„Daţi un leu pentru Ateneu”. Povestea palatului-simbol al Bucureştiului

Construit acum aproape 130 de ani, pentru a fi un palat al artelor şi ştiinţelor, Ateneul Român, găzduia, la 14 februarie 1888 la ora 20:30, primul ciclu de conferinţe susţinute de Alexandru Odobescu.
Ateneul, iarna
Ateneul, iarna (Vlad Eftenie)

Clădirea Ateneului, locul în care sunt organizate, într-o ambianţă fastuoasă, expoziţii, concerte şi conferinţe, îşi are povestea legată de multe personalităţi, nume mari ale culturii româneşti.

Palatul a fost gazda unei pinacoteci (Pinacoteca Statului – patrimoniul acesteia a fost donat Muzeului Naţional de Artă al României), a unei biblioteci şi uneori a proiecţiilor de film. Imaginea clădirii, porticul neogrec, amplasat sub frontonul ionic, şi cupola frumos ornamentată, a fost pentru mult timp emblema Bucureştiului. În prezent edificiul este un reper arhitectural important în estetica capitalei şi un element turistic de primă clasă.

Societatea Ateneul Român

Înainte de construirea edificiului, în anul 1865, lua fiinţă Societatea Literară „Ateneul Român” din iniţiativa lui Constantin Esarcu, Vasile Alexandrescu Urechea şi Nicolae Kretzulescu. Scopul instituţiei culturale era unul educativ: propagarea cunoştinţelor folositoare poporului, în special claselor sociale de mijloc, prin intermediul unor cursuri şi conferinţe publice. Activitatea societăţii se ţinea într-un salon al Ministerului Instrucţiunii, minister aflat în reşedinţa prinţului Constantin Ghica.

La iniţiativa grupului de intelectuali din cadrul societăţii, în anul 1885, începe construirea unui nou sediu al societăţii, adecvat misiunii declarate: Palatul Ateneul Român.

Povestea Palatului Ateneului

Grădina

Ateneul şi grădina din faţa acestuia sunt aşezate pe locul în care în 1730 era „Livada lui Văcărescu”, proprietatea poetului Ienăchiţă Văcărescu.

Mihail Cantacuzino, spătarul Munteniei, considerat primul arhitect român, a construit pe locul livezii o biserică închinată Episcopiei din Râmnicu Vâlcea (Biserica Episcopiei). După distrugerea bisericii, pe terenul rămas, a fost amenajată o grădină. Grădina a fost terminată în 1872 şi a fost numită Grădina Episcopiei. În mijlocul acesteia, în amintirea bisericii, a fost amplasată o urnă, opera lui Karl Stork. Grădina a fost încorporată Ateneului abia în anul 1888, fiind cunoscută sub numele de Grădina Ateneului

La momentul în care s-a hotărât înălţarea Ateneului, terenul aflat în spatele Episcopiei aparţinea Societăţii Ecvestre Române. Înainte de cumpărarea terenului de la societatea amintită existau planuri şi chiar unele demersuri concrete pentru construirea pe acest teren a unui circ. Fundaţia circulară, pregătită pentru manejul circului şi ideea de a folosi aceste temelii l-au obligat pe arhitectul francez al Ateneului, Albert Galeron, să proiecteze clădirea într-o formă circulară şi să-i adauge un acoperiş de forma unei cupole.

„Daţi un leu pentru Ateneu”

Costurile realizării proiectului fiind ridicate, (Societatea Literară nedispunând de întreaga sumă necesară), dar şi din lipsa de implicare din partea autorităţilor statului din acea vreme, s-a apelat la o subscripţie publică naţională pentru completarea sumei necesare începerii construcţiei. Apelul adresat cetăţenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societăţii Ateneul Român, suna ca o chemare populară, printr-un slogan de-a dreptul simplu dar eficient: “Daţi un leu pentru Ateneu!”. Ideea apelului s-a transformat surprinzător într-o lecţie de unitate, de trezire a conştiinţei naţionale.

În anul 1886, arhitectul francez Albert Galeron, cel care mai realizase în Bucureşti Palatul Băncii Naţionale (1880–1885) şi arhitectul român Constantin Băicoianu întocmesc planurile după care va fi construit Ateneul, ajutaţi de arhitecţii renumiţi ai vremii: Grigore Cerchez, Constantin Olănescu, Ion Mincu, Ion Gr. Cantacuzino.

Galeron recomanda folosirea structurii metalice circulare peste tamburul de cărămidă, ca fiind cel mai indicat în această situaţie, deoarece: „această osatură constituie un ansamblu foarte solid şi indicat în particular ţărilor supuse cutremurelor de pământ“. Astfel, el a fost printre primii proiectanţi care a luat în calcul riscul seismic specific zonei ţării noastre, precum şi oraşului Bucureşti.

Pentru lucrările de fierărie s-a apelat la un arhitect german, Schwalbach. Cu toate că în anul 1888 construcţia era parţial finalizată, datorită lipsei de fonduri, Ateneul este dat în folosinţă pe 14 februarie, lucrările continuând până în anul 1897. Încă de la darea în folosinţă, în sălile Ateneului încep să aibă loc conferinţe, expoziţii de pictură, concerte ale Societăţii Filarmonice Române.

Tot în 1888 apar discuţii despre decorarea interioară şi în special despre pictura de pe peretele circular al sălii mari de concerte. Constantin Esarcu şi Alexandru Odobescu propuneau realizarea unei fresce monumentale care să descrie momentele esenţiale ale istoriei României şi să fie în acelaşi timp o imagine specifică a poporului român.

Între anii 1919–1920 clădirea Ateneului a fost folosită de autorităţile statului din acea vreme ca sediu al Camerei Deputaţilor. Pe 29 decembrie 1919, în sala mare a Ateneului, Camera a votat ratificarea unirii Transilvaniei, Basarabiei şi a Bucovinei cu România.

În anul 1924 au fost aduse unele modificări clădirii, conform planurilor arhitectului Ion Fonescu. Subsolul a fost transformat, astfel încât să permită înfiinţarea a doua săli de cinema şi a doua săli circulare pentru expoziţii.

Pictura

După o perioadă destul de lungă, este luat în calcul proiectul pictorului Costin Petrescu. Acesta propunea realizarea unei fresce, lungă de 75 m şi lată de 3 m, executată în tehnica „al Fresco”, care să conţină în 25 de episoade istoria românilor. Lucrarea a început în 1933 şi a fost inaugurată în 26 mai 1938, fondurile necesare derulării proiectului fiind obţinute şi de această dată prin subscripţie publică. În anul 1935, la iniţiativa lui George Enescu, începe o campanie de strângere de fonduri pentru construcţia orgii de concert, din sala mare de concerte.

De menţionat este faptul că, atât fresca, cât şi medalioanele din mozaic ale celor patru domnitori şi ale regelui Carol I au fost acope­rite în timpul comunismului, (între 1948-1966): fresca cu o draperie pe toată lungimea de 75 metri, iar mozaicurile cu capace rotunde din lemn. Printr-o întâmplare fericită, au fost salvate de la distrugere, putând fi admirate şi în ziua de azi.

Bombardamentul

În anul 1944, avioanele germane cantonate la Otopeni au pornit, din ordinul lui Hitler, un atac sistematic asupra Bucureştiului. Atacul a avut loc în 24 şi 25 august, atât ziua cât şi noaptea, fiind atinse o serie de edificii de însemnătate din capitală, precum Teatrul Naţional, Palatul regal, Muzeul Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa. Printre aceste obiective s-a numărat şi palatul Ateneului Român.

Descriere

Edificiul are o înălţime totală de 41 m şi este construit în stil neoclasic, cu elemente de decoraţie tipice arhitecturii franceze de sfârşit de secol. Construcţia din planul central prezintă un stil eclectic.

În prezent sala mare de concerte are 28,50 m diametru, 16 m înălţime şi o capacitate aproximativă de 794 locuri.

Exteriorul. Faţada construcţiei este întoarsă spre apus şi conţine un peristil format din şase coloane ionice, care dau clădirii aspectul unui templu grecesc antic. Coloanele susţin un fronton triunghiular şi au la bază un peron format din 8 trepte. Zidul peristilului, aflat deasupra uşilor de intrare în palat, prezintă 5 medalioane în mozaic, reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupul, Matei Basarab şi regele Carol I.

În interiorul palatului existau săli de expoziţie, săli de proiecţie cinematografică, o bibliotecă, un depozit cu cărţi (aproximativ 10.000), o sală mare de conferinţe sau concerte şi Pinacoteca Statului.

La parter construcţia prezintă un vestibul mare circular, dublat de un inel de 12 coloane cu o tencuială ce imită marmura roz. Din vestibulul cunoscut sub numele de „Rotonda Ateneului” pornesc patru scări şi scara de onoare, realizate din marmură roz de Carrara, construite fiecare în jurul unui pilon de zidărie şi formează, la palier, balcoane către rotondă. Scările conduc către marea sală de concerte.

Fresca Ateneului

Fresca, lată de 3 m, se întinde dintr-o parte în alta a scenei pe o lungime de 75 m şi cuprinde 25 de episoade din istoria Românilor, simbolizând "cartea deschisă a istoriei naţionale pentru cei ce o privesc" (Grigore Ionescu). Scenele sunt prezentate într-o succesiune înlănţuită, fără a fi separate unele de celelalte. Privind spre loja regală, de la stânga spre dreapta, cele 25 de episoade pot fi descrise astfel, conform siteului Filarmonicii George Enescu

  1. Traian pătrunde în Dacia. Împăratul este prezentat în statul său major, lângă podul peste Dunăre de la Turnu Severin.
  2. Colonizarea Daciei. În fundal se vede monumentul de la Adam-Clissi. Legionarii pătrund în Dacia.
  3. Contopirea dacilor de romani este prezentată prin idila dintre o tânără dacă şi un soldat roman. Stela funerară reprezintă o piesă găsită în timpul săpăturilor de la Albă Iulia.
  4. La orizont o sentinelă romană străjuieşte hotarul. Norii negri simbolizează apropiatele invazii barbare.
  5. Invazia barbarilor.
  6. Începutul vieţii româneşti patriarhale. Norii se risipesc, iar populaţia coboară din munţi şi ridică locuinţe şi sălaş de închinăciune.
  7. Statornicirea: ţăranul român îşi pregăteşte armele: arcul şi securea.
  8. Descălecatul: de peste munţi se iveşte un cavaler călare, pe care populaţia îl primeşte cu pâine şi sare.
  9. Statul Militar: Mircea cel Bătrân parlamentează cu trimişii turci.
  10. Statul Administrativ: În curtea Mănăstirii Moldoviţa, Alexandru cel Bun împarte dregătoriile statului.
  11. Cruciada romanilor: Iancu de Hunedoara, Vlad Dracul şi Ştefan al doilea ridicĂ o oaste pentru izgonirea turcilor. În fundal apare castelul de la Hunedoara Şi Cetatea Poenari de la Argeş. Figura lui Ţepeş VodĂ se zăreşte ca o umbră misterioasă
  12. Vremea lui Ştefan cel Mare. Un ţăran îşi face lance din fierul coasei. Ştefan în faţa Cetăţii Sucevei primeşte pe trimişii Papei care îi aduc spada şi titlul de "Ostaş al lui Christ".
  13. Epoca de pace şi credinţă. Neagoe Basarab şi familia să ies din Biserica episcopală de la Curtea de Argeş (deasupra lojii României).
  14. Epoca lui Mihai Viteazul. Domnitorul întregitor al neamului se pregăteşte să intre în Alba Iulia.
  15. Epocile culturale: Matei Basarab, Vasile Lupu (în fundal Cetatea Târgovişte şi Biserica 3 Ierarhi), Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu (Mânăstirea Hurezu şi meşterul ei Pârvu Mutu).
  16. Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan. Cei trei eroi sunt prezentaţi în faţa bisericii de la Ţebea (Ţara moţilor). Gheorghe Lazăr apare ca un personaj de legătură între acest episod şi cel care reprezintă mişcarea lui Tudor Vladimirescu.
  17. Domnul Tudor în fruntea pandurilor intra în Bucureşti şi primeşte din partea poliţiei, zapis de consfinţire a drepturilor cerute de Adunarea poporului. Alături apare episcopul Argeşului şi o cula, indicând originea lui Tudor Vladimirescu.
  18. Anul 1848, în Transilvania cu Avram Iancu care porneşte la lupta.
  19. Anul 1848, în Ţara Românească şi Moldova. Bonjuriştii fraternizează cu ţăranii.
  20. Alexandru Ioan Cuza împroprietăreşte ţăranii. În planul al doilea apare Kogălniceanu.
  21. Unirea Principatelor în 1859. Două femei în costume naţionale deapănă acelaşi fir.
  22. Carol I şi războiul de independenţă. Domnitorul primeşte un steag capturat de la inamic. În scena apare şi I.C. Brătianu.
  23. Realizarea întregirii naţionale: 1918. Pe front soldaţi între sârme ghimpate.
  24. Regele Ferdinand I şi România Mare. La Albă Iulia regele şi regina Maria. În suita apare generalul Berthelot. Toţi trec prin faţa unor femei ce simbolizează Vechiul regat, Transilvania, Basarabia şi Bucovina.
  25. Ultima scenă ar fi trebuit să-l reprezinte pe Carol al II-lea, fondatorul oraşului modern, care alături de Mihai I coboară în mijlocul poporului pentru a patrona ştiinţele, literatura, artele şi industria. Varianta aleasă ulterior reprezintă poporul cu steaguri, care sărbătoreşte înfăptuirea României Mari. Din punct de vedere plastic această ultima scenă este tratată diferit faţă de restul frescei, culoarea fiind mai vie şi desenul mult mai liber.

De peste o jumătate de veac, a devenit sediul Filarmonicii "George Enescu", iar din 1958 "Cartierul general" al Festivalurilor Internaţionale "George Enescu".

Leagăn de lansare a muzicienilor români, de la Enescu şi Lipatti, Clara Haskil, Cella Delavrancea la Ion Voicu, Lola Bobescu, Radu Aldulescu, George Georgescu, Dimitrie Dinicu, Eduard Wachmann, Alfonso Castaldi, Ionel Perlea, D.G. Kiriac, Constantin Silvestri, Elena Teodorini, D. Popovici-Bayreuth, Zina de Nori, Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Iosif Conta, Cristian Mandeal, Erich Bergel, Horia Andreescu, Valentin Gheorghiu, Antonin Ciolan, Ion Nonna Otescu, Mircea Basarab, Mihai Brediceanu, Egizio Massini etc.

Ateneul Român a oferit melomanilor bucureşteni întâlnirile de neuitat cu Pietro Mascagni, Vincent Indy, Richard Strauss, Bela Bartok, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev, Maurice Ravel, Felix Weingartner, Hermann Scherchen, Erich Kleiber, Pierre Monteux, Clemens Krauss, Hermann Abendroth, Václav Talich, Herbert von Karajan, Carl Bahm, Wilhelm Bakhaus, Claudio Arrau, Marguerite Long, Wilhelm Kempff, Henryk Szeryng, Alfred Cortot, Arthur Rubinstein, Pierre Fournier, Zino Francescatti, Jacques Thibaud, Pablo Casals, Walter Gieking, David Oistrah, Yehudi Menuhin, Monique de la Bruchollerie, Mstislav Rostropovici, Leonid Kogan, Ruggiero Ricci, Daniil Shafran, Dmitri Bashkirov, Christian Ferras, Nikita Magaloff, Sviatoslav Richter etc.

Înscrierea pe lista Patrimoniului European

În ziua de 21 martie 2007, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la semnarea, la la 25 martie 1957, a Tratatului de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană, pe zidul Ateneului Român a fost aşezată o placă pentru a marca includerea acestui monument pe lista Patrimoniului European, aprobată cu ocazia Consiliului informal al miniştrilor culturii din Uniunea Europeană, care a avut loc la Berlin, la 13 februarie 2007.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură