Scriitorii nedreptăţiţi: Dacă Nobelul pentru literatură merge la un cântăreţ, pe când premiul Grammy unui scriitor?

Comitetul Nobel cade în capcana pop: decizia de a acorda premiul pentru literatură unui trubadur care de 60 de ani cântă gâjâit, pe nas, versuri şchioape, pretins adânci, cu care să-şi acompanieze muzicuţa spre desfătarea "intelectuală" a adolescenţilor de toate vârstele, a stârnit comentarii dintre cele mai acide în mediile literare.
Bob Dylan este, de câţiva ani, tot mai premiat. Aici apare la cea de-a 25-a aniversare MusiCares 2015 la Gala Personalitatea Anului Person , 6 februarie 2015 în Los Angeles, California.
Bob Dylan este, de câţiva ani, tot mai premiat. Aici apare la cea de-a 25-a aniversare MusiCares 2015 la Gala Personalitatea Anului Person , 6 februarie 2015 în Los Angeles, California. (Frazer Harrison/Getty Images)

În orice caz, ar fi trebuit să nu cadă în greşeala de a oferi premiul cel mai important al literaturii unui personaj din lumea muzicală, când ar fi fost mai nimerit să se oprească asupra poeţilor, dramaturgilor, romancierilor sau nuveliştilor. A celor care, în recluziunea şi tăcerea propriei camere, fac literatură. Sau, mai ales a celor cu vocile amuţite de regimuri care prigonesc conştiinţe, elimină gândirea şi reduc adevărul la tăcere.

Conform publicaţiei irlandeze Irish Times, din moment ce Academia a mers anul acesta pe un vot popular, ar fi putut oferi premiul lui Paul Simon, alt american-evreu de 75 de ani şi el, dar cântăreţ- textier de geniu indiscutabil. Sau, de ce nu canadianului Leonard Cohen sau lui Bruce Springsteen?

Dylan poate să-şi adauge acum Nobelul la Oscar, la Golden Globe, la cele 11 Grammy şi la multe altele. Nu la fel pot face scriitorii cu premiile muzicale, observă Washington Post, care trece în revistă câteva comentarii ale unor scriitori.

„Mă bucur pentru Bob Dylan! Dar asta înseamnă că pot câştiga un Grammy?”, se întreabă scriitoarea americană Jodi Picoult, pe Tweeter. Scriitorul Gary Shteyngart e mai sec: „Îi înţeleg pe cei din comisia Nobel. E greu să citeşti cărţi”. Alţii sunt acizi de-a dreptul: „Ăsta e premiul unei nostalgii bolnăvicioase forţat de nişte hipioţi trăncănitori şi senili”, postează scriitorul scoţian Irvine Welsh pe Tweeter.

Din partea multora, aşteptarea anului se pare că a fost Philip Roth, scriitor evreu de 83 de ani, care, alături de Don De Lillo şi Thomas Pynchon, este unul dintre cei mai mari scriitori americani ai epocii de după război, aflat în viaţă.

E, de asemnea, păcat că Academia a ignorat talentul albanezului Ismail Kadare, care a câştigat Premiul Internaţional Man Booker, în 2007 sau pe maghiarul Laszlo Krasznahorkai, care, în romane precum Satantango şi Seiobo acolo jos, a re-scris experienţa noastră umană cu o senzaţională cutezanţă.

Daţi la o parte, scriitorii au reacţionat. Dylan are cuvinte, are muzică, spectacole şi o formaţie, în spate. Scriitorii nu au decât cuvintele lor. Este nedrept şi apare o întrebare. Dacă Nobelul pentru literatură a mers la un textier, când va merge la un scenarist? De ce nu s-ar califica Wim Wenders sau Alejandro González Iñárritu la premiul Nobel?

Jurnalistul de cultură Stephen Metcalf, de la Slate merge şi mai departe demonstrând că Dylan nu este poet. E muzician şi atât. Are o glorie cu care a influenţat o lume, dar versurile sale compuse din cuvinte colocviale, descriptive, frugale sunt inerte fără muzică.

„Nu intri la un magazin de motoare dacă vrei portocale, iar dacă vrei poezie, n-ai ce căuta la Bob Dylan”, a scris acesta. Se poate ca faima folkistului să fie mai mare decât cea lui Murakami sau Roth, dar asta tot nu ar justifica acordarea celui mai mare premiu în literatură unui muzician pop. Nu poţi da Nobelul de literatură unui economist sau a unui înger politic. N-ar trebui să i-l dai lui Bob Dylan, mai scrie jurnalistul.

Chiar şi Mircea Cărtărescu, care l-a tradus pe Bob Dylan s-a întristat: „Mi-e milă atât de milă de scriitorii adevăraţi, Adonis, Ngugi, DeLillo şi alţi 2-3 care aproape că aveau premiul în buzunar! Cum naiba s-or simţi acum? Şi-mi pare atât de rău pentru marii scriitori care îmbătrânesc la coadă, maeştrii şi favoriţii mei: Pynchon, Lobo Antunes, Amos Oz, John Ashberry, Vila-Matas… Ne-a făcut-o comitetul Nobel de data asta!”, a scris într-o postare pe Facebook, autorul Solenoidului.

Irvine Welsh: "Sunt un fan al lui Dylan, dar acest premiu este expresia nostalgiei prostatelor râncede ale unor hipioţi senili şi cicălitori".

Cărtărescu a revenit ulterior asupra postării şi s-a alăturat curentului pro, format de altfel dintr-o majoritate pe care n-am s-o pot înţelege. N-am să înţeleg niciodată ce găsesc, o mulţime de oameni culţi şi inteligenţi la o muzică mai degrabă monotonă şi banală, la o voce hârâită şi la o mulţime de cuvinte care îi veneau din cine ştie ce „dimensiune” ciudată (el chiar a mărturisit că nu ştie cum scrie, de parcă n-ar scrie el...) care nu transmit nimic prodund, niciun mesaj înălţător, sau ceva semnificativ pentru umanitate...).

Dan C. Mihăilescu este, în schimb, ne-contaminat de microbul adulării generale. Şi el pune Academia sub semnul întrebării. Comitetul Nobel nu e decât „un joc de societate întemeiat pe criterii geo-etno-politice”, iar „orice premiu conţine un coeficient anume de aleatorism, fie, dimpotrivă, este rezultatul tactic deliberat al unei strategii perfect calculate”.

Dan C n-a rămas la stadiul adolescentului cu auzul alintat de Blowing in the wind, pentru care „mişcarea flower power & Co. au funcţionat ca un drog mental, absorbit irepresibil şi definitiv în textura sufletească”.

A ridicat vălul iluziei de pe chipul controlat politic al mişcării flower-power, pricepând „cu tot mai revoltată amărăciune ce uriaşă manipulare propagandistică, de anarhie pervers inoculată, întru destructurarea valorilor tradiţionale şi a ordinii sociale, se poate ascunde, la modul dinamitard, într-un slogan aparent angelic precum „make love not war” (la fel ca, astăzi, în căptuşeala formulelor de tip „ocupy Wall Street”). Dar, dincolo de nostalgiile troţkiste hrănite de corectitudinea politică şi fanatismul egalitarismului, cum oare să optezi pentru Bob Dylan când îi ai atât de copleşitor în bibliotecă – şi încă, slavă Domnului, în viaţă – pe Cormac McCarthy, Amos Oz, Ian McEwan, Thomas Pynchon sau Haruki Murakami ?

Inovaţiile pot fi senzaţionale, dar aşa cum iubitorii de m uzică adevărată i-ar asculta mai degrabă pe Brahms şi Wagner decât pe Justin Biber şi Rihanna, Academia a ales să ignore tradiţia, răsplătind adesea, fie din interese politice fie din alte criterii înguste, efemerul şi ilegitimul.

Literatura implică linişte şi solitudine. Acolo e o altă lume, altfel decât cea de-afară- mecanicistă, străvezie, gălăgioasă. E lumea celui care scrie dar e şi lumea ta, de cititor, pe care o formezi cu mintea ta şi în care te regăseşti. Prin citit trăieşti acea singurătate rară, o singurătate care îţi aminteşte de tine: tu trăieşti. Premiile pentru literatură sunt o recunoaştere a acestei părţi esenţiale a fiinţei, creată în solitudine.

La înmânarea premiului Dylan ţine un concert, nu o lectură, ceea ce spune totul. Poate ar fi fost mai bine dacă ar fi candidat ca preşedinte.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură