Pareidolia sau perceperea unei forme familiare acolo unde de fapt ea nu există [video]

Pareidolia poate determina oamenii să interpreteze imagini aleatoare sau modele de lumină şi umbre, ca feţe.
Pareidolia poate determina oamenii să interpreteze imagini aleatoare sau modele de lumină şi umbre, ca feţe. (pixabay.com)

Pareidolia sau iluzia pareidolitică (din grecul εἴδωλον èidōlon, “imagine”, cu prefixul παρά parà, “aproape”) este un fenomen psihologic în care mintea reacţionează la un stimul, de obicei o imagine sau un sunet, percepând un model familiar acolo unde de fapt el nu există.

Acest fenomen constă, de exemplu, în identificarea unei forme familiare într-un peisaj, un nor, fum sau într-un punct de cerneală, dar şi o voce umană într-un sunet sau cuvinte (de obicei în propria limbă), într-o piesă ale cărei cuvinte persoana de fapt nu le înţelege.

Este vorba de tendinţa instinctivă şi automată de a găsi structuri ordonate şi forme familiare în imagini dezordonate. O simplă colecţie de linii poate fi percepută rapid ca o faţă şi chiar poate fi interpretată ca exprimând o anumită emoţie.

Pareidolia poate determina oamenii să interpreteze imagini aleatoare sau modele de lumină şi umbre, ca feţe. Este un fenomen instinctiv această tendinţă de a vedea forme şi obiecte recunoscute în structurile amorfe care ne înconjoară. Unii atribuie această abilitate înnăscută faptului că strămoşii noştri preistorici trebuiau să recunoască un posibil prădător camuflat în natură: conectarea câtorva elemente vizibile pentru a identifica un animal feroce era necesară pentru supravieţuirea speciei!

Toţi avem totuşi această abilitate şi o folosim zilnic, chiar fără să o conştientizăm. În imaginea de mai sus, de exemplu, putem vedea o figură umană pe trunchiul copacului, iar în video puteţi vedea alte 100 de asemenea exemple.

Totuşi, cu toate că pareidolia este o abilitate înnăscută a omului, tipul de obiecte identificate depinde şi de experienţele anterioare şi de cultura vizuală personală. În funcţie de ceea ce recunoaştem într-o pată, putem înţelege, prin urmare, ceva despre personalitatea noastră. Pe baza acestui principiu, psihiatrul elveţian Hermann Rorschach a definit un test - care îi poartă numele - în care observatorul trebuie să comunice ce imagini recunoaşte în zece puncte de cerneală simetrice.

Dar, dincolo de implicaţiile psihologice, este cu siguranţă distractiv să încercăm să recunoaştem cât mai multe feţe în obiectele care ne înconjoară: este un exerciţiu simplu şi eficient al creativităţii, potrivit pentru orice vârstă. Încercaţi, căci, aşa cum spunea David McRaney, un jurnalist american: „Nu poţi doar să te uiţi la un nor şi să spui: Ce construcţie interesantă de molecule de aer. Trebuie să spui că seamănă cu un urs, sau în general cu o faţă. Se pare că deţinem un software de recunoaştere facială încorporat în structura noastră umană.”

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Știință