Comentariul 2: Despre începuturile Partidului Comunist Chinez

Cuvânt înainte

Potrivit lucrării Explicând caracterele simple şi analizând caracterele compuse (Shuowen Jiezi) scrisă de Xu Shen în anul 147 d. C., caracterul tradiţional chinezesc Dang, însemnând „partid” sau „bandă”, este compus din două rădăcini care înseamnă „promovare” sau „sprijinire” şi respectiv, „întunecat” sau „negru”. Punând împreună cele două rădăcini, caracterul chinezesc capătă semnificaţia de „promovare a întunericului”. „Partid” sau „membru de partid” (care poate fi înţeles şi ca „bandă” sau „membru al unei bande”) poartă un sens derogatoriu. Confucius spunea: „un aristocrat este mândru, dar nu agresiv, sociabil, dar nu fanatic”. Notele de subsol din „Analecte” (Lunyu) explică: „oamenii care se ajută unul pe celălalt pentru a-şi ascunde crimele se spune că formează o bandă (partid).” În istoria chineză, clicile politice erau deseori numite peng dang (intrigi). În cultura tradiţională chineză acesta este un sinonim pentru „bandă de ticăloşi” şi are sensul de asociere în scopuri egoiste.

De ce a apărut, s-a dezvoltat şi în cele din urmă a pus stăpânire pe putere Partidul Comunist Chinez (PCC) în China contemporană? PCC a bombardat constant minţile chinezilor cu ideea că istoria a ales PCC, că oamenii au ales PCC şi că „fără PCC nu va exista o Chină nouă”.

Au ales chinezii Partidul Comunist? Sau PCC a fost cel care s-a ridicat ca o bandă şi i-a forţat pe chinezi să-l accepte? Răspunsul poate fi găsit în istorie.

De la sfârşitul dinastiei Qing (1644-1911) până la începutul perioadei Republicii (1911-1949), China a fost zguduită de atacuri violente venite din exterior şi a făcut mari încercări de reformă internă. Societatea chineză era tulburată îngrozitor. Mulţi intelectuali şi oameni cu idealuri măreţe doreau să salveze ţara. Însă în mijlocul crizelor naţionale şi al haosului, starea lor de nelinişte a crescut, ducând iniţial la dezamăgire şi apoi la disperare totală. Asemenea celor care recurg la orice doctor atunci când sunt bolnavi, ei au căutat soluţii în afara Chinei. Atunci când stilurile englez şi francez au eşuat, ei s-au întors către metoda rusă. N-au ezitat să prescrie cel mai extrem remediu pentru boală, sperând în reabilitarea rapidă a Chinei.

Mişcarea din „4 mai”, a reflectat complet această disperare. Unii au pledat pentru anarhie; alţii au propus răsturnarea doctrinelor lui Confucius, iar alţii au sugerat importul de cultură străină. În scurt timp au respins cultura tradiţională chineză şi s-au opus doctrinei Căii de Mijloc a lui Confucius. Dorind s-o ia pe scurtătură, au pledat pentru distrugerea tuturor tradiţiilor. Pe de o parte membrii lor radicali încercau să fie de folos ţării, şi pe de altă parte credeau ferm în idealurile lor. Au simţit că lumea este fără speranţă şi au crezut că sunt singurii care pot găsi abordarea corectă pentru dezvoltarea viitoare a Chinei. Erau setoşi de revoluţie şi violenţă.

Experienţe diferite conduc la diferite teorii, principii şi căi, în diferite grupuri. În cele din urmă un grup de oameni s-a întâlnit cu reprezentanţii Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Ideea de „a folosi revoluţia violentă pentru a acapara puterea politică”, izvorâtă din teoria marxism-leninism-ului, a surâs minţilor lor nerăbdătoare şi a părut o soluţie pentru dorinţa lor de a salva ţara şi oamenii. Au încheiat imediat o alianţă. Au introdus comunismul, un concept complet străin, în China. În total 13 reprezentanţi au luat parte la primul Congres al PCC. Mai târziu, unii dintre ei au murit, unii au plecat, iar unii, trădând PCC sau devenind oportunişti, au lucrat pentru ocupaţia japoneză, trădând China. Alţii au abandonat PCC şi s-au aliat cu Kuomintang-ul (Partidul Naţionalist, KMT). În 1949, când PCC a ajuns la putere în China, dintre cei 13 mai rămăseseră doar Mao Zedong şi Dong Biwu. Este neclar dacă fondatorii PCC erau conştienţi la vremea respectivă de faptul că „zeitatea” importată din Uniunea Sovietică era de fapt un spectru malefic şi că remediul pe care îl căutau pentru a întări naţiunea era de fapt o otravă mortală.

Partidul Comunist al Tuturor Ruşilor (Bolşevic) (cunoscut mai târziu ca Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), care tocmai câştigase revoluţia, era obsedat de ambiţii pentru China. În 1920 Uniunea Sovietică a fondat Biroul pentru Estul Îndepărtat, o ramură a Celei de-a Treia Internaţionale Comuniste (Comintern). Era responsabilă de întemeierea unui Partid Comunist în China şi în alte ţări. Şeful biroului era Sumiltsky, iar director adjunct era Grigori Voitinsky. Ei au început să pregătească înfiinţarea PCC împreună cu Chen Duxiao şi alţii. Propunerea pe care aceştia din urmă au făcut-o Biroului pentru Estul Îndepărtat în iunie 1921 - de a stabili o ramură chineză a Comintern-ului - arată că PCC era o ramificaţie condusă de Comintern. La 23 iulie 1921, cu ajutorul lui Nikolsky şi Maring de la Biroul pentru Estul Îndepărtat, PCC a fost oficial format.

Mişcarea comunistă a fost introdusă în China ca un experiment, iar PCC s-a impus deasupra tuturor, cucerind totul în cale, aducând astfel o catastrofă fără de sfârşit Chinei.

I. PCC a crescut prin acumularea constantă de ticăloşie

Nu este uşor să introduci în China - o ţară cu 5.000 de ani de civilizaţie - un spectru străin şi malefic ca acela al Partidului Comunist, care este total incompatibil cu tradiţia chineză. PCC a înşelat populaţia şi intelectualii patrioţi care doreau să-şi servească ţara, cu promisiunea „utopiei comuniste”. A denaturat şi mai mult teoria comunismului, care fusese deja în mod serios distorsionată de Lenin, pentru a asigura o bază teoretică pentru distrugerea tuturor normelor morale şi principiilor tradiţionale. În plus teoria comunismului, denaturată de PCC, a fost folosită pentru a distruge tot ce contravenea conducerii instaurate de PCC şi pentru a elimina toate clasele sociale şi pe cei care ar putea să reprezinte o ameninţare pentru controlul exercitat de PCC. Partidul a preluat distrugerea credinţei din timpul Revoluţiei Industriale şi a transformat ateismul, aducându-l la o formă şi mai completă. PCC a moştenit de la comunism negarea proprietăţii private şi a importat teoria revoluţiei violente a lui Lenin. În acelaşi timp a moştenit şi cultivat mai departe cele mai rele părţi ale monarhiei chineze.

Istoria PCC este un proces de acumulare treptată a oricărui gen de ticăloşie, internă sau străină. PCC a perfecţionat cele nouă caracteristici moştenite, dându-le „trăsături chinezeşti”: răutate, înşelăciune, incitare, dezlănţuirea drojdiei societăţii, spionaj, jaf, luptă, eliminare şi control. Răspunzând crizelor sale continue, PCC şi-a consolidat şi întărit mijloacele intensificând folosirea acestor caracteristici.

Prima trăsătură moştenită: răutatea. Însuşirea formei malefice a marxism-leninismului

Marxismul i-a atras iniţial pe comuniştii chinezi prin intenţia sa de „folosire a revoluţiei violente pentru a distruge vechiul aparat de stat şi pentru a fonda o dictatură a proletariatului”. Aceasta este exact rădăcina răului în marxism şi leninism.

Materialismul marxist este construit pe concepte economice gândite îngust: forţă de producţie, relaţia între producţie şi surplus. În perioada stadiilor de început, când capitalismul era subdezvoltat, Marx a făcut o prezicere obtuză conform căreia capitalismul va muri şi proletariatul va învinge. Istoria a dovedit că a greşit. Revoluţia violentă marxist-leninistă şi dictatura proletariatului promovează puterea politică şi dominaţia proletariatului. Manifestul comunist leagă bazele istorice şi filozofice ale Partidului Comunist de conflictul şi lupta de clasă. Proletariatul s-a rupt de relaţiile morale şi sociale tradiţionale pentru a câştiga puterea. Chiar de la apariţia lor, doctrinele comunismului s-au opus tuturor tradiţiilor.

Natura umană respinge universal violenţa. Violenţa face oamenii nemiloşi şi tiranici. Astfel, în toate locurile şi în toate timpurile, umanitatea a respins în mod fundamental premisele teoriei violenţei Partidului Comunist, o teorie care nu are antecedent în niciun alt sistem de gândire, filozofie sau tradiţie anterioară. Sistemul comunist al terorii a căzut asupra lumii ca din neant.

Ideologia malefică a PCC este clădită pe premiza că oamenii pot cuceri natura şi pot transforma lumea. Partidul Comunist i-a atras pe mulţi cu idealurile sale de „eliberare a întregii omeniri” şi „unitatea lumii”, etc. I-a indus în eroare pe mulţi, în special pe cei care erau îngrijoraţi de condiţia umană şi voiau să contribuie în societate. Aceşti oameni au uitat că există un Cer deasupra. Inspiraţi de conceptul frumos dar nechibzuit de a „clădi paradisul pe Pământ”, ei au dispreţuit tradiţiile şi au privit cu dispreţ vieţile celorlalţi, ceea ce, în consecinţă, i-a degradat. Au făcut toate acestea pentru a aduce un serviciu demn de laudă PCC şi pentru a câştiga onoare.

Partidul Comunist a prezentat fantezia unui „paradis comunist” ca pe un adevăr şi a stârnit entuziasmul oamenilor de a lupta pentru el: „Raţiunea vesteşte noua creaţie, este o lume mai bună care se naşte”. Folosind o asemenea idee absolut incredibilă, PCC a separat legăturile dintre umanitate şi Cer, şi a tăiat firul vital care leagă poporul chinez de strămoşii săi şi tradiţiile naţionale. Incitând oamenii să-şi dea viaţa pentru comunism, PCC şi-a întărit abilitatea de a face rău.

A doua trăsătură moştenită: înşelăciunea. Maleficul vrea să arate că este drept, pentru aceasta trebuie să înşele

Răul trebuie să mintă. Pentru a se folosi de clasa muncitoare, PCC o flata dându-i titlurile de „cea mai avansată clasă”, „clasa altruistă”, „clasa conducătoare” şi „pionierii revoluţiei proletariatului”. Când Partidul Comunist a avut nevoie de ţărani, a promis „pământ cultivatorilor”. Mao Zedong i-a măgulit pe ţărani spunând: „fără ţăranii săraci nu ar exista nici o revoluţie, a le nega rolul înseamnă a nega revoluţia”. Când Partidul Comunist a avut nevoie de ajutorul clasei capitaliste, el i-a numit „colegi de drum în revoluţia proletariatului” şi le-a promis „republica democrată”. Când Partidul Comunist a fost aproape exterminat de KMT, a declarat răsunător: „chinezii nu luptă contra chinezilor” şi a promis să se supună conducerii KMT. De îndată ce s-a terminat războiul anti-japonez (1937-1945), PCC s-a întors cu toată forţa împotriva KMT şi l-a răsturnat de la guvernare. În acelaşi mod PCC a eliminat clasa capitalistă la scurt timp după ce a luat controlul asupra Chinei, şi în cele din urmă a transformat ţăranii şi muncitorii în proletariat cu adevărat sărac.

Noţiunea de front unit este un exemplu tipic al minciunilor pe care le spune PCC. Pentru a câştiga războiul civil împotriva KMT, PCC s-a dezis de tacticile sale obişnuite de a omorî fiecare membru al familiilor proprietarilor de pământ şi ţăranilor bogaţi şi a adoptat o „politică a unificării temporare” cu duşmanii săi de clasă - proprietari de pământ şi fermieri bogaţi. La 20 iulie 1947 Mao Zedong a anunţat: „cu excepţia unor elemente reacţionare, ar trebui să adoptăm o atitudine mai relaxată faţă de clasa proprietarilor de pământ…pentru a reduce elementele ostile”. Dar după ce PCC a câştigat puterea, proprietarii de pământ şi fermierii bogaţi n-au scăpat de genocid.

Este normal ca Partidul Comunist să spună una şi să facă alta. Când PCC a avut nevoie de partide democratice, el a îndemnat toate partidele „să năzuiască pentru o coexistenţă pe termen lung, să exercite supraveghere mutuală, să fie sincere unul cu celălalt şi să împartă onoarea şi ruşinea”. Cei care n-au fost de acord sau care au refuzat să se conformeze idelilor, vorbelor, faptelor sau organizării Partidului au fost eliminaţi. Marx, Lenin şi liderii PCC au declarat toţi că puterea politică a Partidului Comunist nu va fi împărţită cu nici un alt individ sau grup. Chiar de la început comunismul a moştenit clar gena dictaturii. Este despotic şi exclusiv. N-a coexistat niciodată cu nici un alt partid politic sau grup într-o manieră sinceră, nici când încerca să obţină puterea, nici după ce a câştigat controlul. Chiar şi în timpul aşa-numitei perioade „relaxate”, coexistenţa PCC cu alţii a fost cel mult un spectacol regizat.

Istoria ne învaţă să nu credem în nici o promisiune pe care o face PCC şi să nu credem că vreo promisiune a sa va fi îndeplinită. A crede cuvintele Partidului Comunist în orice problemă, te poate costa viaţa.

A treia trăsătură moştenită: incitarea. Răspândirea cu dibăcie a urii şi instigarea la luptă între mase

PCC foloseşte înşelăciunea pentru a incita la ură. Lupta se bizuie pe ură. Acolo unde ura nu există, ea poate fi creată.

Sistemul patriarhal, de clan, adânc înrădăcinat în regiunile rurale chineze a fost o barieră fundamentală pentru obţinerea puterii politice de către Partidul Comunist. Societatea rurală era iniţial armonioasă şi relaţiile dintre proprietarii de pământ şi arendaşi nu erau în întregime conflictuale. Proprietarii de pământ ofereau ţăranilor un mijloc de trai şi, ca răspuns, ţăranii îi susţineau pe proprietarii de pământ.

Această relaţie de dependenţă oarecum mutuală a fost înfăţişată distorsionat de PCC ca un antagonism extrem de clasă şi ca exploatare de clasă. Armonia a fost preschimbată în ostilitate, ură şi luptă. Rezonabilul a fost înfăţişat drept nerezonabil, ordinea a fost înfăţişată drept haos, iar caracterul republican a fost numit despotism. Partidul Comunist a încurajat exproprierea, omorul pentru profit şi măcelul proprietarilor de pământ, al fermierilor (ţăranilor) bogaţi, al familiilor lor şi al clanurilor lor. Mulţi ţărani nu doreau să ia proprietatea altora. Unii au înapoiat peste noapte proprietatea pe care o luaseră de la proprietari în timpul zilei; dar au fost criticaţi de echipele de lucru ale PCC din regiunile rurale ca având „o slabă conştiinţă de clasă”.

Pentru a incita la ura de clasă PCC a transformat teatrul chinez într-un mijloc de propagandă. O binecunoscută poveste a opresiunii de clasă, „Fata cu părul alb”[1], iniţial se referea la o femeie nemuritoare şi nu avea nimic de a face cu conflictele de clasă. Însă sub peniţa scriitorilor politruci, povestea a fost transformată într-o dramă „modernă”, operă şi balet, şi folosită pentru a incita la ura de clasă. Când Japonia a invadat China în timpul celui de-al doilea război mondial, PCC n-a luptat împotriva trupelor japoneze, ci s-a rezumat să calomnieze guvernarea KMT cu acuzaţii de trădare de ţară şi evitare a luptei. Într-un moment atât de critic de criză naţională, PCC a incitat oamenii să se opună guvernării KMT.

O metodă clasică a campaniilor PCC este de a incita o parte din mase împotriva altei părţi. PCC a creat formula 95:5 a repartizării claselor: 95% din populaţie trebuie să aparţină diferitelor clase care pot fi câştigate de partea sa, în timp ce restul de 5% erau desemnate ca inamici de clasă. Cei 95% erau în siguranţă dar „luptau” împotriva celor 5%. De frică, pentru a se proteja, oamenii se străduiau să fie incluşi în partea de 95%. Din acest motiv în multe cazuri oamenii şi-au făcut rău unii altora, adăugând chiar insulte şi vătămare. PCC şi-a perfecţionat această tehnică prin incitare în multe dintre campaniile sale politice.

A patra trăsătură moştenită: dezlănţuirea drojdiei societăţii. Infractorii şi drojdia socială formează crema PCC

Dezlănţuirea drojdiei societăţii produce rău, iar răul trebuie să folosească drojdia societăţii. Deseori revoluţiile comuniste au folosit răscularea infractorilor şi a drojdiei sociale. „Comuna din Paris” a implicat de fapt omoruri, incendii premeditate şi violenţă, conduse de drojdia socială. Chiar şi Marx a privit cu dispreţ „lumpen proletariatul”. În Manifestul Comunist, Marx afirma: „Lumpen proletariatul, acest putregai pasiv al păturilor celor mai de jos ale vechii societăţi, este târât pe alocuri în vâltoarea mişcării de către o revoluţie proletară; din cauza ansamblului condiţiilor sale de existenţă, el va înclina însă mai curând să se lase cumpărat pentru uneltiri reacţionare.”. Pe de altă parte ţăranii au fost consideraţi de Marx şi Engels ca neaparţinând vreunei clase sociale datorită aşa-numitei lor fragmentări şi ignoranţe.

PCC a dezvoltat mai departe latura întunecată a teoriei lui Marx. Mao Zedong spunea că „drojdia socială şi infractorii au fost întotdeauna marginalizaţi de societate, dar ei sunt de fapt cei mai bravi, cei mai conştiincioşi şi cei mai fermi în revoluţie în zonele rurale”. Lumpenproletariatul a mărit natura violentă a PCC şi a creat puterea politică la începutul Partidului Comunist, în zonele rurale. Cuvântul „revoluţie” în chineză înseamnă ad litteram „a lua vieţi”, ceea ce sună înfiorător şi dezastruos pentru toţi oamenii buni. Însă Partidul a reuşit cumva să ataşeze un sens pozitiv cuvântului „revoluţie”. În mod similar, într-o discuţie asupra termenului „lumpen proletariat” în timpul Revoluţiei Culturale, PCC a simţit că „lumpen” (drojdier) nu suna bine, aşa că l-a înlocuit cu „proletariat”, simplu.

Un alt comportament al drojdiei societăţii este acela de a face pe ticălosul. Când sunt criticaţi pentru caracterul dictatorial, oficialii Partidului îşi dezvăluie tendinţa de intimidare şi afirmă fără ruşine ceva de genul „aveţi dreptate, este exact ceea ce facem. Experienţa chineză acumulată de-a lungul ultimelor decenii cere exercitarea acestei puteri a dictaturii democratice. Noi o numim ‘autocraţia democrată a poporului’”.

A cincea trăsătură moştenită: spionajul. Infiltrare, seamănarea vrajbei, dezbinare şi înlocuire

Pe lângă înşelăciune, incitare la violenţă şi folosirea drojdiei societăţii, este folosită de asemenea tehnica spionajului şi a disensiunii. PCC se pricepe la infiltrare. Cu decenii în urmă, primii trei agenţi secreţi remarcabili ai PCC, Qian Zhuangfei, Li Kenong şi Hu Beifeng, aflaţi în funcţii în KMT, lucrau de fapt pentru Chen Geng, directorul Ramurii II a Secţiunii de Spionaj a Comitetului Central al PCC. Lucrând ca secretar confidenţial şi subordonat de încredere a lui Xu Enzeng, directorul Biroului de Investigaţie al KMT, Qian Zhuangfei îi trimitea informaţii secrete despre primul şi al doilea plan strategic al KMT de încercuire a trupelor PCC în provincia Jiangxi, lui Li Kenong (prin poşta interioară a Departamentului de Organizare al Comitetului central al KMT). Acesta le trimitea mai departe lui Zhou Enlai10. În aprilie 1930 în regiunea de nord-est a Chinei a fost înfiinţată o organizaţie specială de agenţi dubli, fondată de Ramura de Investigaţie Centrală a KMT. La suprafaţă ea aparţinea KMT şi era condusă de Qian Zhuangfei, dar din spatele scenei era controlată de PCC şi condusă de Chen Geng.

Li Kenong s-a alăturat şi Comandamentului Armatei KMT pe post de criptograf. Li a fost cel care a decodat mesajele urgente având legătură cu arestul şi revolta lui Gu Shunzhang11, un director al Biroului de Securitate al PCC. Qian Zhuangfei a trimis imediat mesajul decodat la Zhou Enlai, evitând astfel prinderea întregii reţele de spioni.

Yang Dengying era un reprezentant special al Biroului de Investigaţie Centrală al KMT din Shanghai şi era pro-comunist. PCC i-a ordonat să-i aresteze şi să-i execute pe membrii de partid consideraţi nesiguri. Un cadru PCC în vârstă, din provincia Henan, jignise pe vremuri un oficial al Partidului; proprii săi oameni au tras sforile pentru a-l băga în închisoarea KMT câţiva ani. În timpul războiului de eliberare12 PCC a reuşit să implanteze un agent secret căruia Chiang Kaishek13 i-a acordat mare încredere. Liu Pei, general locotenent şi ministru adjunct al Ministerului Apărării avea sarcina de a coordona armata KMT. Liu era de fapt un agent secret al PCC. Înainte ca armata KMT să afle următoarea sarcină, planul ajungea deja la Yan’an, la comandamentul PCC. Partidul Comunist putea astfel să-şi planifice apărarea. Xiong Xianghui, secretar şi subordonat de încredere a lui Hu Zongnan[2], i-a dezvăluit planul lui Hu de invazie în Yan’an, lui Zhou Enlai. Când Hu Zongnan şi forţele sale au ajuns la Yan’an, locul era deja părăsit. Zhou Enlai[3] a afirmat la un moment dat că: „preşedintele Mao cunoştea ordinele militare date de Chiang Kaishek înainte ca ele să ajungă la comandantul armatei lui Chiang”.

A şasea trăsătură moştenită: jaful. Prădarea prin înşelăciune şi violenţa devin „noua ordine"

Tot ce posedă PCC a fost obţinut prin jaf. Când a adunat Armata Roşie chineză pentru a-şi consolida dominaţia prin forţă militară, avea nevoie de bani pentru arme şi muniţie, mâncare şi haine. PCC a strâns fonduri prin suprimarea despoţilor locali şi jefuind bănci, purtându-se ca bandiţii. Într-o misiune condusă de Li Xiannian[4], unul dintre liderii seniori ai PCC, Armata Roşie chineză a răpit oameni aparţinând celor mai bogate familii din reşedinţele comitatelor din zona de vest a provinciei Hubei. N-au răpit doar o singură persoană, ci câte una din fiecare familie bogată a fiecarui clan. Cei răpiţi au fost ţinuţi în viaţă pentru a fi răscumpăraţi de familie, care trebuia să sprijine în permanenţă armata cu bani. Dacă Armata Roşie nu era mulţumită, sau dacă familiile celor răpiţi nu erau complet secătuite de resurse, ostaticii nu erau trimişi acasă, deşi mulţi dintre ei erau la ultima suflare. Unii au fost terorizaţi sau torturaţi atât de rău încât au murit ostatici.

Prin „suprimarea despoţilor locali şi confiscarea pământurilor lor” PCC a extins înşelăciunile şi violenţa jafului său asupra întregii societăţi, înlocuind tradiţia cu „noua ordine”. Partidul Comunist a comis tot felul de fapte rele, mari şi mici, nefăcând nici un pic de bine. Oferea mici favoruri oricui pentru a incita la denunţ. Ca urmare, compasiunea şi virtutea au dispărut complet şi au fost înlocuite cu conflicte şi crime. „Utopia comunistă" este de fapt un eufemism pentru jaf violent.

A şaptea trăsătură moştenită: lupta. Distrugerea sistemului naţional, rangurilor şi ordinii tradiţionale

Înşelăciunea, incitarea, dezlănţuirea drojdiei sociale şi spionajul au fost comise pentru jaf şi luptă. Filozofia comunistă promovează lupta. Revoluţia comunistă n-a fost deloc o bătaie, distrugere şi hoţie dezorganizată. Mao Zedong a spus: „ţintele principale ale atacului ţăranilor sunt despoţii locali, mica nobilime rea şi proprietarii de pământ nelegiuiţi, dar în trecere, ei au atacat şi tot felul de alte idei patriarhale şi instituţii, oficiali corupţi din oraşe, practici rele şi obiceiuri din zonele rurale”[5]. Mao Zedong a dat clar dispoziţii pentru distrugerea întregului sistem tradiţional şi a obiceiurilor din zonele rurale.

Lupta comunistă include forţa armată şi lupta armată. „O revoluţie nu este o petrecere la un dineu, sau scrierea unui eseu, sau pictarea unui tablou, sau coaserea unei broderii; ea nu poate fi atât de rafinată, tihnită şi blândă, atât de temperată, bună, civilizată, calmă şi generoasă. Revoluţia este o răscoală, un act de violenţă prin care o clasă o răstoarnă pe alta”[6]. Lupta este folosită de PCC când încearcă să pună mâna pe putere. Câteva decenii mai târziu, PCC a folosit aceeaşi caracteristică a luptei pentru a „educa” următoarea generaţie în timpul Marii Revoluţii Culturale.

A opta trăsătură moştenită: eliminarea. Fondarea unei ideologii complete a genocidului

Comunismul a făcut multe lucruri cu o cruzime absolută. PCC a promis intelectualilor „raiul pe Pământ”. Mai târziu, i-a etichetat ca fiind „de dreapta” şi i-a încadrat în categoria infamă, a noua[7], a oamenilor persecutaţi, împreună cu proprietarii de pământ şi spionii. I-a lipsit pe proprietarii de pământ şi pe capitalişti de proprietăţi, a exterminat clasa proprietarilor de pământ şi a ţăranilor bogaţi, a distrus ierarhia şi ordinea în zona rurală, a luat autoritatea personalităţilor locale, a răpit şi stors mită de la cei bogaţi, a spălat creierul prizonierilor de război, i-a „reformat" pe industriaşi şi capitalişti, s-a infiltrat în KMT şi l-a dezintegrat, s-a despărţit de Internaţionala Comunistă şi a trădat-o, a eliminat toţi dizidenţii prin campanii politice repetate după ce a venit la putere în 1949, şi şi-a intimidat proprii membri cu ameninţări. Tot ceea ce a făcut n-a lăsat nici o libertate.

Faptele menţionate mai sus sunt toate bazate pe teoria de genocid a PCC. Fiecare campanie politică din trecut a fost o campanie de teroare cu intenţii de genocid. PCC a început să-şi clădească ideologia de sprijinire a genocidului în faza de început - ca amestec al teoriilor sale asupra claselor, revoluţiei, luptei, violenţei, dictaturii, mişcărilor şi partidelor politice. Ea cuprinde toate experienţele pe care le-a însuşit şi acumulat în diversele sale acţiuni de genocid.

Esenţa genocidului condus de PCC este exterminarea conştiinţei şi a gândirii independente. Un „regat al terorii" serveşte intereselor fundamentale ale PCC. PCC nu numai că te va elimina dacă eşti împotriva sa, dar s-ar putea sa te distrugă chiar dacă eşti alături de el. Va elimina pe oricine consideră că ar trebui eliminat. În consecinţă, toată lumea trăieşte în umbra terorii şi oricui îi este frică de PCC.

A noua trăsătură moştenită: controlul. Folosirea naturii Partidului pentru a controla întregul Partid şi în final masele şi întreaga societate

Toate caracteristicile moştenite au un singur scop: controlul populaţiei prin folosirea terorii. Prin acţiunile sale malefice, PCC a dovedit că este duşmanul natural al tuturor forţelor sociale. De la naşterea sa, PCC s-a zbătut dintr-o criză în alta - criza existenţei fiind cea mai critică. PCC trăieşte într-o stare perpetuă de frică de moarte. Singurul său scop a fost menţinerea propriei existenţe şi puterea – este cel mai înalt interes al său. Pentru a-şi suplimenta puterea aflată în declin, PCC a trebuit să aplice în mod regulat măsuri chiar mai rele. Interesul Partidului nu este interesul vreunui membru al Partidului, şi nici o mulţime de interese individuale. Este mai degrabă interesul Partidului ca entitate colectivă, care nu ţine cont de nici un sens al individului.

Natura Partidului a fost cea mai vicioasă caracteristică a acestui spectru malefic. Natura Partidului copleşeşte natura umană atât de mult încât chinezii şi-au pierdut omenia. De exemplu, Zhou Enlai şi Sun Bingwen erau pe vremuri colegi. După ce Sun Bingwen a murit, Zhou Enlai i-a adoptat fiica, pe Sun Weishi. Cu toate acestea Sun Weishi a fost pedepsită în timpul Revoluţiei Culturale. Ea a murit mai târziu în captivitate, în condiţii groaznice: un cui lung i-a fost bătut în cap. Mandatul său de arestare a fost semnat de tatăl său vitreg, Zhou Enlai.

Unul dintre liderii de început ai PCC a fost Ren Bishi, însărcinat cu vânzările de opium în timpul războiului anti-japonez. În acea perioadă opiumul era simbolul invaziei străine, pentru că englezii importaseră opium în China pentru a secătui economia chineză şi pentru a-i face pe chinezi dependenţi. În ciuda sentimentului naţional puternic împotriva opiumului, Ren a îndrăznit să planteze opium pe o zonă întinsă datorită „simţului său pentru natura de Partid”, riscând condamnarea universală. Datorită naturii sensibile şi ilegale a afacerilor cu opium, PCC a folosit cuvântul „săpun” ca nume codat pentru opium. PCC făcea comerţ ilicit de opium cu ţările vecine şi folosea venitul obţinut pentru a se întreţine. La centenarul de la naşterea lui Ren, unul dintre liderii chinezi ai noii generaţii a lăudat conştiinta înainată de partid a lui Ren, simţul naturii sale de partid, afirmând că „Ren a avut un caracter superior şi a fost un exemplar membru de partid. A avut o credinţă fermă în comunism şi o loialitate nelimitată pentru cauza Partidului”.

Un exemplu de aptitudine bună pentru Partid este Zhang Side. Partidul a declarat că acesta a fost omorât de prăbuşirea neaşteptată a unui cuptor pentru ardere, dar se ştie că el a murit în timp ce prăjea opium. Era o persoană tăcută, servind la Divizia Centrală de Pază şi n-a cerut niciodată o promovare; la moartea sa s-a spus: „viaţa sa cântăreşte mai mult decât Muntele Taishan”[8].

Un alt model al naturii Partidului, Lei Feng, era binecunoscut ca „şurubul care nu rugineşte niciodată, funcţionând în maşina revoluţionară". Pentru o lungă perioadă de timp, amândoi, Lei şi Zhang au fost folosiţi pentru a îndemna chinezii să fie loiali Partidului. Mao Zedong a spus: „puterea exemplului este fără margini”. Mulţi eroi ai Partidului au fost folosiţi pentru a modela „voinţa de fier şi principiul spiritului Partidului”.

După ce a câştigat puterea, PCC s-a lansat într-o campanie agresivă de control al minţii pentru a modela multe alte „unelte” şi „şuruburi” pentru generaţiile următoare. Partidul a format un set de „gânduri potrivite” şi un şir de comportamente standard. Aceste protocoale erau folosite iniţial în interiorul Partidului, dar au fost rapid extinse întregului public. Aparent folositoare naţiunii, aceste gânduri şi acţiuni au lucrat pentru a spăla creierul oamenilor în scopul supunerii faţă de mecanismul malefic al PCC.

II. Fundaţia dezonorantă a PCC

PCC susţine că are o istorie strălucită, şi că a câştigat victorie după victorie. Aceasta este mai mult o încercare de a se împopoţona şi de a-şi glorifica imaginea în ochii publicului. De fapt PCC n-are cu ce să se mândrească. Şi-a putut impune şi menţine puterea doar prin folosirea celor nouă trăsături rele moştenite.

Fondarea PCC - ridicarea din sânul Uniunii Sovietice

„Cu primul bubuit de tun din timpul Revoluţiei din Octombrie, ne-a fost adus marxismul şi leninismul”. Aşa s-a descris Partidul în faţa oamenilor. Însă când a fost fondat la început, Partidul era doar ramura asiatică a Uniunii Sovietice. De la început a fost un partid de trădători.

În timpul perioadei de început a Partidului nu aveau nici bani, nici ideologie, nici experienţă. Nu aveau o bază de pe urma căreia să se susţină. PCC s-a unit cu Comintern-ul pentru a-şi împleti destinul cu revoluţia violentă existentă. Revoluţia violentă a PCC era doar o urmaşă a revoluţiei lui Marx si Lenin. Comintern-ul era comandamentul general pentru însuşirea puterii politice în întreaga lume, iar PCC era doar o ramură estică a comunismului sovietic, ce punea în aplicare imperialismul Armatei Roşii ruse. PCC a beneficiat de experienţa Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în preluarea violentă a puterii politice şi dictatură a proletariatului şi a urmat instrucţiunile Partidului Sovietic în liniile sale: politică, intelectuală şi de organizare. PCC a copiat mijloacele secrete şi subterane prin care putea supravieţui ca organizaţie externă şi ilegală, adoptând măsuri extreme de supraveghere şi control. Uniunea Sovietică a fost temelia şi patronul PCC.

Constituţia PCC, aprobată la Primul Congres al PCC, a fost formulată de Comintern, şi era bazată pe marxism-leninism şi teoriile luptei de clasă, pe dictatura proletariatului şi organizarea Partidului. Constituţia Partidului Sovietic i-a asigurat bazele fundamentale. Sufletul PCC este alcătuit din ideologia importată de la Uniunea Sovietică. Chen Duxiu, unul dintre cei mai importanţi oficiali ai PCC, a avut opinii diferite faţă de Maring, reprezentantul Comintern-ului. Maring i-a scris o notă lui Chen spunându-i că dacă este un membru adevărat al Partidului Comunist, trebuie să urmeze ordinele Comintern-ului. Deşi Chen Duxiu era unul dintre părinţii fondatori ai PCC, nu putea face altceva decât să asculte şi să urmeze ordinele. Într-adevăr, el şi Partidul său erau doar subordonaţii Uniunii Sovietice.

În timpul celui de-al Treilea Congres a PCC, în 1923, Chen Duxiu a admis în mod public că Partidul a fost fondat aproape în întregime din contribuţiile Comintern-ului Sovietic. Într-un singur an, Comintern-ul a contribuit cu peste 200.000 de yuani la PCC, cu rezultate nesatisfăcătoare. Comintern-ul a acuzat PCC că nu este destul de sârguincios în eforturile sale.

Potrivit statisticilor incomplete care se pot găsi în documentele publice ale Partidului, PCC a primit 16.655 yuani din octombrie 1921 până în iunie 1922. În 1924 a primit 1.500 USD şi 31.927,17 yuani, iar în 1927 a primit 187.674 yuani. Contribuţia lunară a Comintern-ului era în medie de aproape 20.000 de yuani. Tacticile folosite azi în mod curent de PCC (traficul de influenţă, afacerile necurate, oferirea de mită şi folosirea de ameninţări) erau folosite încă de pe atunci. Până la urmă Comintern-ul a acuzat PCC că cere mereu fonduri.

„Ei profită de diferitele surse de finanţare (Biroul Internaţional de Comunicaţii, reprezentanţi ai Comintern-ului, organizaţii militare, etc.) pentru a-şi obţine fondurile, pentru că o organizaţie nu ştie că alta a plătit deja fondurile… nostim este nu numai că ei înţeleg psihologia tovarăşilor noştri sovietici; mai important este că ei ştiu să-i trateze diferit pe tovarăşii responsabili de distribuirea fondurilor. De îndată ce ştiu că nu vor fi capabili să le obţină prin mijloace normale, amână întâlnirile. În final, folosesc cele mai crunte metode de şantaj, de exemplu răspândesc zvonuri cum că unii oficiali independenţi au conflicte cu sovieticii şi că banii sunt daţi conducătorilor militari şi nu PCC”[9].

Prima alianţă KMT şi PCC - un parazit se infiltrează la mijloc şi sabotează expediţia nordică[10]

PCC le-a declarat tot timpul oamenilor săi că liderul KMT Chiang Kaishek a trădat mişcarea de Revoluţie Naţională[11], forţând PCC să se ridice într-o revoltă armată.

În realitate, PCC este un parazit şi un spectru posesiv. A cooperat cu KMT în prima alianţă KMT-PCC de dragul extinderii influenţei sale, profitând de pe urma revoluţiei naţionale. Mai mult, PCC a dorit să lanseze revoluţia sprijinită de sovietici şi să pună mâna pe putere, iar dorinţa sa pentru putere a distrus şi trădat de fapt mişcarea Revoluţiei Naţionale.

La cel de-al doilea Congres Naţional al PCC din iulie 1922, cei care se opuneau alianţei cu KMT au dominat congresul, pentru că membrii Partidului erau nerăbdători să pună mâna pe putere. Totuşi, Comintern-ul a interzis prin veto rezoluţia ridicată în congres şi a ordonat PCC să se alieze cu KMT.

În timpul primei alianţe KMT-PCC, PCC a ţinut cel de-al patrulea Congres Naţional în Shanghai, în ianuarie 1925, unde a ridicat problema conducerii, înainte ca Sun Yat-sen[12] să moară la 12 martie 1925. Dacă n-ar fi murit, ţinta urmărită de PCC în căutarea puterii ar fi fost Sun-Yatsen şi nu Chian Kaishek.

Cu sprijinul Uniunii Sovietice, PCC a apucat turbat puterea politică în interiorul KMT în timpul alianţei PCC-KMT. Tang Pingshan (1886-1956, unul dintre liderii timpurii ai PCC în provincia Guangdong) a devenit ministrul Departamentului Personalului Central al KMT. Lui Feng Jupo (1899-1954, unul dintre liderii timpurii ai PCC în provincia Guangdong), secretar al Ministerului Muncii, i s-a acordat putere deplină să administreze toate problemele legate de muncă. Lin Zuhan (sau Lin Boqu, 1886-1960, unul dintre liderii de început ai PCC) era ministrul Afacerilor Rurale, în timp ce Peng Pai (1896-1929, unul dintre liderii PCC) era secretarul acestui minister. Mao Zedong a acţionat ca ministru în Ministerul de Propagandă al KMT. PCC s-a concentrat întotdeauna pe şcolile militare şi conducerea armatei. Zhou Enlai a deţinut poziţia de director al Departamentului de Politică al Academiei Militare Huangpu (Whampoa) şi Zhang Shenfu (sau Zhang Songnian, 1893-1986, unul dintre fondatorii PCC, cel care l-a adus pe Zhou Enlai în PCC) a fost directorul său asociat. Zhou Enlai a fost şi conducătorul Secţiei Judecătorilor şi a plantat în diverse locuri consilieri militari ruşi. Mulţi comunişti au deţinut poziţii de instructori politici şi de autoritate în şcoli militare ale KMT. De asemenea, membrii PCC şi-au făcut serviciul militar ca reprezentanţi ai KMT la diferite niveluri ale Armatei Naţionale Revoluţionare[13]. De asemenea ajunsese stabilit că fără semnătura unui reprezentant al Partidului, nici un ordin nu putea fi efectiv. Ca rezultat al acestui ataşament parazit faţă de mişcarea Revoluţiei Naţionale, numărul membrilor PCC a crescut rapid de la mai puţin de 1.000 în 1925 la 30.000 în 1928.

Expediţia Nordică a început în februarie 1926. Din octombrie 1926 până în martie 1927 PCC a pus în mişcare trei răscoale armate în Shanghai. Mai târziu a atacat comandamentul militar al Expediţiei Nordice, dar a eşuat. Pichetele pentru greva generală în provincia Guangdong se angajau în conflicte violente cu poliţia în fiecare zi. Asemenea răscoale au determinat KMT să se descotorosească de PCC la 12 aprilie în 1927[14].

În august 1927, membrii PCC din interiorul Armatei Revoluţionare a KMT au iniţiat Răscoala din Nanchang care a fost reprimată rapid. În septembrie, PCC a iniţiat Răscoala Secerişului de Toamnă pentru a ataca Changsha, dar atacul a fost iarăşi reprimat. PCC începuse să creeze o reţea de control în armată, cu ajutorul căreia „ramurile Partidului erau stabilite la nivel de companie” şi s-a retras în zona muntelui Jinggangshan, în provincia Jiangxi[15], stabilindu-şi conducerea peste zona rurală de acolo.

Răscoala ţăranilor din Hunan - incitarea drojdiei societăţii la revoltă

În timpul Expediţiei Nordice, când Armata Naţională Revoluţionară se lupta cu comandanţii de guerilă, PCC instiga la răscoale în zonele rurale în încercarea de a captura puterea.

Răscoala ţăranilor din Hunan din 1927 a fost o revoltă a golănimii, a drojdiei societăţii, aşa cum a fost şi prima revoltă comunistă - binecunoscuta „Comună din Paris”, din 1871. Francezii şi străinii aflaţi în acel moment în Paris au semnalat faptul că faimoasa „Comună din Paris” a fost un grup de bandiţi nomazi care distrugeau fără nici un ţel. Trăiau în clădiri splendide şi palate, luau mese extravagante şi se gândeau doar cum să se bucure de fericirea ce dăduse peste ei, fără să aibă nici un plan de viitor. În timpul răscoalei au cenzurat presa. L-au luat ostatic şi apoi l-au împuşcat pe Arhiepiscopul Parisului, Georges Darboy, care îi ţinea predici Regelui. Pentru distracţia personală au ucis cu cruzime 64 de preoţi, au incendiat palate, au distrus birourile guvernului, reşedinţele private, monumente şi inscripţii. Bogăţia si frumuseţea capitalei franceze erau cunoscute în Europa. Cu toate acestea, în timpul „Comunei din Paris” clădirile au ars din temelie, iar din mulţi au rămas numai oasele. Asemenea atrocităţi şi cruzime au fost rar văzute în istorie.

Aşa cum declama Mao Zedong:

„Este adevărat că ţăranii sunt oarecum dezordonaţi în zona rurală. Fiind superiori ca autoritate, asocierea ţăranilor nu le-a permis moşierilor să vorbească sau să le spulbere prestigiul. Aceasta a echivalat cu doborârea moşierilor la pământ şi menţinerea lor la pământ. Ţăranii au ameninţat: „Vă vom pune în celălalt registru [registrul reacţionarilor] ”!. Ei i-au amendat pe despoţii locali şi nobilimea ticăloasă, le-au cerut contribuţii şi le-au făcut bucăţi palanchinele. Oamenii trăiau în casele despoţilor locali şi nobilimii ticăloase, care era împotriva asocierii ţăranilor; le-au tăiat porcii şi le-au consumat grânele. Au lenevit pentru un minut sau două în paturile încrustate cu fildeş ale tinerelor fete din gospodăriile despoţilor locali şi nobilimii ticăloase. La cea mai mică provocare arestau, încoronau arestatul cu căciuli înalte de hârtie şi îl purtau prin sat, spunând: „Voi moşieri murdari, acum ştiţi cine suntem! ” Făcând tot ceea ce le plăcea şi întorcând totul cu josul în sus, ei au creat un fel de teroare în zona rurală”[16].

Dar Mao Zedong a dat unor astfel de acţiuni „dezordonate” aprobare deplină, spunând: „Vorbind deschis, crearea terorii este necesară pentru o vreme în fiecare zonă rurală, altfel n-am putea suprima activităţile contra-revoluţionarilor la ţară şi n-am putea răsturna autoritatea nobilimii. Unele limite trebuiesc depăşite pentru a corecta un rău, altfel răul nu poate fi corectat...Multe fapte ale lor din perioada acţiunii revoluţionare, care au fost văzute ca excesive, erau de fapt lucruri concrete pe care le cerea revoluţia”[17].

Revoluţia comunistă a creat un sistem de teroare.

Operaţiunea „anti-japoneză” de la graniţa de nord. Fuga înfrânţilor

PCC a afirmat că „Marşul cel Lung” a fost o operaţiune anti-japoneză de la graniţa de nord. PCC a trâmbiţat „Marşul cel Lung” ca pe o poveste revoluţionară chineză. A susţinut că „Marşul cel Lung” a fost un „manifest”, o „echipă de propagandă” şi o „maşină de sădit” care s-a finalizat cu victoria PCC şi înfrângerea duşmanilor săi.

PCC a fabricat minciuni atât de evidente despre marşul în nord în scopul „luptei cu japonezii” pentru a-şi acoperi eşecurile. Între octombrie 1933 şi ianuarie 1934 Partidul Comunist a suferit o înfrângere totală. Într-a cincea operaţiune a KMT, care a urmărit încercuirea şi anihilarea PCC, PCC a pierdut pe rând punctele rurale pe care le întărise. Cu zonele sale de bază în continuă diminuare, corpul principal al Armatei Roşii chineze a trebuit să fugă. Aceasta este originea adevărată a „Marşului cel Lung”.

„Marşul cel Lung” a urmărit de fapt ruperea încercuirii şi fuga în Mongolia Exterioară şi Rusia Sovietică de-a lungul unui arc de cerc, care iniţial o lua spre vest şi apoi spre nord. În acest fel PCC putea fugi în Uniunea Sovietică în caz de înfrângere. PCC a întâlnit dificultăţi mari pe ruta către Mongolia. Au ales să meargă prin Shanxi şi Suiyuan. Pe de-o parte, mărşăluind prin aceste provincii nordice, puteau pretinde că sunt „anti-japonezi” şi încercau să câştige inimile oamenilor. Pe de altă parte acele zone erau sigure pentru că acolo nu se aflau nici un fel de trupe japoneze. Zona ocupată de armata japoneză se afla de-a lungul Marelui Zid. Un an mai târziu, când PCC a ajuns în cele din urmă la Shanbei (în nordul provinciei Shaanxi), corpul principal al Armatei Roşii scăzuse de la 80.000 la 6.000 de oameni.

Incidentul Xi’an - PCC a semănat disensiune cu succes şi s-a lansat asupra KMT pentru a doua oară

În decembrie 1936, Zhang Xueliang şi Yang Hucheng, doi generali KMT, l-au răpit pe Chiang Kaishek în Xi’an. Acesta a numit de atunci incidentul Xi’an.

Potrivit manualelor PCC, incidentul Xi’an a fost „o lovitură militară” iniţiată de Zhang şi Yang, care a trimis un ultimatum de viaţă şi moarte lui Chiang Kaishek. El a fost forţat să ia atitudine împotriva invadatorilor japonezi. Zhou Enlai a fost invitat la Xi'an ca reprezentant al PCC, pentru a ajuta la negocierea unei soluţii paşnice. Prin intermedierea unor diferite grupări chineze incidentul a fost rezolvat paşnic, punându-se astfel capăt unui război civil de zece ani şi născându-se o alianţă naţională împotriva japonezilor. Cărţile de istorie ale PCC spun că acest incident ar fi fost un punct crucial pentru China, în timpul crizelor sale. PCC se descrie pe sine ca fiind partidul patriotic care a luat în considerare interesele întregii naţiuni.

Tot mai multe documente au dezvăluit că, înainte de incidentul Xi’an, pe lângă Yang Hucheng şi Zhang Xueliang se strânseseră deja mulţi spioni ai PCC. Liu Ding, un agent secret al PCC, i-a fost prezentat lui Zhang Xueliang de către Song Qingling, soţia lui Sun Yat-sen, o soră a doamnei Chiang şi membră a PCC. După incidentul Xi'an, Mao Zedong l-a lăudat pe Liu Ding spunând că „a executat servicii meritorii în incidentul Xi'an”. Printre cei care au lucrat de partea lui Yang Hucheng, soţia sa, Xie Baozhen, era membră a PCC şi lucra în Departamentul Politic al Armatei lui Yang. Xie s-a căsătorit cu Yang Hucheng în ianuarie 1928, cu aprobarea PCC. În plus, Wang Bingnan, membru PCC, era un oaspete de onoare în casa lui Yang în acel timp. Wang a devenit mai târziu ministru adjunct în Ministerul Afacerilor Externe al PCC. Cei care au instigat direct lovitura au fost tocmai aceşti membri PCC din jurul lui Yang şi Zhang.

La începutul incidentului, liderii PCC doreau să-l omoare pe Chiang Kaishek, răzbunând reprimarea anterioară a PCC. La momentul respectiv PCC avea o bază foarte slabă în provincia nordică Shaanxi şi era în pericol de a fi complet eliminat într-o singură bătălie. PCC, folosindu-şi toată priceperea acumulată în materie de înşelăciune, i-a instigat pe Zhang şi Yang la revoltă. Pentru a-i doborî pe japonezi şi pentru a-i împiedica să atace Uniunea Sovietică, Stalin a scris personal Comitetului Central al PCC, cerându-le să nu-l omoare pe Chiang Kaishek, ci să coopereze cu el pentru a doua oară. Mao Zedong şi Zhou Enlai au realizat că nu puteau distruge KMT cu puterea limitată a PCC; dacă îl omorau pe Chiang Kaishek, puteau fi înfrânţi şi chiar eliminaţi de armata KMT care s-ar fi răzbunat. În aceste circumstanţe PCC şi-a schimbat tonul. L-a forţat pe Chiang Kaishek să accepte cooperarea pentru a doua oară în numele rezistenţei unite împotriva japonezilor.

Mai întâi PCC a instigat o revoltă, îndreptând armele către Chiang Kaishek, dar după aceea a întors foaia şi făcând-o pe eroul, l-a forţat să accepte din nou alianţa cu PCC. PCC nu numai că a scăpat de o criză de dezintegrare, dar a şi folosit ocazia pentru a se lipi a doua oară de guvernarea KMT. Armata Roşie Chineză a fost transformată imediat în Armata celei de-a Opta Rute şi a devenit mai mare şi mai puternică decât înainte. Dibăcia neegalată a PCC de a înşela s-a dovedit uluitoare.

Războiul anti-japonez - PCC a crescut distrugându-si rivalii cu mâini străine

Când a izbucnit războiul anti-japonez în 1937, KMT avea peste 1,7 milioane de soldaţi înarmaţi, vase însumând 110.000 tone deadweight şi aproximativ 600 de avioane de luptă de diferite tipuri. Armata PCC, incluzând noua Armată a Patra care fusese strânsă în noiembrie 1937, nu depăşea 70.000 de oameni. Puterea sa era slăbită în continuare de fracţiunile politice interne şi putea fi eliminată într-o singură bătălie. PCC realizase că dacă ar fi înfruntat o bătălie cu japonezii, nu ar fi fost capabil să înfrângă nici măcar o divizie japoneză. În ochii PCC preocuparea principală în cadrul ideii de „unitate naţională” trebuia să fie susţinerea puterii sale, nu asigurarea supravieţuirii naţiunii. Astfel că în timpul cooperării sale cu KMT, PCC a aplicat o politică internă şi secretă, care dădea „prioritate luptei pentru puterea politică”.

După ce japonezii au ocupat oraşul Shenyang în 18 septembrie 1931, extinzându-şi controlul asupra unor zone mari din nord-estul Chinei, PCC a luptat umăr la umăr cu invadatorii japonezi pentru a înfrânge KMT. Într-o declaraţie scrisă, ca răspuns la ocupaţia japoneză, PCC a îndemnat la revoltă oamenii din zonele controlate de KMT, îndemnând „muncitorii să refuze să lucreze, ţăranii să facă probleme, studenţii să boicoteze cursurile, oamenii săraci să înceteze lucrul, soldaţii să se revolte”, pentru a răsturna guvernarea naţionalistă.

Deşi PCC a ridicat drapelul chemând la rezistenţă împotriva japonezilor, acesta avea doar armate locale şi guerile, în tabere aflate la distanţe mari de linia frontului. Cu excepţia câtorva bătălii, inclusiv cea de la pasul Pingxing, PCC n-a avut o mare contribuţie în războiul împotriva japonezilor. Mai degrabă şi-a consumat energia extinzându-şi propria bază. Când japonezii au capitulat, PCC i-a încorporat în propria sa armată pe soldaţii care se predaseră, susţinând că s-a extins cu mai mult de 900.000 de soldaţi de armată regulată, în plus faţă de cele 2 milioane de luptători de miliţie. Armata KMT a fost de fapt singură pe frontul japonez, pierzând peste 200 de mareşali. Ofiţerii comandanţi din partea PCC n-au suferit aproape nici o pierdere. Cu toate acestea manualele PCC au susţinut mereu că armata KMT n-a rezistat japonezilor şi că PCC a fost cel care a adus marea victorie în războiul anti-japonez.

Rectificarea din Yan’an: crearea unei maşinării teribile de persecuţie şi teroare

PCC a atras nenumăraţi tineri patrioţi la Yan’an în numele luptei împotriva japonezilor, dar a persecutat câteva mii dintre în timpul mişcării de rectificare din Yan’an. După ce a dobândit controlul Chinei, PCC a descris Yan’an ca „pământul sfânt” revoluţionar, dar n-a făcut nici o menţiune asupra crimelor pe care le-a comis în timpul rectificării.

„Mişcarea de rectificare” din Yan’an a fost cel mai mare, cel mai întunecat şi cel mai feroce joc de putere jucat vreodată în lumea umană. În numele curăţării „toxinelor micii burghezii”, Partidul a îndepărtat moralitatea, gândirea independentă, libertatea de acţiune, toleranţa şi demnitatea. Primul pas al rectificării a fost crearea, pentru fiecare persoană, de dosare personale care includeau: 1) o descriere completă a propriei persoane; 2) o istorie a vieţii politice; 3) provenienţa familiei şi relaţiile sociale; 4) autobiografia şi transformarea ideologică; 5) evaluarea-autocritică în concordanţă cu conştiinţa de partid.

În dosarul personal, persoana trebuia să-i enumere pe toţi cei pe care i-a cunoscut de la naştere, toate evenimentele importante, precum şi timpul şi locul producerii lor. Oamenilor li se cerea să scrie în mod repetat pentru dosar şi orice omisiune era văzută ca un semn de impuritate. Persoana trebuia să descrie toate activităţile sociale la care a participat vreodată, în special cele referitoare la asocierea cu Partidul. Accentul se punea pe procesul personal de gândire în timpul acestor activităţi sociale. Chiar mai importantă era evaluarea bazată pe natura Partidului: persoana trebuia să mărturisească orice gând sau comportament anti-Partid pe care le are în conştiinţă, vorbire, atitudine în muncă, viaţa de zi cu zi, sau activităţi sociale. De exemplu, în evaluarea conştiinţei persoanei, respectivului i se cerea să examineze atent dacă era îngrijorat din cauza interesului personal, dacă a folosit munca pentru Partid pentru a atinge scopuri personale, dacă s-a clătinat în încrederea sa în viitorul revoluţionar, dacă i-a fost frică de moarte în timpul luptelor, sau dacă i-au lipsit cei din familie sau soţul după ce s-a alăturat Partidului sau armatei. Nu existau standarde obiective, deci aproape fiecare a fost găsit ca având probleme.

Constrângerea era folosită pentru a stoarce mărturisiri de la cadrele care erau inspectate, pentru a elimina „trădătorii ascunşi”. Au rezultat nenumărate înscenări, acuzaţii false şi greşite şi un număr mare de cadre au fost persecutate. În timpul redresării, Yan’an a fost numit „locul pentru purificarea naturii umane”. La Universitatea de Afaceri şi Politică Militară s-a înfiinţat o echipă de lucru pentru a examina dosarele personale ale cadrelor, cauzând Teroare Roşie timp de două luni. Erau folosite variate metode pentru a stoarce mărturisiri, încluzând improvizarea de confesiuni, şedinţe de mărturisiri demonstrative, „convingerea în grup”, „convingerea în 5 minute”, sfaturi private, rapoarte de conferinţă şi identificarea „ridichilor” (cei care erau roşii în afară şi albi înăuntru). Exista de asemenea „fotografierea” – alinierea tuturor pe scenă pentru examinare. Cei care păreau agitaţi erau identificaţi ca suspecţi şi deveneau ţinte ale investigaţiei.

Chiar şi reprezentanţilor Comintern-ului le era silă de metodele folosite în timpul rectificării şi spuneau că situaţia de la Yan’an era deprimantă. Oamenii nu îndrăzneau să interacţioneze unii cu ceilalţi. Fiecare persoană îşi urmărea propriile interese şi fiecare era agitat şi înspăimântat. Nimeni nu îndrăznea să spună adevărul sau să-şi protejeze prietenii rău trataţi, pentru că fiecare încerca să-şi salveze propria viaţă. Cei vicioşi – cei care linguşeau, minţeau sau îi insultau pe ceilalţi – erau promovaţi; umilirea – a celorlalţi colegi, sau propria umilire - devenise o realitate a vieţii în Yan’an. Oamenii erau împinşi până la limita nebuniei, fiind forţaţi să abandoneze demnitatea, simţul onoarei sau ruşinii şi dragostea pentru celălalt, pentru a-şi salva propriile vieţi sau slujbe. Ei încetaseră să-şi mai exprime propriile opinii şi în schimb recitau articolele liderilor de Partid.

Acest sistem de opresiune a fost folosit în toate activităţile politice ale PCC de când acesta şi-a însuşit puterea în China.

Trei ani de război civil: trădarea ţării pentru însuşirea puterii

Revoluţia burgheză rusă din februarie 1917 a fost o răscoală relativ blândă. Ţarul a pus interesele ţării pe primul loc şi a cedat tronul, fără să se opunǎ. Lenin s-a întors în grabă în Rusia din Elvetia prin Germania, a planificat o altă lovitură şi în numele revoluţiei comuniste i-a omorât pe revoluţionarii clasei capitaliste care îl răsturnaseră pe ţar, înăbuşind astfel revoluţia burgheză rusă. PCC, la fel ca Lenin, a cules fructele unei revoluţii naţionaliste. După ce războiul anti-japonez s-a sfârşit, PCC a lansat aşa-zisul „război de eliberare” (1946-1949) pentru a răsturna guvernarea KMT, aducând Chinei dezastrul războiului încă o dată.

PCC este binecunoscut pentru „strategia mulţimii imense”, sacrificarea masivă a oamenilor pentru a câştiga o bătălie. În numeroase bătălii cu KMT, inclusiv cele purtate la Liaoxi-Shenyang, Beijing-Tianjin şi Huai Hai[18], PCC a folosit aceste tactici, extrem de primitive, barbare şi inumane, sacrificând un număr imens de oameni din propria armată. Când a asediat oraşul Changchun în provincia Jilin din nord-estul Chinei, pentru a epuiza rezervele de mâncare din oraş, Armatei de Eliberare a Poporului i s-a ordonat să interzică civililor să părăsească oraşul. În timpul celor două luni de asediu al Changchun-ului, aproximativ 200.000 de oameni au murit de foame şi frig. Totuşi Armata de Eliberare a Poporului nu le-a permis oamenilor să plece. După ce bătălia s-a sfârşit, PCC, fără pic de ruşine, a afirmat că a „eliberat Changchun-ul fără a trage un foc”.

Între 1947 şi 1948, PCC a semnat cu Uniunea Sovietică „Convenţia de la Harbin” şi „Convenţia de la Moscova”, cedând valori naţionale şi resurse din nord-est în schimbul suportului deplin al Uniunii Sovietice în relaţiile externe şi problemele militare. Potrivit convenţiilor, Uniunea Sovietică furniza PCC-ului 50 de avioane; ceda PCC (în două etape) armele lăsate de japonezii care capitulaseră; vindea către PCC la preţuri scăzute muniţia capturată de sovietici şi proviziile militare în nord-estul Chinei. În caz de debarcare dublă în nord-est, din partea KMT, Uniunea Sovietică se angaja să susţină secret armata PCC. În plus, Uniunea Sovietică se angaja să ajute PCC să dobândească controlul asupra Xinjiang în nord-vestul Chinei; PCC şi Uniunea Sovietică construiau o forţă aeriană aliată; sovieticii ajutau la echiparea a 11 divizii ale armatei PCC şi ajutau la transportul unei treimi din rezervele sale de arme (in valoare de 13 miliarde USD) în China de nord-est.

Pentru a câştiga suportul sovietic, PCC a promis Uniunii Sovietice culoare de transport speciale în nord-est, atât terestre cât şi aeriene; a oferit Uniunii Sovietice informaţii despre acţiunile guvernului KMT şi armatei SUA; a aprovizionat Uniunea Sovietică cu produse din nord-est (bumbac, soia) şi provizii militare în schimbul unor arme avansate; a acordat Uniunii Sovietice drepturi de exploatare minieră preferenţiale în China; a permis Uniunii Sovietice să staţioneze armate în nord-est şi Xinjiang şi a permis sovieticilor să-şi stabilească Biroul de Spionaj pentru Estul Îndepărtat în China. În cazul izbucnirii unui război în Europa, PCC se angaja să trimită o armată expediţionară de 100.000 de soldaţi plus 2 milioane de muncitori pentru susţinerea Uniunii Sovietice. În plus, în caz de necesitate, PCC promitea să unească unele regiuni speciale din provincia Liaoning cu Coreea de Nord.

III. Manifestarea trăsăturilor malefice ale Partidului

O frică eternă marchează istoria Partidului

Cea mai proeminentă caracteristică a PCC este frica sa eternă. Supravieţuirea a fost cel mai înalt interes al PCC de la naşterea sa. Un asemenea interes a reuşit să învingă frica ascunsă în spatele înfăţişării sale veşnic schimbătoare. PCC este ca o celulă canceroasă care se răspândeşte şi se infiltrează în fiecare parte a corpului, omoară celulele normale din vecinătate şi creşte malefic ajungând necontrolabilă. În ciclul istoriei noastre, societatea a fost incapabilă să dizolve un astfel de factor în schimbare – PCC – neavând altă alternativă decât să-l lase să se răspândească după vrere. Acest factor în schimbare este atât de puternic încât nu poate fi oprit de nici un lucru aflat la nivelul şi pe aria întinderii sale. O mare parte a societăţii a devenit contaminată şi zone tot mai întinse au fost inundate de comunism sau de elemente comuniste. Aceste elemente sunt întărite mai departe de PCC; PCC profită de pe urma lor şi în plus ele au degradat în mod fundamental moralitatea şi societatea umană.

PCC nu crede în niciunul dintre principiile general recunoscute ale moralităţii şi justiţiei. Toate principiile sale sunt folosite în întregime pentru propriul interes. Este în mod fundamental egoist şi nu există principii care ar putea să-i restrângă şi controleze dorinţele. Pe baza propriilor sale principii, Partidul are nevoie să modifice continuu modul în care apare la suprafaţă, schimbându-şi mereu pielea. În timpul perioadelor de început, când supravieţuirea sa era în pericol, PCC s-a asociat cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, cu KMT, cu guvernul KMT şi cu Revoluţia Naţională. După capturarea puterii, PCC s-a ataşat de diferite forme de oportunism, de mintea şi sentimentele cetăţenilor, de structurile şi mijloacele sociale – de orice putea apuca. A folosit fiecare criză ca o şansă pentru a aduna mai multă putere şi pentru a-şi întări mijloacele de control.

Urmărirea constantă a răului este „arma magică” a PCC

PCC susţine că victoria revoluţionară depinde de trei „arme magice”: construcţia Partidului, lupta armată şi fronturile unite. Experienţa cu KMT i-a oferit PCC-ului încă două astfel de „arme”: propaganda şi spionajul. Diversele „arme magice” ale Partidului au fost toate infiltrate cu cele nouă caracteristici moştenite ale PCC: răutate, înşelăciune, incitare, dezlănţuirea drojdiei societăţii, spionaj, jaf, luptă, eliminare şi control.

Marxism-leninism-ul este malefic prin natura sa. Este ironic, dar comuniştii chinezi nu înţeleg de fapt marxism-leninism-ul. Lin Biao[19] spunea că foarte puţini membri PCC citiseră cu adevărat lucrările lui Marx sau Lenin. Publicul îl considera pe Qu Qiubai[20] ideolog, dar el a admis că citise doar foarte puţin din marxism-leninism. Ideologia lui Mao Zedong este o versiune rurală a marxism-leninism-ului, care susţine răscoalele ţărăneşti. Teoria lui Deng Xiaoping asupra stadiului primar al socialismului miroase a capitalism. Teoria celor „Trei Reprezentări”[21] a lui Jiang Zemin a fost scoasă din nimic. PCC n-a înţeles niciodată cu adevărat ce este marxism-leninism-ul, dar a moştenit de la acesta aspectele malefice, peste care a turnat propriile sale lucruri chiar mai rele.

Frontul unit al PCC este o îmbinare de înşelăciune şi retribuţie pe termen scurt. Scopul unităţii a fost acela de a-i întări puterea, de a-l ajuta să crească de la un grup ostracizat la o bandă imensă, şi de a-i schimba procentele de prieteni şi duşmani. Unitatea cerea discernământ – identificarea duşmanilor şi prietenilor; a celor care sunt de stânga, de mijloc, de dreapta; a celor cu care trebuie să te împrieteneşti şi pe cine ar trebui să ataci şi când. PCC a schimbat cu uşurinţă foştii duşmani în prieteni şi apoi, înapoi, din nou în duşmani. De exemplu în timpul perioadei revoluţiei democratice, Partidul s-a aliat cu capitaliştii; în timpul revoluţiei socialiste, i-a eliminat pe capitalişti. Într-un alt exemplu, lideri ai altor partide democrate precum Zhang Bojun[22] şi Luo Longji[23], co-fondatori ai „Ligii Democratice Chineze”, au fost folosiţi ca suporteri ai PCC în timpul perioadei de însuşire a puterii de stat, iar mai târziu au fost persecutaţi ca fiind „de dreapta”.

Partidul Comunist este o bandă de profesionişti versaţi

Partidul Comunist a folosit strategii cu două feţe, o faţă blândă şi flexibilă, iar cealaltă - dură şi neînduplecată. Strategiile sale mai blânde includ propaganda, fronturile unite, semănarea discordiei, spionajul, instigarea la revoltă, tranzacţiile duble, insinuarea în minţile oamenilor, spălarea creierului, minciunile şi viclenia, acoperirea adevărului, abuzul psihologic şi generarea atmosferei de teroare. În săvârşirea acestor lucruri, PCC a creat în inimile oamenilor un sindrom al fricii, care i-a determinat să uite cu uşurinţă greşelile Partidului. Aceste metode numeroase pot strivi natura umană şi stimula răutatea în caracterul omenesc. Tacticile dure ale PCC includ violenţa, lupta armată, persecuţia, mişcările politice, omorârea martorilor, răpirea, înăbuşirea vocilor, atacurile armate, campaniile periodice de persecuţie, etc. Aceste metode agresive creează şi perpetuează teroarea.

PCC foloseşte metodele blânde şi dure simultan. Uneori oficialii sunt relaxaţi în unele cazuri, dar stricţi în altele, sau vor fi relaxaţi în exterior dar rigizi în treburile interne. Într-o atmosferă relaxată PCC încurajează exprimarea diferitelor opinii, dar stă la pândă în gaura sa, precum şarpele, astfel că cei care vorbesc sunt persecutaţi în următoarea perioadă de control strict. PCC a folosit deseori democraţia pentru a provoca KMT, dar când intelectualii din zonele controlate de PCC n-au fost de acord cu Partidul, au fost torturaţi sau chiar decapitaţi. Ca exemplu putem analiza infamul „Incident al crinului sălbatic”, în care intelectualul Wang Shiwei (1906-1947), care a scris eseul „Crinul sălbatic” pentru a-şi exprima idealul de egalitate, democraţie şi umanitarism. Shiwei a fost eliminat în mişcarea de „rectificare de la Yan’an” şi omorât de PCC prin ciopârţire cu toporul în 1947.

Un oficial veteran care a suferit torturi în timpul mişcării de „rectificare de la Yan’an” îşi aminteşte că atunci când se afla sub presiune intensă, târât şi forţat să mărturisească, singurul lucru pe care l-a putut face a fost să-şi trădeze propria conştiinţă şi să inventeze minciuni. La început i-a părut rău că i-a implicat pe colegii săi şi că a născocit acuzaţii împotriva lor. S-a urât pe sine atât de mult încât a vrut să-şi pună capăt vieţii. „Întâmplător”, pe masa din faţa sa la un moment dat a fost pus un pistol. L-a apucat, l-a îndreptat către cap şi a apăsat pe trăgaci. Pistolul nu avea gloanţe. Anchetatorul său a intrat atunci în încăpere şi i-a spus: „e bine că ai admis că ai greşit. Politica Partidului este îngăduitoare”. Partidul Comunist va şti că ţi-ai atins limita, va şti că ai fost „loial” Partidului, deci ai trecut testul. Întotdeauna PCC pune la început persoana într-o situaţie extrem de periculoasă iar apoi savurează fiecare durere şi umilinţă a acesteia. Când persoana atinge limita şi îşi doreşte doar moartea, Partidul, „binevoitor”, îi arată persoanei o cale de a trăi. Se spune „mai bine un laş viu decât un erou mort”. Persoana devine recunoscătoare Partidului de parcă ar fi salvatorul său. Ani mai târziu, acest lucru s-a întâmplat cu grupul Falun Gong, o practică de qigong şi cultivare apărută în China. PCC a simţit că practica era bună. Însă în 1999, când a început persecuţia împotriva Falun Gong, amintirile dureroase din trecut i-au revenit, iar PCC n-a mai îndrăznit să spună că Falun Gong este bună.

Experienţa ultimului Împărat al Chinei, Puyi[24] a fost similară cu a acestui ofiţer. Întemniţat în celulele PCC şi văzând oamenii ucişi unul după altul, s-a gândit că va muri în curând. Pentru a trăi, a permis să-i fie spălat creierul şi a cooperat cu gărzile închisorii. Mai târziu, a scris o autobiografie Prima jumătate a vieţii mele, care a fost folosită de PCC ca un exemplu de succes al remodelării ideologice.

Potrivit studiilor medicale moderne, victimele unei presiuni intense şi izolări cad pradă unui soi de dependenţă anormală faţă de persoanele care le-au luat în captivitate, cunoscută sub numele de sindromul Stockholm. Stările sufleteşti ale victimelor - bucuria sau supărarea, fericirea sau tristeţea – sunt dictate de cele ale persoanelor care i-au luat în captivitate. Cea mai mică bunăvoinţă faţă de victime va fi primită de acestea cu o adâncă recunoştinţă. Există cazuri în care victimele încep să manifeste „dragoste” pentru persoanele care le-au luat în captivitate. Acest fenomen psihologic a fost folosit de mai mult timp cu succes de PCC, atât împotriva duşmanilor săi, cât şi în controlarea şi remodelarea minţii cetăţenilor săi.

Partidul este cel mai ticălos

Majoritatea secretarilor generali ai PCC au fost mai târziu etichetaţi drept anti-comunişti. În mod clar PCC are o viaţă proprie şi un corp propriu, independent. Partidul conduce oficialii şi nu invers. În „zonele sovietelor” în provincia Jiangxi, în timp ce PCC era înconjurat de KMT şi abia putea supravieţui, conducea operaţiuni de curăţire internă în numele luării de măsuri drastice împotriva „Corpului Anti-Bolşevic (AB)”, executându-şi proprii soldaţi în timpul nopţii, sau ucigându-i cu pietre pentru a face economie de gloanţe. În provincia nordică Shaanxi, în timp ce era presat între japonezi şi KMT, PCC a început mişcarea de „rectificare din Yan’an” - de curăţare a maselor – omorând mulţi oameni. Acest tip de masacru repetat la o asemenea scară enormă n-a împiedicat PCC să-şi extindă puterea pentru a conduce în cele din urmă întreaga Chină. PCC a extins acest comportament de rivalitate internă şi omor de la micile zone ale sovietelor la întreaga naţiune.

PCC este ca o tumoare malignă: în dezvoltarea sa rapidă, centrul tumoarei a murit deja, dar ea continuă să se răspândească către organismele sănătoase de la margine. După ce organismele şi corpurile sunt infiltrate, se dezvoltă noi tumori. Indiferent cât de bună sau rea este o persoană la început, după ce se alătură PCC va deveni o parte din forţa sa distructivă. Cu cât este mai onestă persoana, cu atât mai distructivă va deveni. Fără îndoială, această tumoare a PCC va continua să crească până când nu va mai rămâne nimic cu care să se hrănească. Atunci, cancerul va muri cu siguranţă.

Fondatorul PCC, Chen Duxiu, a fost un intelectual şi un lider al mişcării studenţeşti „4 mai”. El nu s-a arătat un admirator al violenţei şi i-a avertizat pe membrii PCC că dacă vor încerca să transforme KMT după ideologiile comuniste, sau dacă au prea mult interes pentru putere, vor apărea cu siguranţă relaţii încordate. Unul dintre cei mai activi ai generaţiei „4 mai”, Chen a fost şi tolerant. Dar a fost primul etichetat ca „oportunist al aripii de dreapta”.

Un alt lider PCC, Qu Qiubai, credea că membrii PCC ar trebui să se angreneze în bătălii şi luptă, să organizeze răscoale, să răstoarne autorităţile şi să folosească mijloace extreme pentru a întoarce societatea chineză la funcţionarea sa normală. Însă înainte de moarte a mărturisit: „Nu vreau să mor ca un revoluţionar. V-am părăsit mişcarea cu mult timp în urmă. Ei bine, istoria mi-a jucat o farsă, aducându-mă pe mine, un intelectual, pe scena politică a revoluţiei şi ţinându-mă acolo mai mulţi ani. În final, tot nu mi-am putut depăşi propriile noţiuni de mic nobil. Până la urmă nu pot deveni un luptător al clasei proletariatului”[25].

Liderul PCC Wang Ming a pledat la sfatul Comintern-ului pentru unirea cu KMT în războiul împotriva japonezilor, în locul extinderii bazelor PCC. La reuniunile PCC, Mao Zedong şi Zhang Wentian[26] nu l-au putut convinge pe acest tovarăş să-si schimbe strategia, deoarece n-au avut curajul să dezvăluie adevărul despre situaţia lor: datorită puterii limitate a Armatei Roşii chineze nu erau în stare să oprească singuri nici măcar o divizie de japonezi. Dacă, împotriva oricǎrui bun simţ, PCC ar fi decis să lupte, atunci istoria Chinei ar fi fost în mod sigur diferită. Mao Zedong a fost forţat să tacă la acele reuniuni. Mai târziu, Wang Ming a fost dat afară, prima dată datorită unei deviaţii către „aripa stângă” şi apoi înfierat ca oportunist al ideologiei de dreapta.

Hu Yaobang, un alt secretar de Partid, care a fost forţat să demisioneze în ianuarie 1987, a câştigat înapoi suportul chinezilor pentru PCC reabilitând multe victime inocente care au fost maltratate în timpul Revoluţiei Culturale. Însă în final a fost şi el dat afară.

Zhao Ziyang, cel mai recent secretar căzut[27], a dorit sa ajute PCC sustinând reforma, însă acţiunile sale i-au adus consecinţe groaznice.

Atunci, ce a realizat fiecare lider al PCC? Reformarea reală a PCC ar însemna moartea sa. Reformatorilor li s-a luat rapid puterea de către PCC. Există o anumită limită în care membrii PCC pot acţiona pentru a transforma sistemul PCC. De aceea, reformarea PCC nu are nici o şansă.

Dacă liderii Partidului s-au transformat cu toţii în „duşmani”, cum şi-a putut extinde PCC revoluţia? În multe cazuri, când PCC era în perioadele sale cele mai bune – şi de asemenea în cele mai malefice - cei mai înalţi oficiali ai săi au eşuat în funcţiile lor. Aceasta a fost pentru că gradul lor de răutate nu atingea standardul înalt al Partidului, care i-a selectat într-una doar pe cei mai răi. Mulţi lideri ai Partidului şi-au sfârşit viaţa politică în tragedie, însă PCC a supravieţuit. Liderii PCC care au supravieţuit în poziţiile lor n-au fost cei care puteau influenţa Partidul, ci cei care puteau înţelege intenţiile malefice ale Partidului şi le puteau urma. Ei au întărit abilitatea Partidului de a supravieţui în timpul crizelor şi s-au dăruit total Partidului. Nu este de mirare că membrii Partidului erau capabili să se bată cu Cerul, să se lupte cu Pământul şi să lupte împotriva altor fiinţe umane. Dar nu se puteau opune niciodată Partidului. Ei sunt unelte supuse ale Partidului, sau sunt legaţi în mod simbiotic de Partid.

Astăzi lipsa de ruşine a devenit o calitate minunată a PCC. Conform Partidului, greşelile sale au fost toate făcute de lideri individuali de Partid, de exemplu Zhang Guotao[28] sau Grupul celor Patru[29]. Partidul consideră acum că Mao Zedong a avut 30% eşecuri si 70% împliniri, în timp ce Deng Xiaoping s-a judecat pe sine însuşi ca având 40% eşecuri şi 60% împliniri. Dar Partidul însuşi n-a greşit niciodată. Chiar dacă Partidul a greşit, ei bine, cel care a corectat greşelile a fost tot Partidul. De aceea Partidul le spune membrilor săi să „privească înainte” şi să „nu se încurce cu poveşti din trecut”. Multe lucruri se pot schimba: paradisul comunist se poate transforma într-un obiectiv socialist, coborât, al mâncării şi adăpostului; marxism-leninism-ul poate fi înlocuit cu cele „Trei Reprezentări”; n-ar trebui să ne surprindă chiar dacă vom vedea că PCC promovează democraţia, permite libertatea credinţei, abandonându-l pe Jiang Zemin peste noapte şi corectează persecuţia împotriva Falun Gong - dacă va considera că sunt lucruri necesare pentru menţinerea controlului. Există un singur lucru care nu se schimbă niciodată în ceea ce priveşte PCC: ţinta fundamentală a scopurilor Partidului – supravieţuirea, menţinerea puterii şi a controlului.

PCC a amestecat violenţa, teroarea şi îndoctrinarea în forţă pentru a-şi forma bazele teoretice; acestea sunt apoi transformate în natura Partidului, devenind principiile supreme ale Partidului, spiritul liderilor lui, mecanismul de funcţionare a întregului Partid şi criteriul de acţiune al tuturor membrilor PCC. Partidul Comunist este dur ca oţelul iar ordinele sale sunt rezistente ca fierul. Intenţia tuturor membrilor săi trebuie să fie unificată şi acţiunile tuturor membrilor trebuie să se supună total agendei politice a Partidului.

Concluzii

De ce a ales istoria Partidul Comunist, în locul oricǎrei alte forţe politice din China? După cum ştim cu toţii, în această lume există două forţe, două opţiuni. Una este cea veche şi rea, al cărei scop este să facă rău şi să aleagă negativul. Cealaltă este cea dreaptă şi bună care alege dreptatea şi bunăvoinţa. PCC a fost ales de vechile forţe. Motivul alegerii este tocmai pentru că PCC a adunat tot răul lumii, chinezesc sau străin, trecut sau prezent. Este un reprezentant tipic al forţelor malefice. PCC s-a folosit cel mai mult de inocenţa şi bunăvoinţa înnăscută a oamenilor pentru a înşela şi a acumulat pas cu pas capacitatea de distrugere pe care o are astăzi. Ce a vrut să spună Partidul când a afirmat că nu va exista nici o nouă Chină fără Partidul Comunist? De la formarea sa în 1921 până când a luat puterea politică în 1949, mărturiile demonstrează în mod clar că fără înşelătorie şi violenţă, PCC n-ar fi ajuns la putere. PCC diferă de toate celelalte tipuri de organizaţii prin faptul că urmează o ideologie diformă a marxism-leninism-ului şi face ce pofteşte. Îşi poate explica toate acţiunile cu teorii înalte şi le leagă iscusit de diferite sectoare sociale, justificându-şi astfel acţiunile. Îşi răspândeşte propaganda în fiecare zi, învelindu-şi strategiile cu diferite principii şi teorii şi susţinând că este mereu corect.

Dezvoltarea PCC a fost un proces al acumulării răului, lipsit total de glorie. Istoria PCC ne arată precis caracterul său nelegitim. Chinezii n-au ales PCC; în schimb, PCC a adus chinezilor cu forţa comunismul, acest spectru malefic străin, prin aplicarea trăsăturilor malefice pe care le-a moştenit de la Partidul Comunist - răutate, înşelăciune, incitare, dezlănţuirea drojdiei societăţii, spionaj, jaf, luptă, eliminare şi control.