Crimele comunismului. Cum a contribuit statul român la proliferarea nostalgiilor comuniste din care s-au hrănit extremiştii şi propaganda rusă?

Societatea românească este încă bântuită de fantoma comunismului. Ne-o arată sondajele, ne-o arată realitatea de zi cu zi. Pe Facebook curg şiroaie de postări despre cât de bogată şi frumoasă era ţărişoara noastră în comunism şi cât de fericiţi erau românii pe atunci: bravi, demni, nu "sclavii" Europei care ne jefuieşte de bogăţii. Aceasta când, în realitate, în comunism românii răbdau de frig în case, mâncarea era puţină şi pe cartelă, electricitatea pe sponci, la fel apa caldă, iar o glumă politică îţi aducea la uşă Miliţia sau Securitatea care te tocau în bătaie. Când România era o uriaşă închisoare cu calorifere reci, o închisoare din care nu puteai fugi fără să rişti puşcăria sau un glonţ al grănicerilor.

Din apele bâhlite, fetide, ale nostalgiilor comuniste au crescut partidele extremiste. Din ideea toxică potrivit căreia suntem săraci nu fiindcă politicieni corupţi, continuatori ai fostului PCR şi ai Securităţii au jefuit tot ce-au putut jefui, ci fiindcă UE, geloasă că aici e Grădina Măicuţei unde va fi a doua venire a lui Iisus (idee promovată activ de Călin Georgescu) ne-a furat bogăţiile. Protocronismul de tip ceauşist a revenit, în forţă, la viaţă.

Nostalgiile comuniste n-au înflorit însă întâmplător în spaţiul public. Ele au fost cultivate şi promovate masiv, fiind combustibil de bază al extermismului şi al războiului hibrid.

Cum s-a ajuns aici? Co-autor moral – fie şi numai prin pasivitate – al faptului că mulţi români regretă comunismul - regim criminal - a fost şi statul român, sistemul partidelor politice româneşti care nu a încurajat – ba dimpotrivă –, o cultură a memoriei.

Justiţia n-a pedepsit torţionarii, nu avem muzee ale comunismului, nu se face mai nimic pentru recuperarea memoriei trecutului nostru recent. Puţinele iniţiative care există în acest domeniu sunt private, a subliniat, într-un amplu interviu acordat Epoch Times, istoricul Cosmin Popa, cercetător al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, specializat în istoria Uniunii Sovietice şi a comunismului european.

„Trebuie să admitem ceva fundamental şi anume, că sistemul partidelor politice româneşti, cum a funcţionat el până acum, a fost vital interesat în menţinerea subdezvoltării culturale a României, pentru că o Românie subdezvoltată cultural este în primul rând o Românie uşor de manipulat. În consecinţă, lipsea nevoia şi presiunea unei politici a memoriei”, punctează Popa.

Redăm fragmentul relevant pe acest subiect din amplul interviu acordat redacţiei noastre de istoricul Cosmin Popa. Partea I poate fi citită aici.

Reporter: Cum vedeţi refuzul permanent al statului român de a pedepsi crimele comunismului? Dosarul Revoluţiei încă nejudecat, dosarul Gheorghe Ursu în faza de rejudecare a cererii de revizuire după achitarea aceea ruşinoasă a securiştilor acuzaţi de moartea lui disidentului, plângerile penale făcute de Institutul pentru Cercetarea Crimelor comunismului (IICCMER) pentru relele tratamente din căminele spital de pe vremea lui Ceauşescu care au dus la moartea în chinuri a 15.000 de copii, clasate sau zac în sertare. În 35 de ani de la Revoluţie, niciun ofiţer de Securitate din perioada Ceauşescu nu a fost condamnat pentru crime contra umanităţii. Cum vedeţi această realitate şi ce efecte credeţi că a avut ea asupra societăţii româneşti?

Cosmin Popa: În primul rând, ea este efectul direct al faptului că România s-a construit pe vestigiile ceauşismului. În al doilea rând, celălalt efect este legat de competenţa deplorabil de scăzută a aparatului de justiţie românesc în instrumentarea şi judecarea unor cazuri de justiţie de tranziţie, care să implice chestiuni istorice.

În al treilea rând, este şi rezultatul neînţelegerii de către decidenţii politici din România a importanţei consolidării fundamentelor democraţiei. Or, fundamentele democraţiei nu se pot consolida decât pe fondul unei discuţii foarte serioase cu responsabili şi cu nume şi prenume pentru crimele comunismului. Asta ne duce în situaţia de astăzi în care instanţele şi aparatul de justiţie românesc, adică Parchetul Public, aruncă de la una la alta astfel de cazuri sau dau neînceperea urmăririi penale în baza unui probatoriu care contrazice flagrant şi deplin faptologia care stă la baza acestor plângeri.

Reporter: Vorbea recent Daniel Şandru, şeful IICCMER, vorbea despre analfabetism istoric al magistraţilor, al procurorilor. Vorbim doar de analfabetism sau şi de conivenţă?

Cosmin Popa: Eu cred că vorbim despre faptul că cea mai mare parte a procurorilor (cu câteva excepţii notabile, şi aceste excepţii există doar că aceşti oameni nu sunt întotdeauna susţinuţi şi încurajaţi aşa cum ar trebui să fie) evită să se implice la aceste cauze din mai multe motive.

1: şi cel mai important este că sunt, aşa cum spunea profesorul Şandru, analfabeţi istoric vorbind. 2: că nu pun la baza actului de justiţie niciodată considerentele de ordin moral. Or, unul dintre principiile de drept roman spune că orice lege aplicată în lipsa circumstanţelor devine fărădelege. Şi 3, cred că astfel de cazuri pot determina reacţii publice pe care astfel de procurori le percep ca fiind potenţial periculoase la adresa carierei lor profesionale ulterioare.

Reporter: Adică? Se tem de interferenţa politicului...

Cosmin Popa: Da, se tem poate şi de reacţia unora dintre responsabilii acestor crime şi aşa mai departe. Pentru că ei ştiu foarte bine că statul român democratic s-a construit în jurul centrelor de putere reieşite din vechea Securitate. Şi asta sigur că descurajează.

Reporter: Intrăm pe terenul speculaţiei, evident, dar credeţi că au existat şi presiuni directe ale politicului asupra Justiţiei? Pentru că dosarul Revoluţiei nesoluţionat de 35 de ani e ceva cu totul revoltător? Sau dosarul Ursu, unde avem doar doi inculpaţi mari şi laţi, doi foşti ofiţeri securişti, nu poţi zice că e un dosar cu sute de volume.

Cosmin Popa: La dosarul Ursu a fost o solidaritate explicită şi deplină între ofiţerii de Securitate şi judecătorii care au dat decizia. Pentru că dacă citim motivaţia iniţială, după cum bine ştiţi, aţi văzut că ea este plină de absurdităţi, de minciuni flagrante, care încearcă să acrediteze în continuare imaginea unei Securităţi patriotice, non-conflictuale, prietenoase cu poporul român şi deloc represive.

Reporter: Şi Revoluţia, spuneaţi că e greu de crezut că judecătorii, fără intervenţie de mai sus...

Cosmin Popa: Evident! Nu poţi... faptul că un proces sau un dosar durează de 35 de ani... Vă daţi seama, în 35 de ani, în această perioadă care a trecut din decembrie 1989 până acum, au dispărut state, au dispărut organizaţii, au apărut state şi aşa mai departe. S-au întâmplat revoluţii, războaie, doar România n-a reuşit să termine un dosar care îl are în centru pe Ion Iliescu, marele gânditor Ion Iliescu.

Reporter: A fost publicat manualul comunismului, care va fi studiat în clasa a 12, cum îl vedeţi?

Cosmin Popa: Sunt printre autorii programei. Eu doar am promovat un manual care mi se pare important pentru că îi cunosc pe autori, că am văzut textul şi mi se pare că este foarte apropiat de programă şi vă pot spune că am avut mari discuţii astfel încât în programă să-şi facă loc subiecte precum corupţia în perioada comunistă sau politicile legate de sexualitate şi aşa mai departe. Pentru că exista tendinţa să transformi acest curs de istorie a comunismului sau acest obiect de studiu într-o prezentare teoretică a comunismului şi nu practică de fapt cum a funcţionat el.

Reporter: Cum vă explicaţi că atât de târziu a ajuns să se studieze comunismul, cum vă explicaţi că politica asta a recuperării memoriei nu s-a făcut mai din timp?

Cosmin Popa: Nu se face nici acum această politică de recuperare a memoriilor. Dacă n-ar fi fost războiul din Ucraina, România ar fi continuat să subziste în această stare pentru că trebuie să admitem ceva fundamental şi anume, că sistemul partidelor politice româneşti, cum a funcţionat el până acum, a fost vital interesat în menţinerea subdezvoltării culturale a României, pentru că o Românie subdezvoltată cultural este în primul rând o Românie uşor de manipulat. În consecinţă, lipsea nevoia şi presiunea unei politici a memoriei. Noi n-avem nici acum o politică a memoriei, noi n-avem locuri ale memoriei, noi n-avem o politică, avem nişte iniţiative private.

Avem de exemplu la Râmnicu Sărat, Închisoarea Tăcerii, în care Daniel Şandru a primit bani europeni şi statul român nu a fost capabil să dea drumul şantierului pentru că nu se înţeleg nu ştiu ce ministere între ele care este unitatea de implementare. Şi mai mult ca sigur, proiectul nu va fi realizat pentru că timpul trece şi nimeni nu se va mai angaja să facă în timpul rămas o construcţie atât de importantă şi de complicată cum este amenajarea acestei închisori. Sigur, s-ar putea să mă hazardez, s-ar putea ca lucrurile să nu fie aşa, dar au trecut totuşi nişte ani de când s-a semnat acordul de finanţare şi nu s-a întâmplat nimic pe fond şi nu din vina celor de la IICCMER, asta vă pot asigura.

Nu avem o politică a memoriei pentru că politica memoriei face parte din dezvoltarea culturală a unei naţiuni. Or, dezvoltarea culturală implică simţ critic, implică simţ civic, implică participare la viaţa politică, implică responsabilizarea decidenţilor şi aşa mai departe. Or, nimeni din partidele politice care au guvernat nu a avut nevoie de aşa ceva.