Augustin Buzura: A spune adevărul crud fără ocolişuri

Domnul Acad. Augustin Buzura, preşedinte fondator al Fundaţiei ”Cultura”, care şi-a dedicat întreaga viaţă culturii şi scrisului, este un analist al societăţii româneşti descriind în romanele sale drama intelectualului care intră în conflict cu constrângerile comuniste, precum şi trezirea conştiintei şi asumarea istoriei în timpul evenimentelor de importanţă majoră pe care le-au trăit românii, ca de ex. rezistenţa armată în munţi şi partizani, cooperativizarea agriculturii, grevele minerilor din Valea Jiului şi represiunile regimului comunist. Dânsul a avut amabilitatea să acorde un interviu reporterilor ziarului Epoch Times:

R.: Domnule Acad. Augustin Buzura, ca scriitor-conştiinţă al epocii, ce v-a determinat să reflectaţi societatea românească în timpul comunismului?

AB : Simpla nevoie de a spune adevărul, de a fi eu însumi. Am avut foarte multe întâmplări, unele foarte neplăcute, altele interesante, care m-au obligat să scriu într-un anume fel, în sensul că mi se părea obligatoriu să spun adevărul despre lumea în care trăiam, mai ales că atunci eram convins că toate durerile, necazurile şi întrebările oamenilor nu vor fi consemnate aşa cum se cuvine. Am avut şi o încurcătură: în timpul minirevoluţiei culturale în 1971, mi s-a interzis romanul de debut Absenţii. Atunci am descoperit că în împrejurări dificile rămâi absolut singur, că răspunzi de fiecare cuvânt, de fiecare virgulă de tot ce ai scris şi tot ce ai făcut. Au fost vremuri foarte triste când nimeni nu voia să-mi spună ce se întâmplă, de ce mi s-au interzis cărţile, nimeni dintre oficiali nu voia să mă primească şi atunci am înţeles mai bine ce înseamnă a scrie şi ce înseamnă a răspunde de ce scrii, mai ales ce înseamnă a spune adevărul crud fără ocolişuri şi diverse reţineri.

R.: Ne puteţi spune ceva despre cenzurarea operelor dv. în timpul comunismului?

AB: Da, este o poveste foarte lungă, tipărirea unei cărţi dura mai mult timp decât scrierea ei. Uneori a durat 3 ani, m-am bătut cu numeroase cenzuri. Lumea nu cunoaşte dificultăţile enorme pe care le întâmpina o carte până când ajungea în librării. Prima carte interzisă a fost ciudat că a fost reinterzisă şi după 1989. Nu a apărut niciodată de atunci, ea a fost scoasă din librării, la biblioteci era la fondul secret. M-am ”bucurat” de un tratament special. Toate cărţile mele erau citite de diverse personalităţi şi de securişti. Cărţile erau supuse cenzurii Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, apoi era cenzura oficială care era Direcţia Presei, comisia de sinteză, vicepreşedinţii CCES şi dacă le era frică să se pronunţe, o dădeau mai departe şi ajungea la un membru din Biroul Politic Central şi dacă nici acesta nu avea curajul să spună da sau nu pentru tipărirea cărţii, ajungea la cabinetul 2 la Elena Ceauşescu. Şi aici erau regulile foarte simple, dacă nu îţi răspundea în 10 zile, însemna că poţi să difuzezi cartea. Dacă îţi răspundea, ai terminat cu cartea respectivă. Am ajuns cu 2 romane şi în această situaţie. Cu unul am avut norocul că era o vizită de lucru a prim-secretarului bulgar Todor Jivkov şi au trecut cele 10 zile, după care au difuzat-o într-un mod ciudat pe la cooperative săteşti unde stătea pe rafturi alături de ulei, pâine, zahăr, niciodată într-o librărie importantă. Pentru mine era important că totuşi a apărut cartea.

Şi fiecare roman a avut o poveste a lui complicată. Romanele Refugii şi Drumul cenuşii au avut nişte încurcături incredibile. Eu am fost în timpul grevei minerilor din Valea Jiului în mină imediat după ce a avut loc greva şi bineînţeles că eram supravegheat. Grevele au avut loc în mine de neferoase. Nicăieri nu se vorbea despre greve, nici în ziare, nici Ceauşescu nu spunea nimic. După ce am scris cartea, a venit la mine un mare ofiţer de securitate şi mi-a spus că îmi publică cartea cu condiţia să schimb mediul, să nu mă refer la mină. Erau discuţii foarte ciudate pentru conţinut şi pentru fiecare frază. Am ajuns şi la Confederaţia Muncii de la Geneva.

În acea perioadă era o mare discuţie despre clauza naţiunii celei mai favorizate şi au spus că dacă apare cartea mea, nu se mai dă României această clauză. Eu am spus că merg la ambasada americană să întreb dacă apariţia cărţii mele poate influenţa această clauză sau nu. Am întrebat un ambasador şi un mare ofiţer de securitate şi ei mi-au spus că nu se ţine seama de literatură şi de benzile magnetice când se fac asemenea judecăţi în ceea ce priveşte o ţară.

Aşa că a început lupta pentru tipăriea cărţii. Întotdeauna într-o carte introduceam un capitol de sacrificiu pe care dacă nu îl scoteau ei îl scoteam eu, în care puneam lucruri foarte dure şi ei se concentrau pe acel capitol. Cartea mea a fost lăsată în misiunea unui cenzor şef care a spus că dacă scoate 185 de pagini nu rămâne nimic din carte, iar dacă o lasă riscăm să ne căutăm loc de muncă amândoi. Şi apoi a venit un ofiţer de la securitate cu care am luat cartea de la capăt şi am analizat fiecare cuvânt, căutând sinonime. A fost un război al nervilor, care rezistă mai bine în această acţiune. După numeroase discuţii pe care le-am avut cu mai multe persoane, cenzorul şef a semnat cartea Drumul cenuşii. După o lună de la apariţia cărţii m-a sunat de la un telefon public - ştiam că în primul minut nu are cum să fie inregistrată o convorbire - şi mi-a spus să vin la Bucureşti că a declarat vicepreşedintele Consiliului că i-am produs cea mai grea poveste din viaţa lui, l-am pus într-o situaţie insuportabilă, că trebuie să ne găsim un loc de muncă. Am cerut audienţă la Elena Ceauşescu, a acceptat să mă primească dar în drum spre cabinetul ei am făcut un edem cerebral şi am ajuns la spital. Cartea a rămas în suspensie. Timpul a trecut, eu fiind bolnav, nimeni nu a putut să se ocupe de mine şi din moment ce cartea era tipărită au lăsat-o.

R: Deci telefoanele vă erau supravegheate?

AB: Da. În prima zi după fuga lui Ceauşescu au venit nişte specialişti de la televiziunea maghiară care cunoşteau unde se pun microfoanele şi le filmam când le scoteam de la locul lor. Unul l-am lăsat eu că era la contoarul de la electricitate şi se învârtea mult mai încet. Altă situaţie am avut-o în timpul celor mai groaznice zile ale perioadei comuniste, când a venit la mine un specialist în telefoane care mi-a spus că fuge din ţară şi că vrea să-mi scoată telefoanele pe care le am în casă. A fost interesant că unui microfon i-a făcut o instalaţie ciudată şi l-a pus în zgarda câinelui, care lătra groaznic. Tot au mai rămas microfoane, inclusiv în baie, dar nu m-am temut de microfoane pentru că tot ce aveam spuneam sau scriam.

R:Aţi fost supus unor represalii sau neplăceri din partea oficialităţilor ?

AB: Era un capitol cu totul special. Cu atâtea cenzuri şi totuşi cărţile apăreau. Explicaţia era teribil de simplă. Securiştii şi activiştii nu ştiau dacă eu am trimis-o în Occident sau nu am trimis-o. La întrebările lor dacă am trimis cartea eu le răspundeam: Eu nu vă pot spune dacă am trimis-o dar daţi-mi o scrisoare şi o adresă din occident şi vă promit că scrisoarea ajunge. Nu aveam nicio relaţie, dar era jocul la intimidare. Ştiam că ascultă telefoanele şi atunci îi spuneam unuia sau altuia dintre prieteni: cartea a ajuns, e ok - dar nu dădeam numele editurii. Şi atunci în loc de un scandal mare în Occident sau un scandal mai mic care putea fi controlat în ţară, au ales întotdeauna să lase ca să fie tipărită cartea. Atunci când se vindea, cartea era pusă în numeroase pachete care se făceau cu operele lui Ceauşescu şi cu alte cărţi şi dacă cineva dorea să cumpere cartea, trebuia să cumpere tot pachetul. Se vindea pe sub mână imediat şi niciodată a doua zi de la difuzare nu mai erau cărţile în librării. Erau şi situaţiiu grele, pentru că unele persoane, în diverse momente din acestea mai puţin culturale, au fost daţi afară - unele librărese sau cititori - şi aveam o tristeţe fără margini că nu puteau fi ajutaţi.

R:Eforturile şi activitatea dv. literară au fost răsplătite cu premii; acestea au constituit un imbold ?

AB: Nu m-au interesat premiile, cum nu mă interesează nici astăzi, pentru că nu am scris de dragul premiilor. Scriam din nevoie personală de a spune adevărul, de a scrie. Am primit destule premii dar nu acesta era obiectul dorinţelor mele. Nu mă preocupau. Veneau şi ele cum veneau laudele şi înjurăturile, căci erau mese rotunde unde mă înjurau, în Scânteia, Luceafărul şi mai ales în Săptămâna.

R: Cu ce fel de probleme v-aţi confruntat după 1989?

AB: Situaţiile au fost şi mai grele. Vreo 30 de ani m-am luptat cu comunismul şi alţi 20 cu anticomunismul. După Revoluţie s-a văzut clar că au ieşit la suprafaţă gunoaiele, toţi nenorociţii care rataseră înainte au început să facă ordine în cultură, nu trebuia să ai cărţi scrise ci carnet de la un partid sau altul, să fii sub protecţia unui activist, bineînţeles erau altfel de activişti. Nu m-au impresionat. Au fost tot felul de păreri, că ceea ce am făcut noi este expirat. Am fost înjurat mult mai mult după Revoluţie decât înainte de Revoluţie. Poveşti pe care nu le-am trăit niciodată, erau prin diverse publicaţii, a fost un sezon al butoaielor goale, a nulităţilor, s-au răsturnat ierarhiile, sunt tot felul de oameni care ne-au devenit modele naţionale şi pe care nimeni nu-i întreabă ce au scris, au apărut telescriitori la diverse televiziuni. Şi mai este încă foarte urât. Dar nu mi-a păsat nici de aceştia, precum nu mi-a păsat nici înainte. Uneori se purtau mai elegant securiştii înainte. Acum este o lume fără cultură, multă agresivitate şi ură. Plus că ţara este mai izolată astăzi decât atunci, ideile circulă dar nu le bagă nimeni în seamă; mult mai la curent erai cu ce se scria în lume la momentul respectiv.

R: Ce ar trebui să reflecte romanul politic din zilele noastre?

AB: Niciodată nu am fost de acord cu ideea de roman politic, roman social. Romanul este roman şi trebuie să conţină de toate şi să scrii cât mai bine cu putinţă, să ilustrezi o temă, şi de obicei temele ţi le impune momentul, sau durerile sau întrebările momentului respectiv, şi îţi dirijezi scrisul în funcţie de temă. Un roman politic durează cât politica, şi politica nu durează. Romanul trebuie să pună întrebări, nu să răspundă. A face politică înseamnă a răspunde. Nu mi-a plăcut. Înainte eram socotit unul care a scris bine roman politic dar nu am fost niciodată de acord pentru că nu m-a interesat.

R:Poate ajuta scriitorul în conştientizarea oamenilor de pericolul şi dezacordul dintre teoria socialistă asupra unei vieţi mai bune şi cruda realitate şi compromisul acţiunilor ?

AB: Trebuie creat un climat cultural. Fără un climat cultural, fără educaţie serioasă, nu te poţi aştepta să schimbi prea multe lucruri. Dacă judecăm numai momentul de azi, au dispărut vreo 2000 de şcoli, s-au creat manuale şcolare din care lipsesc tocmai datele esenţiale, lipseşte relaţia cu toate particularităţile ei. Câtă vreme şcoala nu este pusă pe locul ce i se cuvine, profesorii sunt umiliţi, puşi într-o situaţie de mizerie greu de suportat pentru că nu pot să-şi cumpere cărţi. Elevii şi învăţământul sunt ca şi politica şi politica este cum este. Nu poţi să vorbeşti de libertate când nu ştii ce este, nu poţi să vorbeşti de performanţă când ai o lume bolnavă, când sănătatea este la pământ. Desigur, noi ne chinuim să scriem de când am învăţat a scrie, dar mari iluzii că vom schimba ceva nu avem.

R: Mi se pare că contează mult, cititorul se identifică cu un personaj. O carte, un scriitor are un rol foarte mare, poate să ajute mult.

Nu poţi să vorbeşti de libertate când nu ştii ce este, nu poţi să vorbeşti de performanţă când ai o lume bolnavă, când sănătatea este la pământ. Desigur, noi ne chinuim să scriem de când am învăţat a scrie, dar mari iluzii că vom schimba ceva nu avem.

AB: Da, o carte poate face, dar din păcate aceiaşi oameni citesc, aceiaşi oameni merg la spectacole. Acum 15-20 de ani am comandat un sondaj şi rezultatul a fost că 17% dintre populaţia ţării noastre nu au ştiut cine este pe hârtia de 1 leu, adică Eminescu. Şi tot în acelaşi sondaj 1-2% aveau acces la învăţământ superior fii de ţărani sau oameni de condiţie modestă. Majoritatea intelectualităţii noastre provenea din ţărani, acum accesul la învăţământul superior este aproape imposibil pentru unii oameni. Când a venit Regele Carol a început cu burse să-şi formeze intelectualitatea, să formeze o categorie de oameni sănătoşi. A făcut ce trebuia să facă orice conducător adevărat. Dar cercetarea? Când a venit criza, toate ţările care se respectă au investit enorm în cercetare, performanţă. La noi este o cercetare formală, este aproape inexistentă din păcate.

R: Aţi spus că s-au pus bazele şi s-a format intelectualitatea înainte de 1944. Şi totuşi atât de mulţi intelectuali ai noştri au fost închişi în închisori au fost aproape raşi de pe suprafaţa pământului, toată floarea intelectualităţii romaneşti a suferit, a murit. Apoi s-au format de fapt alţi intelectuali. Mentalitatea intelectualilor din ultimii ani este de fapt formată în comunism. Cei buni din comunism au fost de fapt rezultatul educaţiei de dinainte de 1944 şi cei care sunt acum au baza formată în comunism, când erau promovate alte valori.

AB: Am studiat destul de bine fenomenul. Cei care au venit cu tancurile erau activişti, dar cu timpul aceşti activişti au ajuns la concluzia că nu pot face faţă, că nu pot concura cu capitalismul dacă nu au şi specialişti şi cei din categoria a 2-a sau a treia a ierarhiilor sociale erau intelectuali. S-a pus mare accent pe intelectuali, adică toate lucrurile să le facem cu minte românească, şi s-a reuşit. Sunt departe de a lăuda comunismul. A fost un efort uriaş pentru intelectualii luaţi de la mătură, luaţi din fabrică şi puşi să dirijeze un sector.

Dacă ne gândim la cei care au murit în închisori şi la canal, toată floarea cea vestită a politicii româneşti, acesta este un capitol groaznic. Există la modul cel mai primitiv cu putinţă o condamnare a comunismului la modul general, dar răul pe care l-a făcut, faptele reale nu sunt cunoscute. În luptele din munţi din perioada comunistă, au murit mai mulţi oameni decât în revoluţia din Ungaria din 1956. Am bătut toţi munţii, am cunoscut pe cei care au luptat la propriu cu arma în mână, am scris despre ei atunci, nu acuma. Am rămas uluit cât de multe jertfe au fost, cât de mulţi au murit la canal. Nu a fost familie care să nu aibă pe cineva sau o rudă în închisoare sau la Canal. Nu se cunoaşte ce preţ enorm s-a plătit pentru tot.

Dar pe lângă faptele adevărate care trebuie cunoscute, trebuie creat un climat şi acest climat îl creează şcoala, presa. Un om pe care l-ai pregătit din şcoală pentru carte va şti să aleagă cartea. Desigur că suntem ca în epoca descrisă de Balzac sau Zola, când apare noua clasă de îmbogăţiţi ai revoluţiei, prima generaţie de oameni care poartă haine orăşeneşti.

R: Aţi amintit de lupta din munţi. A u fost foarte mulţi patrioţi. Cum vă explicaţi faptul că la moartea Elisabetei Rizea nu au venit politicieni să-i aprindă o lumânare?

AB: Pot să dau un exemplu asemănător. La înmormântarea lui Coposu au fost sute de mii de oameni şi când s-au comemorat 10 ani, dacă au fost 10 persoane.

Pleacă de la minunata noastră educaţie. Nu ne interesează. Noi nu gândim în perspectivă. În orice ţară serioasă o persoană se gândeşte ce face acum, ce face peste 10 ani, unde vrea să ajungă. Eu mi-am făcut proiectele mele literare acum 50 de ani.

Şi mai mult, amintesc un singur lucru grav, dar cred în el. Ne lipseşte sentimentul tragicului. Cine a luptat şi ce modele ni se oferă? Am tot spus de multe ori că Inochentie Micu Klein a luptat singur cu un imperiu. Voiau să-l arunce pe geam în parlament pentru că vrea dreptate pentru români. În Ardeal, abia în 1810 au intrat primii 10 români în cetatea Clujului. Tot ce s-a făcut s-a făcut cu un efort uriaş. Dar cine îşi mai aminteşte de acest lucru? Cine îşi aminteşte în Bucureşti de o statuie a lui Avram Iancu? Acestea sunt cele mai tragice figuri ale istoriei noastre. Pe Tudor Vladimirescu l-au omorât în faţa oştii sale şi nimeni nu a sărit să-l ajute şi l-au aruncat în fântână. Sunt nişte defecte de structură care pot fi corectate numai prin şcoală.

Educaţia o văd prin şcoală, facultate, climatul în general. Că una este să simţi nevoia să mergi într-o librărie, la un concert, la un vernisaj şi alta să mergi la crâşmă. N-am nimic împotriva celor ce merg la crâşmă dar mi se pare normal să meargă şi dincolo.

R: De ce personalităţi marcante într-un anumit regim când au fost la putere şi-au înjurat adversarii şi acum au trecut în barca cealaltă şi au dat mâna cu adversarii?

AB: Este modul nostru primitiv de a înţelege politica. Eu îl înjur pe aşa-zisul meu adversar, dar ce satisfacţie am eu că am câştigat în faţa unui prost? Degradarea limbajului politic, reducerea la nivelul uşii de cort aceasta este marea noastră nenorocire. Una este să te baţi pe o idee cu arme intelectuale, pe o credinţă. Pentru că acum nu au nicio ideologie. Stânga, dreapta sunt vorbe goale. Nici urmă de ideologie. Fiecare face ce poate şi mai ales la noi nu urmăresc modelele existente în lume. La noi le inventează. Mâine se vor certa din nou. Aici este lipsa de educaţie politică. Cei care fac politică în SUA, încă din prima zi de şcoală urmează toate treptele necesare pentru a face politică. La noi politica a ajuns un mijloc de îmbogăţire. Nu se câştigă prestigiu sau bani din performanţă profesională, ci pe căi colaterale.

R: Ce doriţi să scrieţi în viitor?

AB: Mi-a apărut romanul Raport asupra singurătăţii şi urmează volumul 2. În rest scriu articole săptămânal.

R: Doriţi să transmiteţi ceva cititorilor Epoch Times de Anul Nou 2013?

AB: Tot ce doresc este să-şi dea seama că suntem pe fundul prăpastiei şi nu există decât o singură şansă, ori ne sinucidem ca popor, ori mergem pe drumul corect. Salvarea stă în şcoală, sănătate, ideea de performanţă şi cunoaşterea reală a libertăţii, pentru că libertatea este foarte apăsătoare. Nu faci ce vrei, libertatea ta ţine până la libertatea celuilalt. Se renunţă foarte uşor la libertate, o încredinţează nu ştiu cărui politician, renunţă foarte uşor la libertate şi la demnitate.

Pe mine mă înnebuneşte ideea: numai la noi românii se întâmplă... La noi se poate întâmpla ca în orice altă ţară. Au şi ei preoţi şi savanţi şi prostituate şi hoţi, ca orice ţară, toţi au aceleaşi lucruri în proporţii mai mari sau mai mici. Nu suntem noi cei mai...

Eu am cunoscut lumea, am mers în toate cercurile de la oameni care au răspuns de mari comunităţi. Toţi înţeleg că nu există decât un singur drum: prin cultură, prin demnitate, prin cunoaşterea reală a libertăţii. Dacă cineva ar fi foarte curios să vadă ce mari performeri am avut în toate domeniile ar rămâne uimit. Noi trecem cu uşurinţă peste eroi, sfinţi, peste morminte, peste patrie. Este vina celor care continuă practicile primitive comuniste de după război. Acum le este ruşine unor oameni că sunt români. Este o sintagmă: oameni cu o identitate multiplă. Înainte îi spunea internaţionalism proletar, acum sunt europeni, globalişti. Mi se pare absolut îngrozitor.

R: Vă mulţumim pentru răspunsuri şi pentru timpul acordat. Vă urăm La mulţi ani în 2013 şi putere de muncă în continuare.