„Iacob”, sau filmul care ne "spune" de ce nu era mai bine înainte

Iacob este despre cum era. Nu o face explicit, pentru că pe atunci nu aveai voie să exprimi nimic din ceea ce gândeai cu adevărat, decât cu consecinţe care te anihilau (fizic, psihic sau social). Dacă voiai să fii şi sincer cu tine însuţi şi să nu te pui în pericol puteai să taci sau să-ţi creezi alte realităţi. Sau să explici realitatea folosind o altă realitate, să dai de înţeles. Asta face Daneliuc în filmele sale. Dar şi asta putea fi un joc periculos.
Imagine din filmul Iacob, de Mircea Daneliuc, cu actorul Dorel Visan (stanga).
Imagine din filmul Iacob, de Mircea Daneliuc, cu actorul Dorel Visan (stanga). (Cinemateca Eforie)

Al optulea Cineclub FILM a fost dedicat lui Mircea Daneliuc. A fost o idee excelentă a Arhivei Naţionale de Filme să proiecteze Iacob acum, la mijloc de decembrie.

De ce? Pentru că sunt 26 de ani de când se tot discută dacă în decembrie 89 ”a fost sau n-a fost” revoluţie, dar uităm cum a fost. Cum era în România anilor 80. Uităm că aveam o ţară în care nu se putea trăi dar din care nici nu se putea scăpa (fără mari renunţări).

Iacob este despre cum era. Nu o face explicit, pentru că pe atunci nu aveai voie să exprimi nimic din ceea ce gândeai cu adevărat, decât dacă îţi asumai consecinţe care te anihilau (fizic, psihic sau social). Dacă voiai să fii şi sincer cu tine însuţi şi să nu te pui în pericol puteai să taci sau să-ţi creezi alte realităţi. Sau să explici realitatea folosind o altă realitate, să dai de înţeles. Asta face Daneliuc în filmele sale. Dar şi asta putea fi un joc periculos.

Glissando, de exemplu, se vrea o critică a fascismului, însă publicul românesc a întrevăzut o serie de asemănări cu dictatura şi cultul personalităţii din anii '80. De altfel, după Glissando (deosebit de apreciat în afară dar considerat deosebit de ”subversiv” înăuntru), i s-a interzis lui Daneliuc să mai activeze în domeniul cinematografiei.

Iacob a apărut în 1988, după o astfel de ”pauză”. Punctul de plecare al filmului este nuvela lui Geo Bogza, Moartea lui Iacob Onisia.

Daneliuc porneşte de la povestea lui Iacob (excelent interpretat de Dorel Vişan), un lucrător la o mină de aur din Apuseni, un om onest, care muncea din greu să-şi întreţină familia, dar care este bănuit (împreună cu un coleg) că ar fi sustras pepite din mină. Deşi cinstit, el cade victimă suspiciunii conducătorilor minei, care îl sancţionează prin mutarea la o altă mină, mult mai departe de casă. Ca să mai scurteze drumul chinuitor (3 ore dus, 3 ore întors) mai lua funicularul. Acest lucru i-a fost fatal, pentru că, într-o noapte funicularul s-a oprit- era Crăciunul şi ar fi pornit abia peste două zile - iar el a rămas agăţat deasupra prăpastiei toată noaptea. A doua zi, îngheţat şi extenuat, pe când încearcă să ajungă la un stâlp, deplasându-se cu greu pe firele de sârmă ale funicularului, nu mai rezistă, îşi dă drumul în zapadă şi evident, moare.

Iacob foloseşte faptul divers al nuvelei-reportaj doar spre finalul filmului. În rest, Daneliuc va crea un personaj cu totul nou (interpretat excepţional de Dorel Vişan) şi va muta semnificaţiile povestirii în altă direcţie decât cea iniţială. De altfel, Bogza i-a reproşat regizorului că i-a ”mistificat” lucrarea literară.

Ironia remarcabilă este că Daneliuc foloseşte povestirea iniţială a reporterului de stânga, prin care acesta critica condiţiile inumane de viaţă ale minerilor din capitalism, ca pretext genial de a denunţa condiţia tragică a unei vieţi fără ieşire şi fără opţiuni la care erau condamnaţi oamenii în comunism. (Sau, din care se poate ieşi doar prin moarte, cum vom vedea la sfârşitul filmului).

Povestea originală are loc în anii '30, dar filmul abundă de elemente prin care regizorul redă, de fapt, atmosfera anilor '80, suprapunând realitatea existentă peste povestire. Iată câteva.

Controlul şi poliţia

Universul oamenilor din mica localitate minieră din Munţii Apuseni este un univers concentraţionar. Deşi pare că această comunitate se mişcă după propriile legi nescrise, casă, muncă, familie, cu necazurile şi micile ei bucurii, nimic nu rămâne ne-supravegheat, ne-aflat, ne-ştiut. Nimic nu scapă ochiului vigilent al autorităţilor, care executau şi noaptea un control de rutină, la care minerii ieşeau din casă, să facă apelul. Ca la închisoare. Sau ca-n armată. Trimiterea la metodele de control securiste care făceau ca întreaga ţară să fie o închisoare- sunt clare. (vezi metafora Big Brother a lui Orwell). Poliţiştii (jandarmeria) care efectuau controalele, deşi omniprezenţi, nu au individualitate, nu poţi vorbi cu ei, (Iacob chiar invită pe unul dintre ei, o dată, la un păhărel, că ”oi fi şi tu obosit”, dar acesta refuză), nu sunt oameni concreţi (dealtfel spectatorul nu le poate vedea decât spatele), sunt o forţă oarbă a sistemului.

Suspiciunea şi căutătura

Suspiciunea era un mod de viaţă. Conducerea suspecta muncitorii că fură, muncitorii se suspectau între ei şi suspectau şi conducerea că le taie din bani; bărbaţii îşi suspectau nevestele că-i înşală, şi invers. Nimeni nu avea încredere în nimeni. Oglindă perfectă a "realităţii" din comunism, unde nimeni nu trăia normal. De aici şi un limbaj al privirilor – ferite, pânditoare, neîncrezătoare, bănuitoare, temătoare etc.

Întunericul şi spaimele

Primul lucru care izbeşte în film este şi primul lucru care izbea pe oricine pătrundea dincolo de graniţele României anilor '80: întunecarea şi cenuşiul, în toate sensurile. Umbra, penumbra - crepusculul neprietenos - sunt cheie în film. Nu sunt doar consecinţe ale lipsei de lumină şi căldură, ci ale spaimelor multiple, ale însingurării din faţa neantului (nenumit dar subînţeles).

Foamea

Nu avem voie să spunem că ”a fost mai bine”. E ca şi cum am lăsa ca Răul, care ne-a transformat eroii în pete de sânge pe zăpadă, să ni-i mai omoare încă o dată.

Alimentele nu se găseau sau erau date pe cartelă, în anii '80. Cozile la carne au rămas proverbiale, iar dacă aveai animale trebuia să le declari şi să dai cotă parte din ele dacă le tăiai. De aceea, scena în care Iacob îşi tot întreabă nevasta dacă ia porc sau nu (”măcar jumate de porc”, ”un sfert de porc”) are legătură cu lipsa de hrană care ne afecta subzistenţa, altă metodă prin care sistemul controla populaţia.

"Nu e bine deloc"

Este o replică a lui Iacob, atunci când este întrebat de Ilie Rosu, personaj duplicitar (genul spion, informator), "cum e, dacă face bine". Replica, aparent banală, rezuma întreg adevărul care nu putea fi spus si care, închis în inimă, otravea existenţa, căci, Da, nu era bine deloc!

Filmul lui Daneliuc este un film de atmosferă. Aceste elemente creează atmosfera, exprimă răul fundamental, pe care nu aveai voie să-l dai în vileag, al sistemului vicios şi putred (regimul) care controla totul, voia să-i aparţii cu totul dar demonta fibră cu fibră tot ce era bun şi frumos din mintea şi sufetul oamenilor.

Deşi realizat într-un an greu, când cenzura era atroce, ca şi întreaga existenţă din România ceauşistă, filmul are tot ce-i trebuie ca să transmită această realitate.

Oamenilor anilor '80 li se spunea ce să creadă, ce să spună, ce să facă. Oamenii erau mereu încolonaţi, controlaţi, minţiţi (ţinuţi în beznă), nu întâmplător mina e spaţiul cheie din film (poate fi şi mitul infernului), devenind ea însăşi un personaj.

Nu întâmplător scenele importante au loc dimineaţa sau seara (când, iarnă fiind, este întuneric), nu întâmplător în puţinele scene filmate ziua, soarele lipseşte. Luna lipseşte şi ea (astrele lipsesc), se bănuie doar, prin perdeaua groasă de nori, din noaptea dinaintea morţii eroului principal. Întunericul (a se citi şi obscuritatea, obtuzitatea, meschinăria morală) este şi el un personaj insidios care pune stăpânire pe vieţile şi sufletele oamenilor.

De aceea, furtul pepitelor nu e doar o simplă infracţiune în film, ea capătă valoare de frondă - trebuia să te opui cumva răului acela care îţi fura viaţa cu totul.

Apariţia lui Iacob, personaj solar, încarnare a forţei vitale, om esenţialmente decent şi onest, care reacţionează la tensiunea atmosferei brutale din colonia de mineri unde locuieşte, echilibrează oarecum atmosfera, deşi munca abrutizantă îl conduc la alcool şi la gelozie.

Moartea lui e în opoziţie cu modul de viaţă. După o viaţă trăită în adâncurile pământului, el va muri aruncându-se de la înălţime (funicularul era oprit la câteva zeci de metri deasupra pământului). Într-o lume a controlului permanent, Iacob moare singur, neştiut de nimeni, într-o indiferenţă totală a elementelor.

Iacob moare de Crăciun. În comunism, Crăciunul era interzis, ca şi Dumnezeu. Metafora directă a regizorului poate fi aceea că comunismul a ucis Crăciunul, dar şi pe Dumnezeu (din sufletele oamenilor). Metaforele indirecte pot fi mai multe.

Iacob moare, ucis de sistem, asemeni multor români persecutaţi, fugăriţi, vânaţi, anihilaţi, lăsând în urmă o pată de sânge pe zăpadă.

Pe 16 decembrie '89 a început să se moară în stradă, pentru că, exact ca în Iacob, viaţa nu se mai putea trăi.

Acum, după 26 de ani în care am lăsat tot acel rău putred să ne facă şi mai mult rău, nu înseamnă că putem uita cum a fost atunci. Nu avem voie să spunem că ”a fost mai bine”. E ca şi cum am lăsa ca Răul, care ne-a transformat eroii în pete de sânge pe zăpadă, să ni-i mai omoare încă o dată.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură