Guvernul român nu şi-a respectat promisiunea privind copiii instituţionalizaţi (The Telegraph)

În 1990, oroarea orfelinatelor din România a fost dezvăluită lumii întregi. De aceea se pune întrebarea de ce, după milioanele de fonduri ale UE care au fost trimise în această ţară pentru a eradica astfel de instituţii, încă mii de tineri vulnerabili rămân ''încarceraţi'' în ele?, se întreabă reportera ziarului The Telegraph, într-un amplu reportaj din România, publicat în ediţia de luni.

Nu se întâmplă des să vezi o bucăţică de iad, dar o versiune a acesteia există la Bistriţa, în nordul României. Acolo se află un loc care ar fi impropriu pentru animale, pentru a nu mai vorbi de oameni, dar este singura casă cunoscută pentru 35 de copii instituţionalizaţi, cu vârste cuprinse între câteva săptămâni până la maturitate. Toţi au un anumit grad de handicap fizic sau mintal.

Clădirea are o cameră mică, unde 10 aşa-numiţi 'copii' - printre care şi un copil palid de cinci ani şi unul malnutrit şi orb de şapte ani - dorm şi îşi petrec aici fiecare oră de veghe. Era ora prânzului când reportera britanică i-a vizitat iar copiilor cu ochii goi li s-a dat fie o sticlă, fie piure de cartofi în lapte apos de către îngrijitoarele mai vârstnice.

Jurnalista britanică a întrebat-o pe Anne Marie, directoarea orfelinatului, unde dormea băiatul de şapte ani, având în vedere că încăperea avea doar pătuţuri. 'În patul din colţ', a arătat ea, ridicând din umeri. 'Nu se poate întinde, dar este tot ce avem.'

În vârstă de patruzeci de ani, părea să conducă locul cu o automulţumire ce îţi tăia respiraţia şi cu puţine semne că ar fi legată de copiii aflaţi în grija ei. Cel mai tulburător dintre toate era liniştea îngrijorătoare. Bebeluşii, ale căror ţipete rămân întotdeauna fără răspuns, au devenit repede tăcuţi. Pe măsură ce cresc, se leagănă înainte şi înapoi, iar mai târziu se rănesc singuri şi devin foarte agresivi.

'Tot ce înţelege acest copil este: 'Stai aici, acum!'', a spus Anne Marie, înainte de a arăta unele plăci de faianţă din baie pe care le-ar fi distrus. ''Mi-a îngheţat sângele în vine când ea a continuat'', scrie jurnalista britanică. 'Nu am medicamente suficient de puternice pentru a-l ţine liniştit, aşa că am încercat sa-l mut într-o casă cu copii mai mari'. Lui Florin nu i se dă nimic de făcut şi nu poate vorbi cu nimeni.

Într-o altă cameră, la un etaj superior, erau aproximativ 10 forme chircite în paturile lor: a fost greu pentru reporteră să le spună vârsta, dar Anne Marie a afirmat că ea variază de la nouă la 26 de ani. Era ora două, într-o zi însorită de toamnă, dar ei zăceau inerţi sub pături murdare, unii legaţi de pat cu o bandă murdară. Nu existau scaune cu rotile sau un lift, niciunul dintre ei nu fusese vreodată afară, iar mirosul de urină şi fecale era copleşitor.

Cum poate un astfel de loc să mai existe încă la peste 20 de ani de când a fost expusă lumii oroarea orfelinatelor şi instituţiilor din România?, se întreabă jurnalista. Se presupune că ar fi trebuit să fie închise cu mult timp în urmă. Ştefan Dărăbuş, director de ţară al organizaţiei de caritate Hope and Homes for Children (HHC), care a însoţit-o pe reporteră în vizita de luna trecută, a fost tot atât de şocat şi furios ca ea.

HHC a fost înfiinţată în 1994 de colonelul Mark Cook, fost comandant al contingentului britanic al ONU în Croaţia şi de soţia sa Caroline, cu scopul de a scoate copiii din îngrijirea instituţională şi a-i încredinţa vieţii de familie. Ştefan şi colegii săi acţionează în felul lor în întreaga ţară pentru închiderea acestor locuri de nedescris, dar este un proces lent, nu în ultimul rând pentru că unde să plasezi astfel de copii părăsiţi şi mutilaţi?

Este o tragedie de proporţii de nedescris pentru atât de mulţi încât, în timpul regimului de teroare de 25 de ani al lui Nicolae Ceauşescu, părinţii afectaţi de sărăcie erau încurajaţi să-şi lase copiii în grija statului. El a vrut să crească populaţia, cu scopul de a crea o 'Armată a Cetăţenilor'. Contracepţia şi avortul au fost interzise, iar femeilor li s-a spus că a avea o familie mare era o datorie patriotică. Rezultatul a fost că părinţii au avut mai mulţi copii decât îşi puteau permite să hrănească. Nu a existat o alternativă reală decât să plaseze aceşti copii nedoriţi într-o instituţie.

Atunci când România a început negocierile de aderare la UE, la începutul anilor '90, o cerinţă-cheie a fost ca aceste instituţii să fie închise, iar guvernul român a convenit să facă acest lucru.

În 2000, reportera britanică a vizitat România pentru a raporta asupra progreselor făcute. A fost o vizită traumatică şi profund tulburătoare unde a văzut mulţi copii neglijaţi, subnutriţi, cu boli cum ar fi tuberculoza, hepatita şi Sida.

''Am crezut în asigurările guvernului român că viza ca toate casele pentru copii instituţionalizaţi să fie închise în termen de 10 ani. Atunci când România a aderat la UE în 2007, am presupus că a fost aproape de atingerea acestui obiectiv. Ceea ce am găsit luna trecută a fost faptul că, deşi s-au făcut unele progrese - 450 instituţii cu circa 160.000 de copii au fost închise - România nu şi-a eradicat încă trecutul ruşinos. Instituţia de la Bistriţa este una dintre cele 256 în care zac încă peste de 10.800 copii'', notează critic semnatara articolului.

Realitatea dură este că a închide o instituţie costă echivalentul a 100.000 de lire streline. UE a contribuit cu o sumă în jur de 36 de milioane de lire pâna în prezent. Astăzi, aproximativ 20% din cost provine de la consiliile locale şi 80% de la HHC. Este, de asemenea, un proces îndelungat, necesitând minimum 18 luni pentru a găsi case potrivite pentru fiecare copil, cu acces la asistenţi sociali instruiţi şi psihologi pentru a-i ajuta să se îndrepte spre un fel de viaţă normală.

În plus, se fac eforturi pentru a găsi familia care a dat naştere fiecărui copil pentru a vedea dacă doreşte să se implice; unele familii încă nu ştiu dacă copiii lor au fost luaţi sau dacă mai sunt încă în viaţă. Aproximativ 35% din copii revin la casa părintească permanent. Copiii pot fi de asemenea plasaţi în 'case de tip familial mici' - aflate la jumătatea drumului între o instituţie şi asistenţii maternali. Alţii, cu sprijin, sunt luaţi de unele familii. Adoptarea este un proces judiciar complex, dar există în prezent aproximativ 14.500 de asistenţi maternali care îngrijesc aproximativ 26.500 copii. Adopţiile internaţionale au fost oprite în 2007, de teamă că ar fi condus la trafic şi abuzuri (între 600 şi 700 de copii şi-au găsit o casă în Marea Britanie).

Există, de asemenea, sarcina dificilă de reeducare a românilor în materie de îngrijire a copiilor şi valoare a vieţii de familie. În ceea ce priveşte schimbarea atitudinii populaţiei de 21 milioane, HHC a ajutat până acum 1.500 de familii 'cu risc', având între doi şi şapte copii, să rămână împreună, oferind sprijin şi asistenţă pentru îngrijirea copiilor. Este un pas important, dar mic, şi o sarcină imposibilă pentru orice organizaţie de caritate care acţionează pe cont propriu.

''Guvernului român ar trebui să-i fie ruşine că nu face din îngrijirea copiilor, aşa cum a promis, o prioritate'', a concluzionat în aceeaşi notă critică jurnalista britanică.