Augustin Buzura a încetat din viaţă. Cenzurat în perioada comunistă - a spus adevărul crud fără ocolişuri

Ca scriitor-conştiinţă, care a reflectat societatea românească în timpul comunismului, Buzura a mărturisit "Nu poţi să vorbeşti de libertate când nu ştii ce este, nu poţi să vorbeşti de performanţă când ai o lume bolnavă, când sănătatea este la pământ. Desigur, noi ne chinuim să scriem de când am învăţat a scrie, dar mari iluzii că vom schimba ceva nu avem."
Augustin Buzura, scriitor
Augustin Buzura, scriitor (Epoch Times România)

Scriitorul Augustin Buzura, în vârstă de 78 de ani, a murit luni seară. Medic, prozator, eseist şi autor al unor scenarii cinematografice, Augustin Buzura a fost unul dintre cei mai cenzuraţi scriitori ai regimului Ceauşescu.

Născut în 22 septembrie 1938, în Maramureş, Augustin Buzura a fost redactor la revista Tribuna din Cluj. Din 1990 a devenit preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, iar între 2003-2004 al Institutului Cultural Român. Din 1992 a fost membru titular al Academiei Române şi director al revistei Cultura.

Romanele sale din tinereţe vorbesc despre drama intelectualului care intră în conflict cu sistemul comunist din lumea academică ("Orgolii", "Refugii"). Din punct de vedere narativ, autorul experimentează în aceste romane procedeul „fluxului conştiinţei”, tehnică literară folosită după război de James Joyce, Marcel Proust sau Virginia Woolf.

Buzura a construit eroi care deţin ştiinţa raportării la traumele trecutului, care doresc să reconstituie evenimente din trecut, întotdeauna controversate, cum ar fi cooperativizarea forţată şi fenomenul partizanilor şi al rezistenţei armate din munţi, revolta minerilor din Valea Jiului şi represiunea care a urmat după aceasta.

Astfel, în ciuda amplificării cadrelor epice, Absenţii (1970), Feţele tăcerii (1974), Orgolii (1977) şi Vocile nopţii (1980) sunt în realitate jurnalele unor crize de conştiinţă individuale proiectate la dimensiunile vieţii sociale; patetice, îndârjite, exasperate, au aspectul unor tensionate dezbateri ce angajează profund întreaga fiinţă a protagoniştilor.

Faptele, situaţiile se impun conştiinţei printr-o invazie brutală, astfel că retrospecţia şi introspecţia reprezintă astfel modalităţi de apărare a sinelui ameninţat de o realitate fără ieşire. Fiecare eveniment petrecut este umanizat prin trăire directă sau prin asumare la nivel intelectual; reflecţia devine un mijloc de a rezista destructurării fiinţei.

Personajele centrale din aceste romane suportă o năvală de fapte pe care, înainte de a le analiza, înainte de a le trăi, chiar, sunt obligate să le accepte. Se declanşează astfel o veritabilă agresiune; conştiinţele sunt invadate, cucerite, destabilizate. Personajele suferă un şoc, o trezire din indiferenţă în Absenţii, o coborâre bruscă în infernul amintirilor unor oameni pe care istoria i-a făcut duşmani şi i-a obligat să se lupte între ei fără cruţare în Feţele tăcerii, o acută senzaţie de ameninţare şi insecuritate în Vocile nopţii.

Scriitorul nu evocă atât o perioadă istoriceşte încheiată (deceniul 50-60), cât analizează un caz de asumare a istoriei.

Buzura a continuat tematica romancierilor din "obsedantul deceniu" având la dispoziţie informaţii mai variate, pe care le culegea uneori intervievând pe cei implicaţi în evenimente, ca un veritabil sociolog. Poate şi din această cauză romancierul a fost unul dintre cei mai cenzuraţi în acea epocă, luptându-se cu cenzorii pentru fiecare frază.

Interzis în anii '70

A fost o perioadă lungă şi groaznică "când nimeni nu voia să-mi spună ce se întâmplă, de ce mi s-au interzis cărţile, nimeni dintre oficiali nu voia să mă primească şi atunci am înţeles mai bine ce înseamnă a scrie şi ce înseamnă a răspunde de ce scrii, mai ales ce înseamnă a spune adevărul crud fără ocolişuri şi diverse reţineri", spune scriitorul într-un interviu acordat Epoch Times.

Pentru a fi uitat, Buzura a fost scos o perioadă din lumea literară. „Îţi pulverizau tirajul la o carte. De pildă, un roman de-al meu, „Feţele tăcerii“, după ce a fost interzis, pentru că se tipărise, l-au distribuit prin sate, la magazinele alimentare. Ulei, făină şi Augustin Buzura, „Feţele tăcerii“. Tot ce s-a câştigat era, descrie autorul, printr-o chinuitoare luptă „măruntă pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare virgulă, pentru repunerea în circuit a unor nume importante pentru cultura noastră”.

Medic psihiatru fiind, era ajutat enorm de cunoştinţele sale în acest domeniu al medicinei, în lupta sa cu cenzorii. Pentru construcţiile sale din roman a recurs la muncă de teren - a umblat prin munţi pentru a afla tot ce s-a putut afla despre partizanii din munţi. Când încă nu se ştia cum a murit Iuliu Maniu, a cunoscut doi securişti care l-au dus la groapă, care lucraseră la închisoarea din Sighet şi „unul ajunsese şef de cinematograf, iar altul, la un poligon de tragere cu arma”, mai spune scriitorul într-un interviu pentru Adevărul.

Moartea scriitorului a fost confirmată de criticul Eugen Simion.

„Buzura a făcut să nu fie sub comunism o Siberie a spiritului. Romanele lui Buzura au fost citite, căutate, reeditate, consultate în zeci de mii de exemplare pentru că oamenii vedeau acolo că el încearcă să spună adevărul. Un prozator în linia lui Slavici şi Rebreanu. Nu avea o frază strălucitoare, uşoară. Era greoaie dar gravă, nu zbura deasupra frazelor limbajul lui, ci căuta ceva în interiorul lucrurilor. Pierderea lui e uriaşă pentru literatura noastră”, a declarat Eugen Simion, pentru un post de televiziune.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură