Cazi, ba!
Renumitul alpinist urban francez Alain Robert, 48 de ani, poreclit si Omul Paianjen, isi saluta suporterii in timp ce se catara pe Hotelul Intercontinental din Bucuresti, 14 octombrie 2011. (DANIEL MIHAILESCU / AFP / Getty Images)
Dupa cum stie fiecare dintre noi, Alain Robert, supranumit Spiderman, a escaladat vineri hotelul Inter Continental din Bucuresti. Alain Robert este faimos pentru escaladarile sale FARA CABLU DE ASIGURARE, pe cladiri celebre ca Taipei 101, Burj al Arab sau Turnul Eiffel. Omul paianjen a venit si in Romania, unica tara in care are permis de catarare. Cel putin asa se lauda autoritatile.
Sute de bucuresteni au impanzit piata Universitatii, corespunzatoare “versantului” pe care urma sa urce francezul. Zeci de jandarmi, o masina de pompieri si o salvare au intregit tabloul. In ciuda varstei sale, Alain Robert a escaladat in aproximativ 15 minute cladirea de 70 de metri, el avand la activ si cladiri de zece ori mai mari.
Ce m-a frapat ingrozitor, (frapat la modul de negativ) era ca multe voci din public strigau: „Cazi, ba!” catre omul ce le oferea un spectacol inedit. Ceea ce ma face sa cred ca majoritatea oamenilor care s-au strans acolo venisera sa „admire” o eventuala finalitate morbida a evenimentului, nicidecum succesul ei. Ba chiar unii au fost dezamagiti ca omul a ajuns intreg pe acoperisul hotelului.
Gandirea asta fatalistica, de tip ”cazi, ba!”, o gasim pe orice nivel al societatii romane si cred ca-si are originea in mizeria comunista, ce ne-a viciat iremediabil creierele. O gasim pe arenele sportive, unde suporterul cel mai apreciat nu este cel care isi sustine echipa cel mai acerb, ci cel care ii injura cel mai abitir pe ceilalti. Noi nu ne bucuram cand invinge echipa noastra, ci atunci cand ceilalti isi frang gatul. Asta e trist. O gasim la locul de munca, unde nu suntem fericiti cand avansam prin forte proprii, ci suntem fericiti cand eventualii competitori „cad” intr-un fel sau altul si noi suntem avantajati de asta. O gasim in politica, unde candidatii nu-si expun realizarile - cateodata inexistente -, ci prefera sa dea cu noroi in adversar, explicand lumii cat de „nemernic” este celalalt. Desi la o oarecare introspectie ar constata ca si el este la fel.
Rostim incontinuu in gand „cazi ba!” ca o mantra obsesiva si cand chiar se intampla, viata noastra capata un sens desi nu am realizat nimic in esenta, doar celalalt a gresit...
Da, gandirea de tip „cazi, ba!” e peste tot. Pe noi nu ne mai bucura reusita unei actiuni sau a unui spectacol, ci mergem acolo special sa asistam la esecul lui. Pesimismul ne-a intunecat atat de tare mintile incat o reusita (in orice domeniu) ni se pare accidentala si cu nimic importanta, nedefinitorie pentru starea societatii. Dar esecul ne atrage, ne alimenteaza vietile sterse si simtim placere cand stam pe margine, scuipam seminte, molfaim saorma si radem de esec. Rostim incontinuu in gand „cazi, ba!” ca o mantra obsesiva si cand chiar se intampla, viata noastra capata un sens desi nu am realizat nimic in esenta, doar celalalt a gresit. Riscam sa devenim niste ratati, ce nu au facut nimic in/cu viata lor, dar se bucura al naibii de tare cand vad ca ceilalti care incearca, nu reusesc. Nu care cumva sa iasa cineva din bolul asta mediocru, considerat normal de comunisti. Gandire defectuoasa, tipic romaneasca. Intrebarea este, facem ceva sa o schimbam? Sau vom sta mereu pe margine si vom urla cat ne tin plamanii, acoperiti de anonimat, „CAZI, BA !”?
