IICCMER cere urmărirea penală pentru Constantin Istrate, „unul din marii criminali ai puşcăriei” [video]

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), conferinţa de presă 8 iulie 2014
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), conferinţa de presă 8 iulie 2014 (Epoch Times)

Constantin Teodor Istrate este al patrulea torţionar pentru care Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) solicită Parchetului ICCJ să înceapă urmărirea penală pentru săvârşirea de infracţiuni contra umanităţii. Locotenent major (r) Constantin Istrate a fost locţiitor al comandantului de la Colonia de Muncă Oneşti, precum şi locţiitor al comandantului de la Penitenciarul Gherla, pe care l-a şi condus.

IICCMER a mai solicitat procurorilor să îi cerceteze pe torţionarii Alexandru Vişinescu, Ioan Ficior şi Florian Cormoş. Torţionarul Iuliu Sebestyen a decedat în octombrie 2013, în perioada în care institutul începuse să facă investigaţii.

Constantin Teodor Istrate, în vârstă de 88 de ani, a deţinut funcţii de conducere în Penitenciarul Gherla, începând prin a fi comandant de pluton (octombrie 1954 – 1956), apoi ajutor de serviciu al comandantului şi locţiitor comandant pentru spate (1956 – iunie 1957), locţiitor comandant pentru pază şi regim (1957 – decembrie 1958 şi 1 martie 1959 – 1961), comandant (decembrie 1958 – 1 martie 1959).

Penitenciarul Gherla a fost un loc de detenţie – şi exterminare - de categoria I, unde erau încarceraţi condamnaţii „contrarevoluţionari”. Din această categorie mai făceau parte penitenciarele Aiud, Făgăraş, Galaţi şi Jilava.

Închisoarea Gherla era cunoscută pentru cruzimea cu care erau trataţi deţinuţii. Potrivit Dicţionarului Penitenciarelor din România comunistă – coord. Andrei Muraru - şi Raportului „Comisiei Tismăneanu”, în perioada 1958 – 1960, la Penitenciarul Gherla au fost executaţi prin împuşcare – în baza unor sentinţe judecătoreşti – 28 de condamnaţi contrarevoluţionari. În ultimii ani ai „deceniului negru”, în acelaşi penitenciar, au decedat 200 de deţinuţi: 34 în 1958, 72 în 1959, 94 în 1960.

Constantin Istrate a rămas în memoria deţinuţilor politici încarceraţi în acei ani la Gherla drept „unul din marii criminali ai puşcăriei”, cel despre care Paul Goma scria în cartea sa, „Gherla”: „Istrate e în stare să-ţi dea cep burţii cu degetul mic, cu unghia, să despice, în sus şi, fără să se grăbească, să vâre mâna în burtă, să-şi înfăşoare maţele pe degete şi să le tragă afară, centimetru cu centimetru – rămânând calm, politicos, bine crescut”.

Mărturii despre Constantin Istrate

Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, care a fost întemniţat la Gherla îl descrie astfel: „Istrate era un tip ţigănos, mic, pirpiriu, cu o figură vicleană, de ticălos”.

„…La Gherla avusese loc o aşa-zisă revoltă a frontieriştilor. Au bătut cu picioarele de pat demontate în uşi de ziceai că le sparg. Şi au cerut să vină comandantul, să se revină la un regim de detenţie mai uman, să li se dea pachete, medicamente, nu ştiu ce. Au adus pompierii cu furtune de apă ca să-i stropească, să-i ude. Şi se-auzeau ţipetele până în centrul oraşului, căci penitenciarul e relativ aproape de centru, la 2-300 de metri. Şi se auzea vuietul ăla, cum urlau deţinuţii. Atunci au lansat zvonul în oraş că închisoarea a luat foc, că-i un incendiu, şi de-aia trec pompierii. Dar Istrate o pus pă terasa de la pavilionul II parter o puşcă mitralieră din-aia cu două picioruşe şi-a tras, a luat la secerat faţada închisorii şi se zice că un om ar fi murit şi încă vreo câţiva ar fi fost răniţi de gloanţele trase de acest criminal, care au ricoşat din paturile metalice”, povesteşte Bjoza despre revolta care a avut loc la Gherla în 1958.

Istrate răspândea teroare în închisoare. Paul Goma redă clipele petrecute în temniţă unde a fost maltratat de Istrate şi de colegul lui, plutonier Şomlea:

„Au început amândoi un parter: Şomlea cu bâta şi cu picioarele, Istrate numai cu picioarele. De loviturile care veneau de sus, de la bâtă, nu mă puteam feri, pentru că nu le vedeam şi nu le vedeam pentru că trebuia să fiu atent la cele patru picioare, dinspre ele venea pericolul cel mare. Şi totuşi… Cizmele bine umplute ale lui Şomlea, cizmele burduşite ale lui Şomlea mi-au devenit, cu timpul… ei, timpul, timpul se dilatase, se zbârcise, dracu să-l ia, nu mai era el, vreau să spun că învăţasem picioarele lui Şomlea, după primul şut. Pentru că plutonierul, butucănos, greoi, cu reflexe târzii, era previzibil (…) De Istrate, însă, nu mă puteam apăra. Istrate era un adevărat „om de gol”, cu reflexe proaspete şi rapide, inteligent, derutant. Degeaba vedeam pantofii negri, lustruiţi, pornind, pornind spre mine: mă feream prea devreme sau prea târziu sau îmi feream un loc, dar lovitura se ducea în altă parte, fulgerător. Nu mă puteam apăra de el. Şi lovea numai la articulaţii: coate, umeri, noadă, genunchi, glezne. Nici o lovitură ratată. De asta ziceam că, cu timpul, ajunsesem să îndrăgesc cizmele dolofane ale lui Şomlea, cizme cinstite, cu inima-n palmă, fără ascunzişuri… Pe când pantofii domnului Istrate…”.

alte articole din secțiunea Interne