E timpul…

.
. (Photos.com)

E timpul să ne spunem şi noi cuvântul. Prea mult am tăcut şi prea mulţi vorbesc în numele nostru fără să înţeleagă sensul istoric al sacrificiului nostru şi semnificaţia filosofică a suferinţelor noastre. Drama, privită de pe margini, îndeamnă la meditaţie, dar nu şi la înţelegerea ei.

N-au fost de-ajuns anii grei de temniţă şi nici anii trudiţi în lagărele de muncă forţată şi nici anii trăiţi în umilinţă la marginea lumii, în deportare, în pustia Bărăganului, în delta Dunării, în lunca Prutului sau aiurea. Nu presupusa vină, ci izolarea, eliminarea noastră din viaţa socială pe termen nelimitat şi chiar definitivă s-a urmărit. Unii, la împlinirea sorocului, alţii, de fapt cei mai mulţi, abia după mulţi ani de la terminarea condamnării au fost puşi în libertate, o libertate provizorie în care zidurile închisorilor şi gardurile de sârmă ghimpată a lagărelor au fost înlocuite cu vigilenţa serviciilor şi cu reţeaua de informatori ţesută în jurul nostru.

În drum spre casă, după mulţi ani de absenţă forţată, dar şi mai apoi, îmi răsuna în urechi vocea inconfundabilă a torţionarului şef din camera unu subsol a închisorii Piteşti: "…şi când vei fi liber, dacă vei mai ajunge până atunci, tot în mâinile noastre vei fi şi te vom supraveghea mereu, clipă de clipă, la locul de muncă, pe stradă, acasă, în somn, nu te vom scăpa din ochi şi, în plus, mai ştim că şi tu ne vei urmări pe noi, pentru că numai urmărindu-ne unul pe altul, numai supraveghindu-ne reciproc, numai aşa vom putea semnala, acolo unde trebuie, greşeala celuilalt şi numai aşa ne vom putea menţine pe drumul pe care ne-am angajat de bună voie aici, cu ajutorul şi sub îndrumarea partidului”.

Ce viziune apocaliptică asupra viitorului nostru aveau colegii mei reeducaţi, cât de profundă era transformarea gândirii lor şi cât de mult se schimbaseră. Îi priveam pe furiş, pentru că nici dreptul de a privi în cameră nu-l mai aveam, aşadar, îi priveam pe furiş, erau aceeaşi oameni care, pe unii îi cunoşteam de o viaţă, doar privirea le era tulbure şi chipul întunecat şi crispat iar neliniştea, neastâmpărul mişcărilor, o adevărată agitaţie browniană, exprima furtuna din sufletele lor, ravagiile rămase în urma trecerii lor prin demascare-reeducare. Suferinţa lor era cumplită, era mult mai mare decât a noastră. Îi înţelegeam, nu erau ei de vină, nu-i condamnam pentru răul pe care ni-l provocau şi cât aş fi vrut să-i ajut, să-şi revină la ceea ce au fost. De vină era structura umană, alcătuirea noastră a oamenilor. O îmbinare fericită a două structuri diferite ca natură şi evoluţie şi care împreună definesc fiinţa umană dar, din păcate, expusă la cele mai multe şi mai neaşteptate riscuri.

Dacă infrastructura biologică este un dat, o moştenire genetică a cărei evoluţie respectă în mod neabătut legile imuabile ale naturii şi nu poate fi schimbată, în schimb, suprastructura psihologică este o construcţie care se realizează în timp, în etape bine definite în funcţie de calitatea structurii biologice, în special a sistemului nervos şi de calitatea mediului socio-cultural în care trăieşte omul. Orice intervenţie agresivă asupra celor doi factori determinanţi — structura şi cultura, poate influenţa calitatea psihicului, poate transforma universul psihologic uman, poate schimba natura umană. Aşadar, structura psihologică este o structură reversibilă şi poate fi modelată şi remodelată după dorinţă şi interesele celor care urmăresc această schimbare. Detenţia, experimentul Piteşti multiplicat la Gherla, Târgu Ocna, Ocnele Mari, Braşov, Târgşor, Canal şi, mai apoi, la Aiud, dar şi întreaga Românie a fost victima acestui experiment macabru de remodelare a universului psihologic uman.

Cei care, astăzi, se întrec a vorbi în numele nostru, nu iau în calcul nici cauzele, nici condiţiile şi nici metodele care au provocat noianul de suferinţe fizice dar, mai ales, cele psihice care au dus, în multe cazuri, la schimbări radicale ale gândirii şi comportamentului multor colegi de suferinţă, la transformarea lor în contrariul lor. Detenţia, sub toate formele practicată în România, dar şi libertatea provizorie, adesea mult mai traumatizantă, au fost adevărate laboratoare de psihologie umană, care au urmărit cu asiduitate şi cinism modificarea universului psihologic uman, schimbarea de sens a vieţii oamenilor, deturnarea destinelor şi oprirea evoluţiei ascendente a omenirii şi antrenarea ei într-un proces de involuţie, întoarcerea la existenţa primară, biologizarea societăţii umane, proces care pune în pericol însăşi viitorul omenirii.

Monstruozitatea represiunii comuniste nu constă în teroarea instaurată, în suferinţele provocate, în morţii fără număr de-a lungul zecilor de ani, ci în subminarea structurii biologice şi, mai ales, psihologice, a Poporului Român, în suprimarea trecutului său, a datinilor, a credinţelor şi valorilor spirituale, a culturii noastre care stau la temelia existenţei noastre.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii