aici din Timişoara, unde am studiat percuţie de la 14 ani până la aproape 18.

După aceea, am încercat să dau la facultate, dar ca percuţionist - eu nu am avut o pregătire în teorie muzicală. Nu ştiam ce înseamnă teoria. Ştiam doar să bat la tobe. Cu timpul am început să iau cărţile de teorie muzicală care se găseau atunci în limba română şi am început să învăţ aşa, dintr-o ambiţie care m-a apucat atunci.

În 2000 am participat la concurs pentru admiterea la Facultatea de muzică din Timişoara şi am fost admis al doilea la Pedagogie Muzicală, cu bursă de studiu. În acelaşi timp am urmat şi cursurile modulului de interpretare instrumentală. Atunci a fost şi momentul când am început, în sfârşit, să ascult lăută. Atunci cântam încă la chitară. Aveam o chitară făcută la comandă la Reghin de o calitate excepţională, lucrată din lemn masiv.

Studiind vechile partituri, mi-am dat seama că anticii aveau un sistem de notaţie aparte. Toată muzica pentru lăută este notată într-un sistem specific care se numeşte tabulatură, tabulatura pentru lăută. Seamănă, dar este foarte diferită de cea pentru chitară. Sunt notate poziţiile degetelor pe griful lăutei şi, deasupra portativului, sunt notate ritmurile. Nu exista note; deloc. Ai numai poziţii ale degetelor. Un sistem destul de complicat.

Pe atunci nu credeam că o să achiziţionez vreodată o lăută. Poate că nu era neapărat o problemă să achiziţionez una, dar nu îmi puteam imagina cum o să ajung să interpretez muzica pe ea, la modul cel mai autentic. De fapt, asta era ceea ce îmi doream.

Suna bine pe chitară, dar simţeam că nu este exact ce trebuie. Am să-ţi explic: corzile lăutei sunt mai subţiri, sunt unele lucruri legate de construcţia instrumentului, sunt alte tensiuni, sonoritatea per total a instrumentului este mult mai mică decât cea a chitarei. Chitara sună tare şi agresiv; lăuta sună moale, moale de tot.

Tot în 2000 m-am întâlnit cu Deák Endre, de la Carei, liderul formaţiei Colegium. Atunci am mers prima dată la un concert de-al lor şi am văzut lăutele lor autentice, scena, totul arăta că o pictură.

După concert nu m-am putut abţine, m-am dus cu tupeu la el şi i-am spus „Domnule, îmi place instrumentul tău şi m-ar interesa şi pe mine. Sper să ajung să achiziţionez şi eu unul odată.” Şi îmi zice „Nu îţi fă probleme. Îţi dau adresa şi telefonul lutierului meu şi vei putea vorbi direct cu el.”

L-am sunat pe lutier cam prin 2003. Mi-a răspuns un om foarte deschis şi glumeţ „Ce vrei măi, copile? Să te nenoroceşti? Fă şi tu muzică uşoară. Vrei să mergi pe drumul ăsta fără întoarcere? E ca o boală. Când îţi iei una, o să-ţi trebuiască încă una şi încă una.” I-am răspuns „Lasă-mă domnule, nu mă deprima. Eu vreau o lăută; visez să-mi iau o lăută de ani de zile. Acum, dacă am dat de tine, fă-mi şi mie una.” Mi-a răspuns că „Bine mă, gagiule. Îţi fac o lăută!” ... un tip foarte interesant din Târgu Mureş... Lörinczi Gyorgy, singurul om din România care face lăute şi alte instrumente din familia lăutei.

De-abia în 2004, pe 31 decembrie, ultima zi a anului, eram pe tren venind acasă cu lăuta. N-am mai rezistat, nu am mai avut răbdare să treacă Anul Nou ca să pot să îmi iau instrumentul.

A doua zi, când am început să ciupesc coardele lăutei a fost o dezamăgire totală. Nu suna de nici o culoare. L-am sunat pe om, ”Domnule, ce mi-ai dat aici? Asta nu sună”, iar el îmi zice, „Bă gagiule, tu nu ştii în ce te-ai băgat. Asta nu merge aşa, că treci de pe chitară şi sună bine. Asta e cu tehnică specifică. Tu trebuie să studiezi tehnica de interpretare ca şi când treci de la pian la clavecin. Trebuie să înveţi, este alt instrument. Trebuie să mergi la cursuri de măiestrie.”

În vara lui 2005 m-am dus la un curs de măiestrie în Ungaria, cu un maestru ungur şi cu unul din Japonia, Toyohyko Satoh. Toyohyko e un tip foarte interesant şi fost coleg cu cel care avea să fie maestrul meu din Basel. Toyohyko Satoh mi-a deschis puţin ochii, m-a învăţat foarte multe lucruri legate de interpretarea muzicii vechi. Acolo mi-am dat seama, şi mi-a spus-o chiar şi Toyohyko: „Caius, tu cânţi piese grele, ai sunet bun şi merită să mergi în continuare.” El era atunci profesor la Conservatorul Regal din Haga. Mi-a spus „Dacă vrei, vino la Haga şi te învăţ să cânţi pe orice instrument vrei; pe lăuta barocă, renascentistă...” acolo era la liber, nu ca la noi. La acel moment mi s-a părut un lucru greu de realizat şi am renunţat repede la el.

Reporterul: Ai renunţat... Cum ai ajuns, totuşi, să fii sub tutela celebrului Hopkinson Smith?

Caius Hera: Următorul moment decisiv a fost când m-am dus la Balatonführed. Unii merg acolo la baie, eu m-am dus la studiu. Este un festival acolo unde, în acel an, a fost invitat Hopkinson Smith. Domnul Hopkinson Smith a devenit profesorul meu peste câţiva ani de zile. Am făcut cursul de măiestrie cu el şi atunci am spus, în sfârşit că e bine, că sunt pe drumul cel bun, dar că vreau mai mult; să stau acolo şi să studiez totul, de la început. Hopkinson mi-a spus „Nici o problemă, mă găseşti la Basel.”

Mi-a trebuit o vreme să mă decid, şi până la urmă m-am dus la Basel. Cu un tupeu ieşit din comun, mi-am pus toate economiile deoparte, mi-am luat bilet de tren şi, pac, m-am dus la Basel. Nici nu ştiam unde o să stau, ce-o să fac, cum o să-mi plătesc şcoala. Nu mă interesa. Am vrut neapărat să studiez.

Acolo am studiat cu Hopkinson Smith doi ani de zile. Atât am rezistat. Era enorm de scump. Dar am ajuns să studiez cu cei mai mari şi, fără să exagerez, cei mai celebri muzicieni din domeniul muzicii vechi. De exemplu, am studiat cu Crawford Young lăuta medievală şi lăuta renascentistă timpurie sau cu Anthony Rooley, care este o legendă în domeniul muzicii vechi.

Acolo am studiat şi am colaborat cu foarte mulţi muzicieni din toate colţurile lumii, japonezi, sud-africani, argentinieni, londonezi, columbieni, spanioli, portughezi, americani, ruşi şi ucrainieni.

Am cântat mult prin Alsacia cu o trupă care se cheamă Nota Bene, şi am dat un concert pentru Asociaţia Românilor din Strasbourg, cu muzică din Transilvania. În 2007 am făcut cu această trupă un turneu prin România: Timişoara, la Domul Romano Catolic; Oraviţa, la teatrul din Oraviţa, la Hunedoara la castel, la Braşov la Galeria de Artă din Centru; la Cluj Napoca am cântat la Biserica Evanghelică din piatră, la Sala Mică a Palatului Culturii din Târgu Mureş, etc.

Reporterul: Ai plecat la Basel cu o lăută. Cu ce te-ai întors de acolo? Ce alte instrumente ai reuşit să stăpâneşti?

Caius Hera: Între timp mi-am achiziţionat şi alte instrumente: pe lângă lăuta renascentistă, am mai achiziţionat o vihuela da mano, o lăută barocă cu 13 coarde, o teorbă, un oud, plus chitara barocă şi alte instrumente din familia lăutei. Exact cum a spus lutierul meu la început, „O să te apuce chestia aia, de n-o să te mai poţi opri. O să ai nevoie tot timpul de instrumente şi tot timpul o să mă suni că îţi trebuie un instrument sau altul cu care să poţi interpreta muzică din diferite perioade istorice.” A avut dreptate...

În acea perioadă, prin 2010, am avut ceva concerte; câteva zeci, nu foarte multe. Pe lângă asta au început să mă contacteze foarte mulţi oameni. Dar nu ca să-mi organizeze concerte, ci ca să se apuce şi ei de lăută. Astfel, într-o perioadă foarte scurtă de timp au mai apărut câţiva lăutişti în Romania.

Reporterul: Cât de mare este comunitatea de lăutişti din România? Cum a reapărut această pasiune pentru lăută pe plaiul românesc în secolul XX?

Caius Hera: Deak Endre a fost primul. Eu când l-am întâlnit avea peste 20 de ani de activitate muzicală în spate. El a învăţat singur ca amator ajungând la un nivel tehnic foarte ridicat. În ordine cronologică am venit eu. Spun asta pentru că eu nu ştiu pe altcineva şi noi toţi colaborăm între noi şi ne cunoaştem foarte bine; pe scurt, la început a fost Deák Endre, apoi eu, şi apoi au venit ceilalţi.

Reporterul: Am observat că ai concertat în ultima vreme destul de mult alături de Judit Andrejszki. Cum a început această colaborare şi ce înseamnă ea pentru tine?

Caius Hera: În 2010 şi 2011 am început să fac turnee cu ansamblul Codex de la Sfântu Gheorghe. Ei bine, atunci în 2010, la primul turneu pe care l-am făcut cu ei, am cunoscut-o pe Judit Andrejszki de la Budapesta.

De fapt, e un fel de arheologie muzicală ceea ce fac eu, pentru că, practic, nu fac săpături pe teren, nu mă duc cu sapa în mână să văd ce au lăsat alţii în urma lor, ci iau partiturile şi fac săpături în ele, încerc să descopăr cum au fost compuse, de ce au fost compuse aşa şi cum au fost interpretate.

Judit mi-a schimbat total viziunea despre ce înseamnă să faci muzică veche. Are o experienţă mult mai vastă decât a mea şi o tehnică vocală foarte bună. Când facem repetiţii, ele sunt o relaxare, nu un stres. Are o experienţă de peste 25 de ani şi cântă cu ansamblul Musica Profana şi Corvina Consort din Budapesta.

Acum, ea cântă cu Martha Sebestyen. Asta este ceva foarte important chiar şi pentru mine. Martha este o cântăreaţă foarte celebră în Ungaria. Există pe internet, dacă o să cauţi, o aşa numită piesă ‚Martha’s Song’. Ea a avut la un moment dat o colaborare cu trupa Deep Forest, care i-au descoperit vocea şi au reuşit să scoată un album cu ea. Cu această ocazie, au luat un Grammy şi atunci Martha a devenit foarte celebră. Următorul ei pas este filmul ‚Pacientul Englez’ (English Patient), un film care a luat multe premii Oscar. Martha apare pe coloana sonoră într-o secvenţă a filmului. Acesta a fost încă un salt enorm în cariera ei.

Am început să colaborez cu ea, după ce am făcut câteva zeci de concerte cu Judit Andrejszki. Judit cântă cu ea şi m-a invitat să cântăm ceva împreună. Această invitaţie de a cânta împreună s-a cristalizat într-un CD cu muzică de Crăciun, anul trecut (n.r. 2011). Ne-am întâlnit câţiva muzicieni din arii muzicale foarte diferite fără nici un fel de repetiţie, am cântat puţin şi am scos CD-ul. Am rămas şocat, dar sună foarte bine şi a avut un mare succes la public.

Reporterul: Cum este primită această muzică în Ungaria?

Caius Hera: În Ungaria este primită puţin mai bine decât în România. Da. Nu mult, am spus puţin mai bine. Nu se compară cu nivelul din Austria, Germania sau Elveţia, dar există o tradiţie mai puternică la ei, li se oferă mai multe posibilităţi din punct de vedere al muzicii. Ei au posibilitatea, au ocazia să urmărească mai multe concerte de muzică veche.

Mai ales la Budapesta există o deschidere foarte mare pentru această muzică. Există şi un festival de muzică veche în care se cântă numai muzică veche; fără teatru, fără comedia dell arte şi ţopăieli, teatru de păpaşi, bere, mici şi concert rock sau alte chestii combinate. Este pur si simplu un festival de muzică veche. Există invitaţi şi sălile sunt în general pline.

Am făcut multe concerte şi la Budapesta şi în alte oraşe cu Judit Andrejszki. Pe lângă asta am invitat-o tot timpul şi în România şi am dat concerte în locuri destul de neaşteptate.

Reporterul: Ce urmăreşti prin tot acest efort şi timpul pe care le depui în concertele şi colaborările tale? Vrei să readuci pe scenă acea muzică veche în forma în care era, cu sunetul, atmosfera, mesajul şi autenticitatea ei? Sau compui şi tu la rândul tău şi vrei să aduci ceva în plus?

Caius Hera: Iniţial, totul a început din dorinţa de a interpreta muzica epocilor trecute, din Evul Mediu, Renaştere şi Baroc, cât se poate de autentic, folosind instrumentele şi tehnicile respective. Pentru asta am renunţat la unghiile pe care le foloseam pentru chitara clasică, la toate tehnicile pe care le ştiam, la toate cunoştinţele pe care le aveam în materie de muzică. Felul în care se interpreta atunci muzica este foarte diferit faţă de ce ştim noi acum despre muzică. Toate conceptele sunt total diferite. De aceea, am vrut să mă ocup cât mai mult şi să fiu cât mai autentic în treaba asta. Exact ca un folclorist...

De fapt, e un fel de arheologie muzicală ceea ce fac eu, pentru că, practic, nu fac săpături pe teren, ci iau partiturile şi fac "săpături" în ele, încerc să descopăr cum au fost compuse, de ce au fost compuse aşa şi cum au fost interpretate.

De asta m-a interesat cel mai mult să prezint cât mai autentic această muzică şi mi-am achiziţionat toate instrumentele şi corzile specifice acordajelor instrumentelor de epocă. Absolut toate tehnicile pe care le folosesc sunt autentice şi foarte bine documentate. Nimic nu este la voia întâmplării.

Reporterul: Ce mai este muzică din ceea ce ascultăm astăzi? Muzica se află într-un declin? Crezi că ne-am îndepărtat de conceptul de muzică, aşa cum era el înţeles de antici?

Caius Hera: Muzica este o definiţie, ceva din dicţionar. Dacă generalizăm muzica, trebuie să ştim la ce ne referim. La care din ele. Sunt mii şi mii de genuri, mii şi mii de direcţii. Muzica este o chestie enormă, o entitate care se mişcă pe tot globul pământesc în direcţii diferite, ea călătoreşte dintr-o parte într-alta. Sunt prea multe ca să pot să spun că da, muzica se îndreaptă în direcţia aceea.

Pot să spun despre muzica clasică că stagnează sau că merge într-un declin deşi acest fapt este întotdeauna discutabil şi foarte relativ, aşadar consideră asta ca un crez personal.

Muzica clasică merge în jos şi trebuie să fie o schimbare, şi poate că asta o să fie soluţia. Să se reîntoarcă şi să înţeleagă din nou polifonia Renaşterii, a Barocului, Evului Mediu, şi să se inspire puţin din acestea, pentru a aduce un suflu nou. Cum a fost şi renaşterea din folclor în secolul XIX.

Reporterul: Faimosul Pablo Casals a spus că ‚el este în primul rând o fiinţă umană, apoi un muzician şi, doar în al treilea rând, un violoncelist’. Cât de mare este legătura dintre calitatea morală a unui compozitor sau, de ce nu, a unei civilizaţii, şi calitatea creaţiei muzicale?

Caius Hera: Îmi amintesc un lucru foarte interesant pe care l-a spus Andrés Segovia, un mare chitarist al lumii. El gândea că „Chitara se ţine lângă inimă şi se cântă din inimă”. Deci, numai ca interpret tu eşti deja un creator, dar, mai ales, ca compozitor. Dacă nu ai o trăire intensă şi nu eşti sincer în ceea ce compui sau interpretezi, este nul.

Doar un interpret bun poate să scoată în evidenţă o lucrare care a fost bine scrisă. Mai există şi posibilitatea ca un interpret bun să facă, dintr-o lucrare prost scrisă, ceva interesant.

Şi, bineînţeles, muzica are o legătură cu moralitatea poporului sau compozitorului respectiv. Chiar dacă nu cunoşti muzica, în momentul în care o asculţi, simţi că porneşte dintr-un substrat de trăiri intense şi autentice.

Reporterul: Unde pot să găsească cei interesaţi muzica pe care o cânţi?

Caius Hera: Pot să-ţi spun un lucru: în momentul de faţă, în România, promovarea muzicii de genul acesta nu există şi nici nu se doreşte. E simplu. Nu este vorba că nu ies bani din asta. Problema e că organizatorii de evenimente nu ştiu să scoată bani din aşa ceva. Poate că nu conştientizează potenţialul pe care îl are această muzică. Preferă să se limiteze la lucrurile mai uşoare. Din păcate nu există posibilitatea aceasta în România.

Singura modalitate sunt librăriile. Sunt câteva librării care au deschidere pentru diferite lucruri, chiar şi muzică veche. La început librăriile au pus pe standuri muzica ce se vinde cel mai bine, dar nu s-au vândut foarte bine. Atunci au adus şi muzici vechi şi muzici clasice interesante, de la case mari de discuri. Şi, interesant, au început să se vândă.

Reporterul: În ce proiecte eşti antrenat în prezent? Pentru ce evenimente te pregăteşti?

Caius Hera: Gândesc de multă vreme un festival de muzică veche la Palatul Baroc din Timişoara, dar încă nu am găsit oamenii potriviţi. De multă vreme încerc să-i găsesc...

În prezent lucrez cu Judit Andrejszki. Vom face un CD; am făcut deja un demo cu muzică din barocul timpuriu, în care folosim doar teorbă şi voce. Practic, dacă am face materialul ăsta şi l-am promova aici, ar fi primul CD de acest gen din România.

Apoi, în 27 aprilie vom fi la Bucureşti, la Institutul Cultural Maghiar, vom prezenta recitalul de muzică barocă Harmonia Caelestis, muzică din culegerea Pal Esterházy, multe piese vor fi în primă audiţie în România. Iar în luna mai, împreună cu Judit Andrejszki şi Martha Sebestyen, o să facem un recital la Budapesta de muzică renascentistă. Tot în mai vom face încă un recital, eu împreună cu Judit Andrejszki şi cu un lăutist polonez, Jerzy Zak. La sfârşitul lui august vom participa la a doua ediţie a Festivalului de Lăută din Tîrgu Neamţ iar din septembrie vom începe un lung şir de concerte în Romania, Ungaria şi nu numai.

alte articole din secțiunea Cultură