Povestiri din iadul închisorilor comuniste

Dl Petre Vişan, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Teleorman
Dl Petre Vişan, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Teleorman (Epoch Times România)

La sediul din Alexandria al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Teleorman, am fost întâmpinaţi cu multă căldură de Petre Vişan, preşedintele Filialei.

Când a fost rugat să ne istorisească scene din calvarul trăit în temniţele comuniste, dl. Vişan, cu blândeţe şi – surprinzător - fără nicio urmă de mânie – a răspuns că s-au întâmplat multe lucruri greu de povestit şi de crezut. Stăpânindu-şi amintirile dureroase şi uneori lacrimile, cu multă modestie a început să povestească unele momente trăite în cursul celor 5 ani din perioada 1959 - 1964, când a fost anchetat şi deţinut politic.

Reporterul: Vă rugăm să ne dezvăluiţi ce anume v-a marcat în aceşti ani cât aţi fost în închisoare şi în lagărele de muncă comuniste?

Petre Vişan: În 1959 aveam 22 ani şi lucram la Sala Palatului, fostă Sala Congreselor. Eram nemulţumit de situaţia din ţară, care era deja pe mâna comuniştilor, şi împreună cu alţi cunoscuţi discutam împreună, năzuind spre o viaţă normală şi liberă.

Am fost arestat la 10 august 1959. M-au arestat şi m-au dus în sediul securităţii de la Rahova. Acolo au urmat anchete cu bătăi nemiloase. Ne băteau pentru că voiau să declarăm ce voiau ei. Voiau să închidă un dosar cu înscenări ale comuniştilor. Când eram luaţi din celulă şi duşi la anchetă la alt etaj, ne puneau ochelari de tablă la ochi pentru a nu vedea nimic din traseul pe care mergem.

A urmat procesul şi am fost condamnat la 15 ani ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică, precum şi confiscarea totală a averii. La recurs condamnarea s-a redus la 8 ani de muncă silnică sub acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale. Am ispăşit 5 ani, fiind eliberat în urma Decretului din vara anului 1964.

După condamnare m-au întemniţat la închisoarea Jilava. Acolo a început calvarul: lipseau condiţiile cele mai elementare de igienă. Celula era folosită pentru toate scopurile. Nu aveam voie să vorbim decât în şoaptă şi nici să ne aşezăm pe pat de la ora 5 dimineaţa până noaptea la ora 22. Dormeam în paturi mici de fier care erau suprapuse. În unele celule erau câte 3 paturi suprapuse unul peste celălalt, iar în alte celule erau chiar 4 paturi suprapuse.

Închisorile erau supra aglomerate. De multe ori dormeau 5 persoane în 2 paturi. În celulă, care avea o suprafaţă destul de mică, se aflau vasul care conţinea apă, un fel de lighean de scândură în care ne spălam şi aşa-numitul “tun” tot din scândură, pentru nevoile fiziologice. Deoarece erau obligaţi să-şi facă nevoile în faţa tuturor, unii se umflau din cauză că le era ruşine să urineze în prezenţa altor persoane. Acel vas stătea toată ziua cu fecale în celulă - nu era schimbat decât dimineaţa. Aerul era irespirabil şi eram tot timpul transpiraţi din cauza atmosferei încărcate şi urât mirositoare.

Era plin de oameni de marcă. La Jilava am fost repartizat în aceeaşi celulă cu ministrul Răducanu. Din respect pentru el, ceilalţi l-au lăsat să doarmă singur într-un pat, cu toate că ei dormeau foarte înghesuiţi. Când m-a văzut atât de tânăr, ministrul mi-a spus să dorm cu el în pat. Nu pot uita cuvintele pe care mi le-a spus atunci: “Noi suntem bătrâni, o să pierim, dar tu eşti tânăr şi s-ar putea să scapi. Să spui ce vezi aici şi să mai ţii minte un lucru: românii nu ştiu să se conducă”.

La Jilava, în celula 36 am dormit şi cu generalul Dragomir în pat. Dormeam 4 oameni în două paturi de fier alăturate.

Să vă spun şi despre modul cum se comportau gardienii cu noi: când ne număra de 2 ori pe zi sau oricând ne vorbea vreun gardian, trebuia să stăm cu mâinile la spate şi cu privirea în pământ. Pedepsele erau aspre pentru cei care încălcau procedura. Bătaia era la ordinea zilei. Se făcea percheziţia celulei, a paturilor, a saltelelor şi percheziţie corporală. Ne dezbrăcam toţi în pielea goală şi depărtam picioarele şi braţele şi deschideam gura, ca să vadă în interior. Apoi ne întorceam cu spatele şi ne aplecam în faţă pentru acelaşi motiv. Astfel de perchiziţii erau destul de frecvente.

De la Jilava am fost trimis la muncă în insula Brăilei la Luciu Giurgeşti şi apoi la Strâmba. Transportul se făcea cu dube auto până la gară şi apoi ne parcau în dube CFR., în care erau compartimente de diferite mărimi unde eram obligaţi să stăm “claie peste grămadă”. Unele compartimente erau pentru 4, 8, 20 sau chiar mai mulţi oameni. Eu eram repartizat într-un compartiment pentru 8 persoane. Stăteam foarte înghesuiţi, bagaţi cu genunchii unul în altul. Se auzea cum oamenii din celelalte compartimente, deoarece suportau greu aceste condiţii mizere, cereau apă şi spuneau că nu mai pot respira.

Unul din cele mai crunte lucruri a fost starea de înfometare la care eram supuşi toţi deţinuţii politici. Pe toată perioada cât am fost anchetat şi am ispăşit această condamnare, fără să fi săvârşit vreo infracţiune, eram permanent înfometat. O foame continuă ne însoţea indiferent dacă eram tineri sau bătrâni, bolnavi sau cât de cât zdraveni.

Raţia zilnică de hrană era constituită din 92 de grame de pâine, o bucăţică de ţurţoi (mălai copt) şi apă. 1 kg de pâine la 11 oameni. Întâi alegea cel care era la rând o felie, iar persoana care era “de serviciu” alegea întotdeauna ultima bucată, procedând în mod echitabil. Totuşi, rămâneau câteva firimituri de pâine după ce se luau feliile respective. Chiar şi ele erau râvnite. Pe acestea le lua cine urma la porţia de firimituri.

Atunci când efectuam lucrări agricole la porumb, mâncam boabe de porumb crud sau o plantă care uneori creştea în culturile de porumb, cu bobiţe negre şi care se numeşte popular „turbare“. În unele locuri dădeam peste o plantă numită troscot, pe care o mâncam de asemenea când o găseam.

Într-o zi am fost trimis cu încă un coleg să curăţăm locuinţa nouă în care se muta comandantul. Erau picături de var, de vopsea, trebuia să spălam, etc Pe o masă am găsit o farfurie cu 4 bucăţi de plăcintă. Nu ne-am atins de ea. Tot curăţând noi acolo,colegul meu a văzut o jumătate de pâine lângă cuşca câinelui şi s-a gândit să ia pâinea şi să o mâncăm. Aşa că am mâncat pâinea câinelui. Soţia comandantului nu ne spunea nimic referitor la plăcintă, dar mai târziu a împins farfuria spre noi şi am înţeles că putem să mâncăm plăcintă. Pentru noi, aceasta a fost o zi mare când mâncasem „regeşte”.

Reporterul: Care erau urmările acestei înfometări şi ce boli contractau oamenii care erau supuşi la aceste tratamente inumane?

Petre Vişan: Din cauza subnutriţiei, a lipsei mineralelor, aveam pielea exfoliată, ne cădea părul. Bolile de care sufereau oamenii erau: tifos, tuberculoză, ulcer, boli de ficat. Cei care se aflau la muncă în bălţile Brăilei au contractat o boală de ficat numită leptospiroză, datorită faptului că apa de băut care ni se dădea era colectată din iazuri. Deoarece din cauza apei s-au îmbolnăvit foarte mulţi, până la urmă autorităţile au trebuit să fiarbă apa.

Datorită acestui “regim alimentar”, după 3 ani şi jumătate nu puteam să mai mănânc nici porţia de hrană care mi se dădea. Timp de 28 de ani după ce am fost eliberat nu mă puteam adapta să mănânc normal şi vomitam după ce mâncam.

Chiar dacă aveam probleme mari de sănătate, eram duşi să muncim în condiţii foarte grele. Munca era istovitoare. Munceam toată ziua la construirea digurilor, la defrişări, la descărcat şlepuri, în orezării, în construcţii, la munci agricole etc.

În numeroasele închisori din ţară şi în lagăre de muncă erau închişi oameni de diverse profesii - de la muncitori la elita societăţii: arhitecţi, ingineri, avocaţi, profesori, medici, poeţi, scriitori, politicieni, şefi de partide, diplomaţi în străinătate, secretari de stat, etc. Toţi erau consideraţi „duşmani ai poporului”. Dintre aceştia aş aminti câţiva: Guraev Anatol, dirijorul Filarmonicii din Bucureşti; Bergher, dirijorul Filarmonicii din Timişoara; tenorul Loredan. Mulţi dintre ei erau în vârstă şi din cauza suferinţelor şi a condiţiilor inumane pe care le-au îndurat au murit ori în perioada în care au fost închişi, ori la scurt timp după ce au fost eliberaţi.

De fapt noi ne-am iubit ţara şi neamul românesc. Credeam că „dacă Ţara merge bine, sigur va fi bine şi pentru noi”.

Speranţa şi credinţa în Dumnezeu m-au ajutat să trec prin toate situaţiile.

Reporterul: Vă mulţumim şi vă dorim ca sacrificiul dvs să nu fie în zadar.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii