Comentariul 1: Ce este Partidul Comunist?

Cuvânt înainte

De peste 5.000 de ani poporul chinez a creat o civilizaţie splendidă pe pământul udat de fluviile Galben şi Yangze. În această perioadă de timp s-au perindat diverse dinastii, iar cultura chineză a cunoscut perioade de prosperitate şi declin. Pe scena istorică a Chinei au avut loc grandioase mişcări.

Anul 1840, considerat uzual de istorici ca fiind începutul erei contemporane a Chinei, a marcat începutul călătoriei Chinei de la tradiţie spre modernizare. Civilizaţia chineză modernă a trecut prin 4 episoade de tulburări sociale majore. Primele 3 episoade sunt: invazia Beijing-ului de către forţele aliate anglo-franceze, la începutul anilor 1860, războiul sino-japonez din 1894 (numit şi războiul „Jiawu”), şi războiul ruso-japonez din nord-estul Chinei în 1906.

Acestor 3 episoade de presiune, China le-a răspuns printr-un curent de occidentalizare, marcat de importul de bunuri şi arme moderne, reformele instituţionale din timpul „Reformei de 100 zile”[1] şi încercarea, de la sfârşitul ultimei dinastii Qing, de a crea o conducere constituţională, mişcare ce a generat mai târziu revoluţia Xinhai (sau Hsinhai)[2].

La sfârşitul primului război mondial, China, deşi învingătoare, n-a fost inclusă pe lista celor mai mari puteri ale timpului. Mulţi chinezi au crezut că primele 3 răspunsuri la episoadele de presiune externă au fost greşite. „Mişcarea 4 mai”[3] a condus la cea de-a patra încercare de răspuns la presiunile anterioare şi a culminat cu occidentalizarea completă a culturii chineze prin apariţia mişcării comuniste şi a revoluţiei sale extreme.

Acest articol tratează impactul mişcării comuniste şi al Partidului Comunist asupra civilizaţiei. Haideţi să aruncăm o privire mai atentă la rezultatul alegerii făcute de China, sau mai bine spus, la ceea ce a fost impus Chinei după 160 de ani, aproape 100 milioane de morţi nenaturale şi distrugerea aproape completă a culturii şi civilizaţiei tradiţionale chineze.

I. Fundamentul de violenţă şi teroare pentru obţinerea şi păstrarea puterii

„Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă vederile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii orînduiri sociale de până acum”[4].

Acest citat este luat din paragraful de încheiere al Manifestului Comunist, documentul principal al partidelor comuniste. Violenţa este unicul mijloc prin care partidele comuniste au câştigat vreodată putere. Această trăsătură de caracter a fost transmisă tuturor formelor ulterioare ale Partidului, apărute după naşterea sa.

De fapt primul Partid Comunist a fost stabilit la mulţi ani după moartea lui Karl Marx. După Revoluţia din Octombrie 1917 s-a născut „Partidul Comunist al Întregii Rusii”, mai târziu fiind cunoscut ca „Partidul Comunist al Uniunii Sovietice”. Acest partid a crescut prin folosirea violenţei împotriva „claselor inamice” şi s-a menţinut prin violenţă împotriva membrilor Partidului şi a cetăţenilor de rând. În timpul „curăţeniei” declanşate de Stalin în 1930, Partidul Comunist sovietic a masacrat peste 20 milioane de aşa-zişi spioni, trădători şi persoane suspectate ca având opinii diferite.

Partidul Comunist Chinez (PCC) a început ca ramură a Partidului Comunist Sovietic în timpul celei de-a treia Internaţionale Comuniste. A moştenit în mod natural înclinarea către crimă. Un exemplu care ilustrează acest fapt este că în timpul primului război civil dintre Kuomingtang (KMT) şi comunişti (1927-1936), populaţia provinciei Jiangxi a scăzut de la 20 milioane la aproximativ 10 milioane. Pagubele produse de PCC prin utilizarea violenţei pot fi deduse prin simpla examinare a acestor cifre.

Uzul violenţei poate fi inevitabil când se încearcă obţinerea puterii politice, dar n-au existat niciodată în istorie regimuri atât de însetate de sânge ca cele conduse de partide comuniste, iar nenumăratele omoruri săvârşite au fost comise în special în timpul perioadelor de pace. Cazul PCC elocvent: numărul deceselor cauzate de violenţa PCC din 1949 l-a depăşit pe acela al deceselor din timpul războaielor purtate între 1927-1949.

Un exemplu excelent al utilizării violenţei de către PCC este sprijinul acordat Khmerilor Roşii din Cambogia. Sub conducerea Khmerilor Roşii au fost ucişi 25% din populaţia Cambogiei, multe victime fiind de origine chineză. China blochează şi acum aducerea Khmerilor Roşii în faţa justiţiei, de către comunitatea internaţională, pentru a muşamaliza rolul avut de PCC în acest genocid.

PCC are legături strânse cu unele din cele mai brutale mişcări politice şi despotice regimuri din lume. Pe lângă legăturile cu Khmerii Roşii, există relaţii cu partidele comuniste din Indonezia, Filipine, Malaezia, Vietnam, Birmania, Laos, şi Nepal - toate fiind susţinute de PCC. Mulţi conducători ai acestor partide comuniste sunt chinezi; cei care au fost daţi jos de la putere încă se ascund în China în prezent.

Printre alte partide comuniste cu ideologie maoistă se numǎrǎ şi „Calea Luminoasă” din America de Sud şi „Armata Roşie Japoneză”, ale căror atrocităţi au fost condamnate de comunitatea internaţională.

Una dintre teoriile pe care le folosesc comuniştii este darwinismul social. Partidul Comunist aplică teoria competiţiei darwiniste dintre specii în sfera relaţiilor şi istoriei umane, susţinând că lupta de clasă este singura forţă care determină dezvoltarea societăţii. Lupta devine astfel „credinţa” principală a Partidului Comunist, o unealtă în obţinerea şi păstrarea controlului politic. Cuvintele faimoase ale lui Mao Zedong trădează această logică a supravieţuirii celui mai puternic: „Într-o ţară de 800 milioane de oameni, cum poate să funcţioneze fără luptă?”

O altă afirmaţie la fel de faimoasă a lui Mao Zedong este aceea ca Revoluţia Culturală „ar trebui desfăşurată la fiecare şapte sau opt ani”[5]. Folosirea repetată a forţei de către PCC este un mijloc important pentru menţinerea conducerii. Scopul utilizării forţei este crearea terorii. Fiecare campanie de „luptă” şi mişcare au servit la impregnarea terorii, inimile chinezilor tremurând de fiecare dată. Supuşi terorii, ei au devenit treptat înrobiţi sub controlul PCC.

Astăzi terorismul a devenit principalul duşman al lumii civilizate şi libere. Exerciţiul terorii violente al PCC s-a desfăşurat pe o scară şi mai largă, a durat mult mai mult şi rezultatele sale au fost chiar mai devastatoare, datorită implicării aparatului de stat. Astăzi, în secolul XXI, n-ar trebui să uităm acest caracter moştenit al Partidului Comunist, pentru că el va juca un rol crucial în destinul PCC.

II. Folosirea minciunilor pentru a justifica violenţa

Nivelul unei civilizaţii poate fi măsurat prin gradul în care regimurile folosesc violenţa. Recurgând la violenţă, regimurile comuniste reprezintă clar un uriaş pas înapoi pentru civilizaţia umană. Din nefericire Partidul Comunist a fost văzut ca o forţă progresivă de către cei care cred că violenţa este un mijloc esenţial şi inevitabil în dezvoltarea societăţii.

Această acceptare a violenţei trebuie privită ca o urmare a folosirii cu o abilitate de neegalat a înşelăciunii şi minciunilor de către Partidul Comunist - aceasta fiind o altă trăsătură moştenită a PCC.

“De timpuriu ne-am gândit la Statele Unite ca la o ţară dragă nouă. Credem că aceasta se datorează parţial faptului că Statele Unite n-au ocupat niciodată China şi nici n-au lansat vreun atac asupra Chinei. Mai fundamental - poporul chinez are impresii bune despre Statele Unite, datorate caracterului democratic şi deschis al poporului american.”

Acest citat provine dintr-un articol publicat la 4 iulie 1947 în ziarul oficial al PCC – China Nouă. La numai 3 ani mai târziu PCC a trimis soldaţi să lupte împotriva trupelor americane în Coreea de Nord, înfăţişându-i pe americani drept cei mai malefici imperialişti din lume. Lectura acestui articol scris acum 50 de ani ar uimi orice persoană din China continentală. PCC a interzis publicarea ziarelor cu pasaje similare şi a publicat versiuni rescrise.

De când a ajuns la putere, PCC a folosit tactici similare în fiecare campanie politică, incluzând campania de eliminare a contra-revoluţionarilor (1950-1953), „parteneriatul” întreprinderilor publice şi private (1954-1957), campania „Împotriva Dreptei” (1957), Revoluţia Culturală (1966-1976), masacrul din Piaţa Tiananmen (1989), şi cel mai recent, persecuţia împotriva Falun Gong începută în 1999. Cel mai infam exemplu este persecuţia împotriva intelectualilor, din 1957. PCC a făcut apel la intelectuali, cerându-le părerea sinceră, pentru ca mai apoi să-i eticheteze drept „politicieni de dreapta” şi să-i persecute, folosindu-le discursurile drept dovadă a „crimelor”. Când s-au ridicat voci care au criticat această persecuţie drept o conspiraţie sau „un complot din umbră”, Mao Zedong a susţinut public: „Nu este un complot din umbră, ci strategie deschisă”.

Înşelăciunea şi minciunile au jucat un rol foarte important în obţinerea şi menţinerea controlului de către PCC. China are una dintre cele mai lungi istorii, iar intelectualii chinezi au acordat din antichitate o mare importanţă istoriei. Chinezii au folosit istoria pentru a evalua realitatea şi pentru a-şi adânci înţelegerea şi a progresa spiritual. Pentru ca istoria să servească regimului, PCC a creat o politică de alterare şi ascundere a adevărului istoric. PCC, prin propaganda şi publicaţiile sale, a rescris istoria, de la perioade îndepărtate de genul „Perioadei de Primavară şi Toamnă” (770-476 î.C) şi a „Perioadei Statelor Războinice” (475-221 î.C.), până la cele recente - Revoluţia Culturală. Astfel de alterări ale istoriei au început în 1949; PCC a blocat cu duritate şi a eliminat eforturile de restaurare a adevărului istoric.

Când violenţa devine insuficientă pentru menţinerea controlului, PCC recurge la înşelătorii şi minciuni care servesc la justificarea conducerii prin violenţă, sau la mascarea adevărului.

Trebuie să admitem că înşelăciunea şi minciunile n-au fost inventate de Partidul Comunist, dar sunt acte josnice pe care Partidul Comunist le-a utilizat fără scrupule. PCC a promis pământ ţăranilor, fabrici muncitorilor, libertate şi democraţie intelectualilor şi pace tuturor. Niciuna din aceste promisiuni n-a fost realizată. O generaţie de chinezi a murit păcălită şi altă generaţie continuă să fie înşelată. Aceasta este cea mai mare tristeţe a poporului chinez, cel mai nefericit aspect al naţiunii chineze.

III. Principii care se schimbă mereu

În campania prezidenţială a SUA din 2004, un candidat la preşedinţie a afirmat la TV că tacticile se pot schimba la nevoie, dar „credinţele” sau „valorile inimii” nu se pot schimba niciodată, altfel respectivul „pur şi simplu nu este credibil”[6]. Această declaraţie clarifică într-adevăr un principiu.

Partidul Comunist este un caz tipic. De la înfiinţarea sa acum 80 ani, PCC a ţinut 16 congrese naţionale şi a modificat Constituţia Partidului de şaisprezece ori. De-a lungul celor cinci decade de control al puterii, PCC a făcut modificări majore Constituţiei Chinei de cinci ori.

Idealul Partidului Comunist este egalitatea socială, care ar duce către o societate comunistă. Astăzi însă, China controlată de comunişti a devenit naţiunea cu cele mai mari inegalităţi economice din lume. Mulţi membri PCC au devenit putred de bogaţi, în timp ce 800 milioane de oameni trăiesc în sărăcie.

Teoriile călăuzitoare ale PCC au început cu marxism-leninism-ul, la care a fost adăugat maoismul, apoi ideile lui Deng Xiao Ping şi, recent, teoria celor „Trei Reprezentări” a lui Jiang Zemin. Marxism-leninism-ul şi maoismul nu sunt deloc compatibile cu teoriile lui Deng Xiao Ping şi ideologia lui Jiang – ele sunt de fapt opuse. Această amestecătură de teorii comuniste folosită de PCC este într-adevăr o raritate în istoria umană.

Principiile schimbătoare ale Partidului Comunist s-au contrazis în mare măsură unul cu altul. De la ideea unei integrări globale care să depăşească statul-naţiune, până la naţionalismul extremist de astăzi, de la eliminarea proprietăţii private şi a „claselor exploatatoare” până la promovarea aderării capitaliştilor la Partid, principiile de ieri s-au inversat în politica de astăzi, cu schimbări şi mai importante preconizate în viitor. Indiferent cât de des îşi schimbă PCC principiile, ţelul rămâne acelaşi: obţinerea şi păstrarea puterii, menţinerea unui control absolut asupra societăţii.

În istoria PCC au existat peste douăsprezece campanii despre care s-a afirmat că reprezintă „lupte pe viaţă şi moarte”. În realitate, toate aceste „lupte” au coincis cu un transfer de putere, rezultat al schimbării principiilor de bază ale Partidului.

Fiecare schimbare de principii a fost cauzată de o criză inevitabilă pe care PCC a trebuit s-o înfrunte deoarece îi ameninţa legitimitatea şi existenţa. Fie că este vorba de colaborarea cu KMT, de politica externă pro-SUA, de reforma economică şi promovarea economiei de piaţă, sau de promovarea naţionalismului - aceste decizii au apărut mereu într-un moment de criză; toate au avut drept scop câştigarea sau consolidarea puterii. Fiecare ciclu în care un grup a fost persecutat, pentru ca mai apoi să fie reabilitat, a fost conectat cu schimbări în principiile de bază ale PCC.

Un proverb occidental spune că adevărurile pot rezista, dar minciunile sunt schimbătoare.

IV. Modul în care natura Partidului înlocuieşte şi elimină natura umană

Regimul PCC este unul dictatorial de tip leninist. De la crearea Partidului au fost stabilite trei aşa-zise linii de bază: linia intelectuală, linia politică, şi linia organizatorică. Linia intelectuală se referă la fundamentul filozofic al Partidului Comunist. Linia politică se referă la stabilirea ţelurilor sale. Linia organizatorică se referă la modul în care sunt atinse ţelurile, în cadrul formei sale stricte de organizare.

Prima şi cea mai importantă cerinţă impusă membrilor de partid şi a celor conduşi de partid este să execute necondiţionat ordinele primite de la PCC. De fapt aceasta este esenţa „liniei organizatorice”.

În China, cei mai mulţi oameni ştiu că membrii PCC au o personalitate dublă. În viaţa particulară membrii PCC sunt fiinţe umane obişnuite, cu sentimente de fericire, supărare, regret şi bucurie. Ei au meritele şi defectele fiinţelor umane. Ei pot fi părinţi, soţi, soţii sau prieteni. Dar situată deasupra naturii şi sentimentelor umane este „natura Partidului” care, conform cerinţelor Partidului Comunist, trebuie pusă mai presus de natura umană. Astfel, natura umană devine relativă şi posibil de schimbat, în timp ce „natura Partidului” devine absolută, mai presus de orice îndoială.

În timpul Revoluţiei Culturale era ceva obişnuit ca taţii şi fiii să se tortureze unii pe alţii, soţii şi soţiile să se lupte unii cu alţii, mamele şi fiicele să se denunţe reciproc, iar studenţii şi profesorii să se trateze unii pe alţii drept inamici. În aceste cazuri conflictele şi ura au fost motivate de „natura Partidului”. La începutul dictaturii PCC, mulţi oficiali înalţi ai PCC n-au putut face nimic atunci când membrii familiilor lor au fost etichetaţi drept inamici de clasă. Acest lucru a fost determinat şi el de „natura Partidului”.

Puterea „naturii Partidului” asupra indivizilor apare ca urmare a îndoctrinării prelungite organizate de PCC. Această îndoctrinare începe în grădiniţă, unde răspunsurile aprobate de Partid la aumite întrebări sunt răsplǎtite. Aceste răspunsuri nu corespund bunului simţ sau naturii umane a copiilor. Elevii primesc educaţie politică atunci când urmează şcoala primară, liceul, etc., până la universitate. Ei învaţă să urmeze linia standard aprobată de Partid, în caz contrar nefiindu-le permis să treacă examenul de absolvire.

Un membru de Partid trebuie să urmeze linia Partidului când vorbeşte în public, indiferent ce gândeşte în particular. Structura organizatorică a PCC este o piramidă gigantică, cu puterea centrală din vârf controlând întreaga ierarhie. Această structură specială este una dintre cele mai importante trăsături ale regimurilor comuniste, ajutând la producerea unei obedienţe absolute.

Astăzi, PCC a degenerat într-o entitate politică care luptă pentru propriile interese şi nu mai urmăreşte niciunul din ţelurile „măreţe” iniţiale ale comunismului, dar structura organizatorică a comunismului a rămas; cerinţa de obedienţă necondiţionată nu s-a schimbat nici ea. Acest Partid se consideră deasupra umanităţii şi naturii umane, înlătură orice organizaţii sau persoane considerate dăunătoare sau poţential dăunătoare pentru puterea sa, indiferent dacă sunt cetăţeni obişnuiţi, sau oficiali superiori ai PCC.

V. Un spectru malefic se opune naturii şi umanităţii

Tot ce se află sub cer trece printr-un ciclu al vieţii de naştere, maturitate, decădere şi moarte.

Spre deosebire de regimul comunist, societăţile non-comuniste, chiar şi cele totalitare şi dictatoriale, permit deseori un anumit grad de auto-organizare şi auto-determinare. Societatea chineză antică a fost de fapt condusă cu ajutorul unei structuri binare. În zonele rurale, baza organizării sociale independente era clanul, în timp ce în zonele urbane era breasla. Guvernarea centralizată nu se extindea mai jos de judeţ. Regimul nazist, probabil cel mai brutal regim dictatorial, exceptându-le pe cele conduse de partidele comuniste, respecta totuşi proprietatea privată. Regimurile comuniste au eradicat orice formă de organizare socială independentă de Partid, înlocuindu-le cu structuri ale puterii înalt centralizate, de sus până jos.

Dacă structurile sociale pornite de la nivelul de bază, care merg în sus pe scara ierarhică pentru a permite auto-determinarea indivizilor sau grupurilor, apar în mod natural, atunci regimul comunist este esenţial contra naturii.

Partidul Comunist nu are principii generale cu care să trateze oamenii. Conceptele de bine şi rău, precum şi toate legile şi regulile sunt manipulate arbitrar. Comuniştii nu permit crima, exceptând cazurile celor categorisiţi drept duşmani ai Partidului Comunist. Pietatea filială este binevenită, exceptându-i pe părinţii consideraţi inamici de clasă. Bunăvoinţa, corectitudinea, dreptatea, înţelepciunea şi credinţa sunt toate bune, dar nu sunt aplicabile dacă Partidul nu vrea să considere aceste virtuţi tradiţionale. Partidul Comunist distruge complet standardele universale pentru natura umană şi este construit pe principii ce se opun naturii umane.

În general societăţile non-comuniste iau în considerare natura duală a umanităţii, cea a binelui şi răului; ele se bazează pe contracte sociale fixe pentru a menţine un echilibru în societate. În societăţile comuniste, însă, chiar conceptul de natură umană este respins, binele şi răul nefiind nici ele recunoscute. Eliminarea conceptelor de bine şi rău, conform lui Marx, serveşte la răsturnarea completă a suprastructurii vechii societăţi.

Partidul Comunist nu crede în Dumnezeu, şi nu respectă nici măcar natura fizică.

„Luptă-te cu Cerul,

Luptă-te cu Pământul,

Luptă-te cu oamenii

Aşa vei descoperi o bucurie nemărginită”.

Acesta a fost motto-ul PCC în timpul Revoluţiei Culturale. Realitatea este că asupra poporului chinez şi asupra Pământului a fost adusă multă suferinţă.

Chinezii cred în mod tradiţional în unitatea dintre Cer şi oameni. Lao Tze spunea în Dao de Jing: “Omul urmează Pământul, Pământul urmează Cerul, Cerul urmează Calea, şi Calea îşi urmează propria natură”[7]. Fiinţele umane şi natura coexistă în cadrul unei relaţii armonioase în cosmosul continuu.

Partidul Comunist este un soi de fiinţă. Totuşi se opune naturii, Cerului, Pământului şi omenirii. Este un spectru malefic opus universului.

VI. Câteva trăsături ale posesiunii malefice

Organele Partidului Comunist n-au participat niciodată direct în activităţi productive sau creative. Imediat cum apucă puterea, se ataşează de oameni, îi controlează şi manipulează. Din cauza fricii de a pierde controlul îşi extind puterea până la cea mai fundamentală celulă a societăţii, monopolizează resursele de producţie şi extrag bogăţie de la societate.

În China PCC se extinde peste tot şi controlează totul, dar nimeni n-a văzut vreodată registrele contabile ale PCC, ci doar registrele contabile ale statului, ale guvernelor locale şi ale întreprinderilor. De la guvernul central până la comitetele rurale, oficialii din administraţie sunt întotdeauna consideraţi inferiori cadrelor comuniste, astfel că organele administrative trebuie să urmeze instrucţiunile comitetelor de Partid ale nivelului respectiv. Cheltuielile Partidului sunt plătite de către administrativ şi trecute în contul sistemului administrativ.

Organizarea PCC, asemenea celei a unui gigantic spirit malefic posedant, se lipeşte de fiecare unitate şi celulă a societăţii chineze la fel de strâns ca umbra care urmăreşte obiectul ce a generat-o. Penetrează adânc în fiecare vas capilar şi celulă a societăţii, vasele sale cele mai fine extrăgând sângele, controlând şi manipulând societatea în acest fel.

Această structură ciudată de posedare malefică a existat în istoria umană în trecut, fie parţial, fie pentru perioade limitate de timp, dar n-a funcţionat niciodată atât de îndelungat şi n-a controlat niciodată societatea atât de complet ca Partidul Comunist.

Acesta este motivul pentru care fermierii chinezi trăiesc într-o asemenea sărăcie şi sclavie. Ei nu trebuie să-i susţină doar pe oficialii administraţiei (ca în modul tradiţional), ci trebuie să susţină şi un număr similar, sau chiar mai mare, de cadre comuniste.

Acesta este motivul pentru care un număr atât de mare de muncitori chinezi şi-au pierdut slujbele. Vasele de extragere a sângelui pe care le deţine posesivul PCC, sug fonduri de la fabrici de mulţi ani.

Acesta este motivul pentru care intelectualii chinezi cred că dreptul la libertate spirituală este atât de dificil de obţinut. Deasupra poverii administraţiei, peste tot se aşterne umbra PCC, care nu face altceva decât să spioneze oamenii.

Un spirit care posedă trebuie să controleze în mod absolut mintea posedatului pentru a stoarce energia necesară supravieţuirii sale.

Conform ştiinţei politicii moderne, puterea vine în principal din trei surse: forţă, bogăţie şi cunoştinţe. Partidul Comunist n-a ezitat niciodată să folosească controlul monopolist şi forţa pentru a jefui proprietatea oamenilor. Mai important, a privat oamenii de dreptul de exprimare liberă şi a încălcat spiritul şi voinţa oamenilor pentru a-şi menţine controlul absolut al puterii. Din acest aspect, posedarea malefică a PCC controlează societatea atât de strâns încât cu greu poate fi comparat cu oricare alt regim în lume.

VII. Să ne auto-examinăm pentru a scăpa de posesiunea PCC

În Manifestul Comunist, primul document programatic al Partidului Comunist, din 1848, Marx afirma: „O stafie bântuie prin Europa - stafia comunismului”[8]. Un secol mai târziu, comunismul este mai mult decât o stafie care bântuie, este o fiintă cu un corp concret, material. S-a răspândit în jurul lumii ca o epidemie, a ucis zeci de milioane de oameni şi a furat proprietatea, mintea şi spiritul liber unor sute de milioane de persoane.

Intenţia de bază a Partidului Comunist este eradicarea întregii proprietăţi private pentru a elimina „clasa exploatatoare”. Proprietatea privată este baza tuturor drepturilor sociale, şi deseori înglobează cultura naţională. Celor jefuiţi de proprietate privată li se va lua de asemenea şi libertatea minţii şi spiritului. În cele din urma ei pierd posibilitatea de a obţine drepturi sociale şi politice.

Lovindu-se de o criză de supravieţuire, PCC a fost forţat să reformeze economia Chinei în anii `80. Dreptul la proprietate privată a fost parţial restituit oamenilor. Acest lucru a creat o breşă în maşinăria imensă şi precisă de control a PCC. Această breşă a devenit tot mai largă, ca urmare a luptei membrilor PCC pentru acumularea de averi (private).

PCC, un spectru malefic posedant susţinut prin forţă, înşelăciune şi schimbare frecventă a aparenţei şi imaginii sale, dă acum semne de decădere şi manifestă nervozitate la cea mai mică tulburare. Încearcă să supravieţuiască acumulând mai multă bogăţie şi întărind controlul, dar aceste acţiuni nu fac altceva decât să intensifice criza.

China de astăzi pare prosperă, dar conflictele sociale au luat o amploare nemaivăzută. Folosind manevrele politice din trecut, PCC poate încerca să făcă compromisuri, reabilitând mişcarea democratică a studenţilor din Piaţa Tiananmen sau mişcarea Falun Gong, sau alegându-şi drept inamic un alt grup, pentru a-şi demonstra în continuare în public puterea şi violenţa.

Văzându-se de mai multe ori amenintată de-a lungul ultimei sute de ani, naţiunea chineză a răspuns prin import de arme, reforma sistemului şi declanşarea unei revoluţii extreme şi violente. Nenumărate vieţi au fost pierdute şi cea mai mare parte a culturii tradiţionale chineze a fost pierdută. Se pare că răspunsurile Chinei n-au rezolvat nimic. Când agitaţia şi neliniştea au pus stăpânire pe mintea chineză, PCC a folosit ocazia pentru a apare pe scenă, şi în cele din urmă a reuşit să controleze această ultimă civilizaţie antică.

În viitor poporul chinez va trebui inevitabil să aleagă din nou. Indiferent ce alegere va fi făcută, fiecare cetăţean chinez trebuie să înţeleagă că cea mai mică speranţă în PCC va accentua daunele aduse naţiunii chineze şi va injecta energie nouă în acest PCC posedat de malefic.

Trebuie să abandonăm toate iluziile, să ne examinăm în profunzime, fără să fim influenţaţi de ură, lăcomie sau dorinţe. Numai aşa putem scăpa de spiritul posedant al PCC care ne controlează de peste 50 ani. În numele unei naţiuni libere, putem restabili civilizaţia chineză bazată pe respect pentru natura umană şi compasiune pentru toţi.