Chitara Antica - basm chinezesc

O idee a chitarei.
O idee a chitarei. (Zither)

Printre cele mai renumite opere de arta care se gaseau in Tezaurul Imperial, se numara si o chitara antica pe care nu multi mai aveau curajul sa puna mana. Legenda spune ca ea a fost sculptata in lemnul arborelui Kiri, un copac care a fost din vremuri imemorabile stapanul padurii Longmen, un taram pe care maestrii in arta Feng Shui il considerau plin de energie.

Coroana sa trufasa statea la taifas cu vantul si cu stelele, iar radacinile sale se hraneau din adanca respiratie a Dragonului de Pamant. Spiritul acestui copac era puternic si lautarul magician care incerca sa ciopleasca in acest lemn vedea ca nu este usor de stapanit. Rari au fost acei muzicieni care, intr-un tarziu, au reusit sa-i acordeze vibratiile si chiar mai rari aceia care izbaveau sa compuna melodii cu el.

Houang-ti, legendarul Imparat Galben, a fost primul care a compus acele catece de mult uitate care, dupa cum spune legenda, reuseau sa alunge norii aducatori de ploaie. In secolele ce au urmat, au mai existat pe acele meleaguri cativa maestri ai muzicii care manuiau cu iscusinta aceasta chitara sacra; era ca si cum aceasta i-ar fi recunoscut. Dar apoi, in multele dinastii ce au urmat, toti acei care au incercat sa cante la ea n-au reusit sa scoata decat niste sunete lipsite de viata si demne de toata mila. Aceasta era vestea ca timpurile muzicienilor adevarati erau sfarsite.

Intr-o buna zi, un alt imparat s-a hotarat sa numeasca un nou maestru al muzicii, iar pentru asta el a folosit chitara pe care o dezgropase din camera trezoreriei. El dorea sa afle daca mai exista cineva care sa detina acel strop de magie muzicala sau daca toata povestea era o legenda... Astfel, s-a dat de stire in intreg imperiul ca va avea loc o mare intrecere muzicala la curtea palatului regal.

Putini muzicieni s-au aratat la portile palatului, poate din frica de a nu fi umiliti in fata a insusi Fiul Cerului - imparatul. Era de la sine inteles faptul ca muzicienii de la curte se inscrisesera din oficiu in concurs. De ceea ce s-au temut cel mai tare n-au scapat: muzicienii s-au dat inapoi de a folosi acele instrumente vechi care scartaie si scot sunete ascutite, lucru care a adus mare nemultimire pe fata augusta a imparatului, nici curtea regala nefiind scutita de tot felul de grimase. Cei cativa maestri ai muzicii veniti din cele patru colturi ale imperiului nu adusesera mai multa bucurie in inimile audientei.

Apoi a venit vremea unui muzician ratacitor, unul dintre acei saltimbanci in zdrente care canta pentru pasarile din copaci, pentru pestii din paraie si pelerinii din curtile templelor. El a apucat chitara si a inceput sa traga de corzi ca si cum ar fi incercat sa imblanzeasca un cal naravas. Cu o mana el facuse fiecare coarda sa vibreze la o singura atingere, iar cu cealalta incepea sa o acordeze zambindu-i asa cum un indragostit ii zambeste iubitei sale.

O melodie s-a pus incet la cale, valuri de note cristaline apareau si dispareau in aer precum fluxul si refluxul pe malul marii. Fiind toamna, un aer cald s-a pornit sa sufle prin incapere si totul s-a scaldat intr-un placut miros de flori de cires. Privirile nobililor prezenti se umplusera de o bucurie pasnica, iar muzicienii recunoscusera acordurile Kiao, cele ale primaverii. Ritmul a inceput apoi sa grabeasca, iar tonalitatea s-a preschimbat deodata in cea numita Tche. Un vant caldut a batut pe sub grinzile pline de greieri, iar trupurile ascultatorilor au foat scaldate de fiorul emotiei. Demnitarii si-au pierdut calmul si incepusera sa isi legene capetele, irezistibil atrasi de ritmul muzicii. Unii dintre ei se ridicasera si incepusera sa danseze. Muzica s-a domolit si a alunecat usor in tonul You. O adiere de gheata a adus cu ea regretul printre coloanele de marmura. Fulgi de zapada pluteau nelinistiti prin incapere, amestecandu-se cu lacrimile nostalgiei de pe fetele nobililor adunati sa asculte.

Felicitari! Ai reusit acolo unde toti ceilalti s-au dat batuti. Vei fi profesorul meu de muzica. Dezvaluieste-ne numele tau si spune unde ascunzi secretul artei tale!

Cand chitara a eliberat un ultim acord, notele sale au rezonat mult timp sub acoperisul acelei cladiri, topindu-se apoi incet in vibratia tacerii pana cand a devenit izbitor de prezenta. Dupa acest episod care a parut o eternitate, vocea imparatului a facut tot auditoriul sa iasa din starea de amorteala:

“Felicitari! Ai reusit acolo unde toti ceilalti s-au dat batuti. Vei fi profesorul meu de muzica. Dezvaluieste-ne numele tau si spune unde ascunzi secretul artei tale!”

Muzicantul ratacitor a schitat un zambet timid si a spus: “Numele meu este Peïwoh, Maiestate. Altii au esuat acolo unde au tinut cu tot dinadinsul sa cante melodii proprii. Cat despre mine, eu am lasat chitara sa cante ce melodie vrea ea. Nu sunt in masura sa decid daca Peïwoh a cantat la chitara sau chitara a cantat la Peïwoh. Gratie acestui instrument divin, am reusit sa ajung la finalul visului meu de muzician si nu mai am nevoie de nimic. Acesta a fost unicul motiv pentru care am venit aici.”

Cintaretul a lasat chitara la baza tronului si a iesit pe usa principala, pictata in culorile galben si rosu. Atunci cand imparatul si-a revenit din stupefactie a dat de indata ordin sa-l prinda din urma pe acest maestru al muzicii pe care tocmai il alesese, insa ceata toamnei ii inghitise deja umbra.