Andrei Pleşu identifică 4 tipuri de proşti. „Prostia e un virus periculos”

„În general, hoţul ştie că e hoţ, iar incompetentul ştie, până la un punct, că e incompetent. Când începe să creadă că e competent, trece în categoria smintiţilor sau a proştilor. Prostul însă, spre deosebire de insul corupt sau de cel incompetent, nu ştie că e prost”, observă Andrei Pleşu.
Andrei Pleşu
Andrei Pleşu (Florin Chiriă)

Dacă locul comun al discursului politic este corupţia, dacă tot mai multe voci încep să acuze că incompetenţa ucide şi ea, mai puţin se vorbeşte de o a treia „racilă” a scenei publice de la noi: prostia. Prezentă abundent oriunde deschizi ziarele sau televizorul, oriunde citeşti declaraţii politice sau panouri electorale, prostia e un virus cel puţin la fel de periculos ca celelalte, scrie Andrei Pleşu în articolul său „Corupţie, incompetenţă, prostie”, publicat de curând pe blogul Adevărul.

Prostul solemn, notează scriitorul, îşi ocupă jilţul cu o mină acră, se dă boier, se dă luceafăr, se dă fată mare. Are răspunsuri la toate întrebările, are mereu dreptate, face glume războinice la care nu râde nimeni. Faptele lui sunt deja istorie iar el e un personaj planetar.

Prostul vesel, meşter în replici zglobii, reclamă conspiraţii duşmănoase şi „interpretări” nedrepte atunci când face boacăne. Dacă e prins că fură, reacţionează ironic: „Şi ce?! Dacă m-aţi dat, ˂securistic˃, în vileag, o să crească PIB-ul?” Veselia personajului vine din convingerea sa intimă că e de neînvins, de neînlăturat, de neînlocuit. Acesta trăieşte din fente, obrăznicii şi o indestructibilă mulţumire de sine.

Prostul volubil e foarte util în dezbaterile televizate. Câştigă pe bază de debit şi de plămâni - vorbeşte peste toţi colegii de platou, peste moderator, pe deasupra temei aflate în dezbatere. E, de fapt, singur cu el însuşi, şi cu partidul său iubit.

Dar nu numai politicienii ilustrează acest „model”, Pleşu incluzându-i aici şi pe „analişti” şi „comentatori”, Aceştia, cu retoricile lor torenţiale „nu au de raportat nicio ispravă reală, nici măcar o meserie limpede, dar dau de pământ, mofluji, cu oricine are ghinionul să nu le placă. Clămpăne incontinent, nervos, cu o „autoritate” de plutonier ultragiat”.

„Prostia cea mai dăunătoare e, de departe, prostia hiper-activă”, continuă Pleşu. Astfel că prostul harnic şi mămos e „ubicuu, mereu ofensiv, treaz, la datorie. Afişează, de regulă, un portret de slujitor devotat cauzei şi reuşeşte să distrugă tot ce atinge, cu un zîmbet blând, grijuliu, de mătuşică protectoare şi neînţeleasă. Sub chipul său gospodăresc şi umed, se ascunde, de obicei, o încăpăţânare zoologică şi o loialitate ostăşească faţă de şefii săi”.

Scriitorul încheie lăsând cititorului plăcerea de a pune chipurile reale pe tipurile descrise. Există totuşi un amendament pe care îl face recunoscând că nu există om care să nu fi trecut „din când în când, prin „crize” de prostie”.

„Trebuie să fii foarte prost, ca să crezi că n-ai fost prost niciodată. Dar eşti scuzabil dacă îţi iei, la timp, distanţă faţă de derapajele proprii şi, mai ales, dacă nu te agăţi ţanţoş, pe viaţă dacă se poate, de beregata, oricum şubrezită, a instituţiilor naţionale…”

Pleşu îşi încheie demonstraţia cu un P.S. în care, făcând referire la Denise Rifai - „care şi-a dozat mai bine discursul şi atitudinea, în ultimul timp”- are un ton ceva mai luminos. „Capacitatea - rară - a cuiva de a se corija, atunci când i se atrage atenţia, e o calitate care trebuie salutată”.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură