Filmele de spionaj din spatele cortinei de fier: o demontare din interior a imaginii sumbre a blocului comunist
Britanicii au şansa să vizioneze filme europene de spionaj la centrul Riverside Studios din Hammersmith, Londra, cu prilejul marcării a 50 de ani de la construirea Zidului Berlinului. Interesul real al Festivalului 'Cortina de celuloid: Europa Războiului Rece prin film', de la Riverside Studios din Londra, îl prezintă filmele mult mai rare din ţările Tratatului de la Varşovia, printre care România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania de Est şi Uniunea Sovietică, informează The Guardian în ediţia de joi.
Occidentalii au fost obişnuiţi cu filme de spionaj în care comuniştii erau ''băieţii răi'', dar blocul din Est şi-a avut proprii eroi agenţi secreţi ai marelui ecran. De exemplu, filmul ''Foto Haber'' este o dramă de spionaj ultra-elegant realizată la Budapesta, în 1963, şi ca multe dintre filmele emergente din spatele cortinei de fier a demontat din interior imaginea sumbră a blocului din Est.
În timpul Războiului rece, genul filmului de spionaj a devenit o obsesie de ambele părţi ale liniei de divizare, pe aceleaşi teme recurente de fiecare parte a cortinei de fier: secretele şi intrigile Războiului rece, noul stil futurist al epocii spaţiale, posibilităţile interesante ale înaltei tehnologii şi cele şi mai interesante ale revoluţiei sexuale. Orice idei preconcepute despre blocul sovietic ca loc dur plin de ţărănci ursuze cu batic pe cap la coadă întreaga zi la ridichi trebuie abandonată. În schimb, aceste filme descriu o lume care este, ca şi cea a lui James Bond, extrem de ambiţioasă: maşini rapide, costume cu croială impecabilă, mari băutori şi un şir interminabil de femei tinere cu ochii puternic machiaţi, care se dezbracă.
La începutul filmului ''Smyk'', o dramă cehoslovacă din 1960, un agent ceh din Berlinul de Vest pălmuieşte o stripteuză de la Praga. Este o lovitură, îi explică el, 'în numele a mii de conaţionali ai ei care muncesc pentru libertatea ţării lor, în timp ce ea este o prostituată!' Îi sugerează că ar putea face bani în alt mod, de exemplu, din spionaj, dar ea îi ripostează: 'Cred că este mai cinstit să fiu prostituată''.
Anii '60, când majoritatea acestor filme au fost realizate, au constituit o epocă de aur atât pentru spionajul real cât şi pentru cel fictiv. Tehnologia războiului a progresat alarmant de repede, în timp ce tehnologia comunicaţiilor a rămas în urmă. În anii 1950, atât americanii cât şi sovieticii şi-au îndreptat resursele spre cursa înarmărilor nucleare. Nikita Hruşciov a susţinut, în mod fals, că URSS producea rachete balistice intercontinentale pe bandă rulantă, precum cârnaţii. Îngroziţi, americanii au început să facă acest lucru în mod real. Că afirmaţia lui Hruşciov a fost o cacealma arată cât de mult a contat fluxul de informaţii între Est şi Vest şi cât de crucial a devenit pentru guverne să-l poată controla. Faptul că serviciul de informaţii al SUA a ştiut că liderul sovietic minte şi a permis publicului şi unei mari părţi a guvernului să creadă într-un 'decalaj privind rachetele', confirmă acest lucru.
Era o lume în care un preşedinte putea lansa rachete nucleare împotriva altei superputeri în 15 minute, dar nu-l putea informa mai întâi. În timpul crizei rachetelor din Cuba, în 1962, mesajele dintre Hruşciov şi Kennedy au avut nevoie de 12 ore, timp în care degetele celor doi lideri s-au aflat pe marele buton roşu. Nu exista nicio linie telefonică între Casa Albă şi Kremlin. Mai mult, culegerea de informaţii secrete pe o rază mare era sumară. La începutul anilor 1960, cea mai bună supraveghere pe distanţe mari a locaţiilor militare sovietice a fost realizată de avioanele spion americane U-2, care făceau fotografii pe film negativ, filmul era trimis la bază, apoi în SUA, unde era developat şi analizat minuţios de experţi. Putea dura câteva zile până când datele ajungeau la directorul CIA.
Într-o lume atât de periculoasă, în care informaţiile se vehiculau atât de încet, spionul din teren dobândea o importanţă fără precedent, la fel ca agenţii de contra-informaţii care aveau sarcina de a le zădărnici planurile. Această temă spion-contra-spion este centrală în thrillerul polonez din 1964 ''Spotkanie ze Szpiegiem'' (Rendez-vous cu un spion). Un misterios agent occidental este paraşutat într-o pădure poloneză, cu misiunea de a aduna informaţii despre locaţiile de rachete din jurul Balticii. El este reperat imediat de serviciul de informaţii militare poloneze orbitor de high-tech - o imagine a aspiraţiei pe care o redă filmul - iar trei agenţi de contra-informaţii sunt trimişi pentru a-l vâna. Agenţii folosesc cele mai moderne tehnici de supraveghere fără a se dezvălui.
Deşi multe dintre filmele de spionaj comuniste sunt considerate de propagandă, ele sunt departe de cinematografia ţipătoare din al doilea război mondial. În Est, ca şi în Vest, genul de spionaj se dorea o formă sofisticată de divertisment.
Filmul Skvoreţ i Lira (Graurul şi harfa), o melodramă sovietică glossy din 1974, realizată de Grigori Aleksandrov, descrie URSS drept un promotor al păcii între naţiuni, asediat de o cabală secretă de capitalişti din Vest, cunoscută sub numele de ''Consiliul Zeilor''. ''Pacea cu comuniştii este absurdă'', spune un membru al Consiliului. Pentru a începe un război trebuie ''să creăm o Europă anticomunistă''. Mesajul este puternic: propaganda capitalistă din Vest vizează îndepărtarea Europei de Est de aliatul său natural, URSS. Filmul nu a fost niciodată difuzat pe scară largă chiar în interiorul ţării. Se pare că ar fi fost cenzurat de autorităţi deoarece ar fi existat asemănări cu 'afacerea Guillaume' din 1974, în care un asistent personal al cancelarului Willy Brandt s-a dovedit agent Stasi.
Nu toate filmele din blocul sovietic au fost atât de greoaie. Filmul românesc cu dialog liber din 1961, ''S-a furat o bombă'', prezintă un bărbat care se duce să culeagă flori şi accidental ajunge în posesia unui pachet care conţine o bombă nucleară furată. În farsa nebună care urmează, el devine obiectul involuntar al unei lupte între gangsteri şi soldaţi siniştri - redaţi mai puţin sinistru de ţinuta lor cu buget redus. Există şi o poveste de dragoste cu o vatmaniţă drăguţă şi un tort cu frişcă pe faţă. Fie că e comunistă sau capitalistă, scena cu tortul este oarecum universală. Diferenţa dintre 'ei' şi 'noi' nu a fost chiar atât de mare cum a crezut fiecare parte, conchide The Guardian.
